ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Prin subteranele dostoievskiene (I)

„Frate Fiodor Mihailovici D.

deja nimeni nu mai crede că

frumuseţea va salva lumea

dar cineva naivul gândeşte că lumea

ar trebui să salveze frumuseţea…”

Leo Butnaru

 

Eroii lui Bulgakov, „avocaţii” lui Dostoievski

 

În celebrul roman al lui Bulgakov, Maestrul şi Margareta, Koroviev-Fagot, cadrilatul excentric, din nu mai puţin excentrica suită a lui Woland, recurge, pentru a obţine accesul în restaurantul Casei Griboedov, la un subterfugiu: la somaţiile funcţionarei cu registru, care nu  permite nimănui să intre  înainte de a-i fi verificat legitimaţia de scriitor, Koroviev aduce în discuţie numele lui Dostoievski. Secondat de motanul Behemoth,  acesta se angajează într-o demonstraţie  de toată frumuseţea,  în sprijinul căreia aduce, la început, argumente de bun-simţ, „terestre”, pentru ca apoi să insinueze că el însuşi ar putea fi Feodor Mihailovici în persoană. Replica ezitantă a funcţionarei („Dostoievski a murit”) provoacă reacţia promptă a lui Koroviev: „Protestez! Dostoievski e nemuritor!” Iată-l, aşadar, pe eroul lui Bulgakov, în postura inedită, de „avocat”  al lui Dostoievski. Textul lui Bulgakov este admirabil ( Editura Cartier, Bucureşti, 2006, pag. 189):

„- Sunteţi scriitori? întrebă la rândul ei (…).

- Indiscutabil, îi răspunse demn Koroviev.

- Legitimaţiile dumneavoastră? repetă femeia.

- Comoara mea… începu duios Koroviev.

- Nu sunt comoară (…).

- O, ce păcat! făcu deziluzionat Koroviev şi urmă: Ei, dacă nu vrei să fii o comoară, ceea ce ar fi fost foarte plăcut, n-ai decât să nu fii! Uite ce vreau să-ţi spun:  Ca să te convingi că Dostoievski este scriitor, trebuie neapărat să-i ceri legitima­ţia? Păi, ia dumneata la întâmplare cinci pagini din orice ro­man al lui şi te vei convinge, fără nicio legitimaţie, că ai de-a face cu un scriitor! Şi-apoi, cred că nici nu avea legitimaţie! Ce părere ai? se întoarse el spre Behemoth”(…).

- Dumneavoastră nu sunteţi Dostoievski, zise cetăţeanca pe care Koroviev căuta s-o zăpăcească.

- Cine ştie, cine ştie, obiectă pezevenghiul.

- Dostoievski a murit, zise femeia, dar nu prea convinsă.

- Protestez! exclamă cu înflăcărare Koroviev. Dostoievski e nemuritor!”

C. Ivanovici, într-un interesant eseu, „Mihail Bulgakov şi romanul mitologic” (http://www.unibuc.ro/studies),  argumentează că ideea apropierii lui Bulgakov de Dostoievski nu este întâmplătoare! : „Tot în cheia romanului-mit interpretează romanul Maestrul şi Margareta şi exegetul sârb M. Iovanovici, care consideră că Bulgakov şi-a însuşit şi a parodiat principiile poeticii din romanul dostoievskian Fraţii Karamazov. Ambele fiind romane-mister, a căror intrigă o descifrăm numai în epilog, romanul bulgakovian este definit şi ca roman-mit în care îşi fac simţită prezenţa reminiscenţele literare, dar şi autoreminiscenţele ce le conferă caracterul de «cărţi totale»„.

 

Leo Butnaru   sau  „Cineva, naivul, gândeşte că lumea…”

 

O singură dată l-am întâlnit pe fabulosul Leo Butnaru şi, preţ de câteva clipe, am discutat – se putea altfel? – despre Dostoievski. În inconfundabilul său stil, cultivând mereu paradoxul, zâmbind, a lăsat  în aer o fermecătoare îndoială cu privire la faptul că  Dostoievski ar fi spus vreodată  că  „Frumuseţea va salva lumea”. Cumva, scriitorul rezuma  admirabil  un fragment al unuia dintre grozavele sale poeme: „ Frate Fiodor Mihailovici D./ deja nimeni nu mai crede că/ frumuseţea va salva lumea/ dar cineva naivul gândeşte că lumea/ ar trebui să salveze frumuseţea…”  I-am scris apoi  lui Leo Butnaru, solicitându-i să mă dumirească. Reproduc aici, cu voia domniei sale,  răspunsul: „Ba, nu dragă Ioane, nu aceea a fost opinia mea… definitivă! Era vorba de o nuanţă, de o formulă-chintesenţă a lui Dostoievski, mai… de bază, să zic aşa. Asupra temei am revenit şi chiar am publicat, acum o săptămână, un scurtisim eseu pe blogul meu, microeseu intitulat «Cineva, naivul, gândeşte ca lumea…».  Prin urmare, îl vezi aici: http://leo-butnaru.blogspot.com. Adică, adagiul de bază dostoievskian e, totuşi: «Prin frumuseţe lumea se va salva…», precum şi încerc să spun. (…) Mă bucur că ne reîntâlnim în preajma Sărbătorilor de Iarnă, va urez tuturor Crăciun fericit! Confratern Leo”.

Cred că pentru istoria literară  acest punct de vedere este  foarte interesant, motiv pentru care, tot cu acordul Autorului, îl reproduc: „Îmi zic că rar confrate-scriitor care nu a folosit sau nu s-ar fi gândit să folosească în vreun context anume celebrul, seducătorul adagiu «Frumuseţea va salva lumea». Mi s-a întâmplat şi mie să apelez, nu o singură dată, la metafora în cauză. Dar, la un moment dat, citesc la Erofeev (nu mai sunt sigur dacă la Venedikt sau la Viktor… pare-se la Viktor, totuşi, în Enciclopedia sufletului rus…) că – reţine, lume! – nicăieri în opera lui Fiodor Mihailovici Dostoievski nu veţi găsi „o atare frază” (care, ar reieşi, i se… atribuie).  În primul moment, am rămas de-a dreptul contrariat de respectiva aserţiune dubitativă. Şi – hai prin lume! Cu cercetatul, cu întrebatul, cu precizatul: A spus sau nu a spus, a scris sau nu a scris aşa ceva Dostoievski?

Mai întâi am încercat să-mi dau la maxim memoria, ca să aflu dacă mi s-a întâmplat să întâlnesc undeva la marele prozator ideea cu Frumuseţea. Parcă da… Dar unde anume?… Uite, de aici şi regretul că de cam mulţi ani nu am recitit Dostoievski… Şi câte altele nu am mai recitit… Ar trebui, dar… Cam suntem lipsiţi de… darul timpului necesar pentru revenirile necesare.

Acum câteva săptămâni, la Iaşi, l-am întâlnit pe unul dintre exegeţii creaţiei lui Fiodor Mihailovici – pe Serghei Belov, venit din Sankt-Petersburg la manifestările legate de comemorarea a 100 de ani de la moartea unui alt mare prozator, Lev Tolstoi. [De altfel, fără a-l considera pe autorul romanului „Război şi pace” rival… – sau, cine ştie? – Dostoievski îi scria soţiei (în decembrie 1874): «Ieri am citit în „Grajdanin” (Cetăţeanul) că Lev Tolstoi şi-a vândut romanul (Anna Karenina) la „Russki vestnik” (Vestitorul rus), 40 de coli, cu câte 500 de ruble coala... Iar mie nu se puteau hotărî să-mi dea barem 250 de ruble, pe când lui Tolstoi, fără probleme, i-au plătit câte 500! Mda, prea ieftin mă preţuiesc ei, fiindcă eu îmi duc existenţa din muncă». Această constatare amară consună, dramatic, cu remarca lui Vigny: A te naşte fără avere e cea mai mare nenorocire…] Colegul de pe malurile Nevei mi-a spus exact următoarele (eram împreună cu Nichita Danilov şi cu poetul din Moscova Evgheni Stepanov): «Fraza este din romanul Idiotul, dar sună altfel: „Krasotoiu spasiotsea mir” (Prin frumuseţe lumea se va salva)» I-am mulţumit dlui Belov, chiar dacă, revenit la Chişinău, căutând în celebrul roman, fraza am găsit-o totuşi în… prima variantă, cea mai invocată: „Frumuseţea va salva lumea”. Bineînţeles, memoria dlui Belov, coleg aflat la vârsta de 76 de ani, putea să-şi permită o mică imprecizie. E de înţeles, pentru că ni se mai întâmplă şi nouă… Dar totuşi, unde se află varianta – prima, a doua? – „Prin frumuseţe lumea se va salva”? Dragă cititorule, dai de ea în „Fraţii Karamazov”. Şi ea, această variantă, trebuie considerată de bază, Prin Frumuseţe subînţelegându-se Chipul Mântuitorului, Chipul lui Hristos.  Între cele două variante ale adagiului există, însă, o deosebire, şi nu doar de nuanţe… Fraza din Idiotul (scrisă prima, în ordine cronologică, 1868) e una de plan ideatic secund, dacă ne gândim că în Fraţii Karamazov (1880) este solicitată contribuţia lumii însăşi întru salvarea sa (prin frumuseţe). În primul caz, lumea pur şi simplu … „aşteaptă” să fie salvată.

În ce mă priveşte, am îndrăznit să glosez la această mare temă cu un scurt poem, scris la sfârşitul secolului trecut şi publicat în volumul „Pe lângă ştreang, steag şi înger” (Ed. Dacia, 2003); poem ce are şi un… versant românesc:  „Scrisoare în zona liberă dintre Rai şi Iad”:

=d=

Frate Fiodor Mihailovici D.

deja nimeni nu mai crede că

frumuseţea va salva lumea

dar cineva naivul gândeşte că lumea

ar trebui să salveze frumuseţea…

=b=

Domnule Lucian Blaga

vă rog a nu vă supăra

însă

în ultima vreme (sper

nu cea de pe urmă…)

de cum merg la ţară

constat că

veşnicia a murit la sat…

Leo Butnaru”

 

Dostoievski a Manhattan

 

„Pentru Bukovski, la fel ca şi pentru Glucksmann, comunismul instituţional a căzut, însa ceea ce rămâne sunt reziduurile sale. Înainte de a se dizolva în prezent, înainte de a fi căpătat o formula instituţională prin forţele de securitate ale statelor totalitare, terorismul are propriul său început în chiar conduita omului. Starea psihologica a unor indivizi de revoltă în raport cu puterea statală a devenit, în scurt timp, o filosofie existenţială detectată de gânditorii timpului: Dostoievski, Nietzsche”, scrie Nicolae Drăguşin (Omul şi ispita nihilistă, România liberă, 29 septembrie 2007).  În Celălalt capăt (Nicolae Conade,   Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006), Victor Tismăneanu brodează pe aceeaşi idee: „Nimeni nu mai este ferit astăzi de posibile atacuri teroriste. Ne aflăm într-un război planetar, în care  inamicul, cu mijloace violente valorilor esenţiale Luminilor (…), spre a cita titlul unei lucrări a lui   Glucksmann, Dostoievski a venit în Manhattan, promovează un nihilism  pe care mulţi pacifişti de bună credinţă îl ignoră. Nicolae Drăguşin şi  Victor Tismăneanu fac trimitere la André Glucksmann – „Dostoievski a Manhattan” (Robert Laffont, Paris, 2002). Dostoievski era prezent în Manhattan prin teroristul nihilist a cărui imagine o descrie în „Demonii”, pe seama personajului Pyotr Verhovenski, cel care  îl dublează practic pe Neceaev, autorul „Catehismului revoluţionarului”. Dostoievski este invocat nu doar pentru că ilustrează o tipologie, ci pentru că este vocea critică a nihilismului şi a socialismului revoluţionar care, o dată cu afirmarea conceptului „luptei de clasă” ca motor al istoriei, vor merge mână în mână.   Glucksmann crede că  atacurile de la 11 septembrie au marcat intrarea într-un  timp istoric în care provocarea  metafizică va fi  una nouă: „a supravieţui, înseamnă a supravieţui urii”. Comentatorii atrag atenţia, din perspectivă literară, asupra  ultimului capitol al  lucrării lui Glucksmann, amintind de faptul că literatura rusă din a doua jumătate a secolului al  XIX-lea  a profetizat prin Puşkin, anticipat prin Dostoievski şi prevăzut prin Cehov, ofensiva nihilismului. Zice Nicolae Drăguşin: „La fel cum Tolstoi şi Cehov cereau ţarului să intervină, în 1891, pe fondul foametei, la fel cum Émile  Zola lansa celebrul «J’accuse!», luând apărarea cauzei Dreyfus, sau cum Albert Camus protesta împotriva comunismului, intelectualul trebuie să explice resorturile profunde ale terorismului, dincolo de planuri şi strategii militare. Un terorism care începe în nihilism şi căruia i se opune puterea de crede în a crede”.  Într-un interviu acordat  Lucreţiei Bârlădeanu (Foaie Naţională, octombrie 2010,  Interviuri pariziene), Monica Lovinescu  face trimitere la aceeaşi lucrare a lui Glucksmann: „Singurul care face această legătură cu totalitarismul, de tip comunist, este André Glucksmann în (…)  Dostoievski la Manhattan. Ce vrea să spună prin asta? În Posedaţii (Demonii; n.n., I.F.),  Dostoievski a imaginat situaţia născătoare de nihilism, care este complotul din roman. Adică, Verhovenski îşi spune că în fond nu poate să aibă în jurul lui nişte instrumente docile, decât dacă le asociază într-o crimă comună, inutilă. Oroarea care s-a petrecut la New York (11 septembrie, 2001;  n.n., I.F.) dă pretext să spunem, cum spusese Kennedy la Berlin când s-a pus problema izolării Berlinului (în aclamaţiile mulţimii) : «Şi eu sunt berlinez». Aşa trebuie să spunem şi noi – şi eu sînt newyorkez. Însă nu-i adevărat că atacul face parte nici din sfârşitul Istoriei, nici din şocul de civilizaţie. Terorismul nu este o civilizaţie, nici măcar metafizică nu este. Pentru că oamenii care se pregătesc acolo pentru intrarea în paradisul lui Allah se spală bine, se curăţă să fie gata pentru femeile care îi aşteaptă. Asta e împlinire erotică, şi nu metafizică. Îmi pare rău, dar asta e. Presupun că sunt interpretări eronate ale Coranului”… Nikolai Berdiaev (Filosofia lui Dostoievski, Institutul European, Iaşi, 1992, pag. 57) sintetizase, şi el,  nihilismul lui Verhovenski: „Calea liberului arbitru, ce înaintează, şerpuind înspre crimă, se întrevede mai limpede în Demonii. În acest roman sunt scoase în evidenţă urmările fatale ale demonizării (…) fiind posedat de o idee falsă, Piotr Verhovenski se desfigurează din punct de vedere uman. În comparaţie cu Raskolnikov, dezagregarea umană a mers mult mai departe, Piotr Verhovenski  e capabil de orice în numele «ideii» sale, consideră că totul este permis. Pentru el, nu mai există om, el însuşi nu mai e om. Deja am ieşit din împărăţia umanului pradă unei stihii inumane, sinistre”. O stihie numită nihilism – astăzi,  terorism contemporan –  stihie dureros de exact  anticipată de Dostoievski.

Ion Fercu

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala