ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

De la Bacovia la Eminescu

• Autoarea unei prime exegeze bacoviene de referinţă în plan european - dr. Svetlana (Paleologu) Matta din Elveţia •

În 1955, în plină epocă proletcultistă pe când mediile culturale oficiale româneşti se străduiau să „înveselească“ imaginea universului bacovian, departe de ţară apărea pe neobservate, o carte  despre Bacovia. Era rodul unei prime teze de doctorat susţinut de o tânără cu naţionalitate  complexă, absolventă a Universităţii din Zürich, ce semna pe atunci Svetlana Matta şi care ulterior avea să-şi completeze semnătura cu un al treilea nume, Paleologu, prin căsătoria  cu Andrei, fratele celebrului om de cultură Alexandru Paleologu.

Cartea, scrisă în limba franceză şi numărând doar 95 de pagini, s-a numit Existence poetique de Bacovia[1] şi a apărut în 1958  – la un an după moartea poetului. Capitolele ei se intitulează astfel: Notice biographigue, Une victime de son temps, Opposition a la burgeoisie, Animus occidental –anima moldave, Précipité de l’existence, L’angoisse roumaine, Le sentiment du temps dans Bacovia, L’ennui, La poésie chromatique, Le destin du poete, Disparition, Mourir sans cesse, Satanisme, Refus de la civilisation, Le phénomene Bacovia, « Verde crud », Conclusion, Appendice. Lucrarea începe printr-un ex abrupto venind din zona filozofiei: « Des ma premiere enfance une fleche de la douleur s’est plantée dans mon coeur. Tant q’elle y reste je suis ironique – si on l’arrache, je meurs. »  Acestui citat din Jurnalul lui Soeren Kierkegaard îi urmează cea dintâi afirmaţie a autoarei  care ar putea foarte bine să aibă chiar o valoare concluzivă: « A ces paroles fait echo, de l’autre bord de l’Europe, un autre martyr de l’existence – Bacovia. »

Pentru evaluarea hermeneutică a profilului existenţial – poetic bacovian, exegeta se sprijină în pătrunzătoarea ei demonstraţie pe nume autorizate ale gândirii europene şi nu numai, precum: C.Young, Blaise Pascal, Theophil Spoerri, Nicolas Berdiaeff, Jean Paul Sartre, Camus, Bergson,  Edgar Poe, Dante, Merleau Ponty, Georg Trakl, Guy Michaud, desigur Heidegger dar şi   Pytagora, Socrate sau Platon,  Claudel,  J.J Rouseau, Wladimir Weidle, Max  Picard, Semain, Regnier, Mickael şi încă alţii,  citând însă şi nume româneşti precum : Urmuz, Macedonski, Mircea Eliade, Blaga, Basil Munteanu, Ion Barbu, Lovinescu, G.Călinescu, Arghezi,  Ion Creangă  şi alţii şi, cum nu se putea altfel, Eminescu.

Autoarea configurează  mai întâi decorul poetic european, cu acea pierdere a paradisului şi cu acea apetenţă a dezintegrării existenţialiste, manifestată, de pildă,  în deformarea  chipului omenesc în viziunea lui Picasso ori în alienarea Străinului camusian, conchizând că „în marginea Occidentului Bacovia înregistrează marea dezbatere din cultură care pune în priză întreaga Europă”. Notabilă este şi ipoteza eredităţii bacoviene duble care adună în filonul identităţii sale emergenţele sufletului european, dar şi pe acelea ale Moldovei istorice, „ultim bastion al  Europei” care, după ce a contribuit prin atitudinea unor voievozi precum Ştefan cel Mare, „la structura şi unitatea Occidentului”, a rămas după Marea Unire fără statutul demnităţii sale de odinioară, devenind o zonă a contemplativităţii şi a refugiului în trecut. Ca atare, fiind aşadar produsul unei duble eredităţi – a unui rău dublu – Bacovia nu poate fi conceput în afara spaţiului său geografic natural, „târgul” Bacăului şi nimic nu exprimă mai bine Moldova decât Bacovia, cu atmosfera sa pluvială dezagregantă, cu melancolia sa endemică, aceea care este fără nici o consolare şi chiar mai profundă, decât aceea a „omului celei mai  profunde melancolii din lume”, Kierkegaard.

O adevărată dizertaţie are în centrul său plumbul bacovian, care nu mai este elementul utilizat de alchimişti în avântul speranţei lor de a-l transforma în aur. Plumbul lui Bacovia este efectiv o găselniţă unică în istoria literelor, un truvai, revelând în lumea culturală dimensiunea unui mare poet. Acest element este un prototip, un rezid ce urmează dezintegrării, un ultim precipitat al existenţei, simbol expresiv al pământului mort.

Muzicalitatea bacoviană, corespondenţa sa subtilă, simfonică, cu ideaţia exprimată, comparabilă cu poezia lui Hölderlin sau Baudelaire, limba parcimonioasă şi intens expresivă,  intensitatea tensiunii interioare, şocanta imagine a amorului mort, – „imagine atroce”, aflată în antiteza imaginii idilice a amorului bucălat şi înaripat din cultura lumii, amor care doarme întors, după cum „totul este întors la Bacovia, ca un soi de protest contra ordinii naturale”, sublimarea eşecului ontologic bacovian prin frumuseţea poeziei sale, noţiunea de „urât” venind din folclorul românesc şi devenit expresie originală şi eficientă a angoasei europene, sentimentul timpului bacovian conceput ca veritabilă substanţă, un timp al declinului, al agoniei, un timp al sfârşitului şi al descopunerii, exprimat cu „o tehnică comparabilă cu aceea a lui Proust”, poetul nefiind în timpul său, ci într-un „timp de plumb”, termenul atât de productiv poeticeşte de „moină”, „spécialité essentiallement moldave” toate acestea sunt tratate cu o intuiţie hermeneutică remarcabilă. La fel, plictisul bacovian, l’ennui, vine din angoasă şi – susţine exegeta – este chiar mai profund decât spleenul, mai existenţial şi în mai mare măsură absolut decât cel al lui Sartre, iar în acest sens poemul Decembrie este considerat a fi o capodoperă a acestei stări de plictiseală, de angoasă românească, proprie unei ţări în care zăpada este văzută de poet ca  „o suspendare a timpului, o moarte a existenţei”; evantaiul culorilor cu intensa lor încărcătură semiotică, comparat cu poezia lui Trakl în chip de loc defavorabil lui Bacovia, violetul său care, nota bene!, „vibrează mereu”,  ritmurile sale poetice mereu în acord cu sensurile de exprimat, setea bacoviană de dispariţie în contrast cu aceea argheziană care este „soif de vie” ,,conturarea unei existenţe vegetative” constituie o cascadă de asociaţii şi intuiţii surprinzătoare. Ideea esenţială este aceea că, în ciuda tendinţei perpetui către dispariţie, a tânjirii sale,  am putea spune, Bacovia nu poate dispare, nu poate muri, deşi moare permantent, acel „mourir sans cesse”, subsumându-se astfel acelui celebru adagio  existenţial al lui Kierkegaard, „maladie á la mort”, care constă, tragic, în a nu putea muri, ceea ce devine o “gangrenă a disperării”, conturând apăsător decorul unui infern perpetuu comparabil cu acela al lui Dante.  Refuzul civilizaţiei, consideră autoarea, este la Bacovia mai tragic decât cel al lui J.J. Rousseau, aflându-ne în faţa unei inspiraţii  mai puternice, refugiul în sigurătate, element  major şi unic ca factură, mai apropiat de viziunea lui Berdiaev. Prin toate acestea şi altele încă se susţine existenţa în cultura română a unui fenomen Bacovia de o originalitate totală: occidentalitatea în marginea Europei, pe care n-o cunosc alte popoare vecine, şi a cărui esenţă este contemporaneitatea naturală cu Occidentul, fără decalaj, ceea ce, să recunoaştem, într-o cultură obsedată de ideea sincronismului este foarte important. Mai mult, Bacovia are şi o misiune simptomatică, profetică, aceea a unui semnal de alarmă, în aşa fel încât a te considera european, susţine autoarea, presupune a-l înţelege şi al revendica pe Bacovia care denunţă maladia vieţii în declin. Căci Bacovia este un damnat dar un damnat pentru un mesaj, fiind însă salvat de un lucru important, care este cheia tuturor lucrurilor, acela că el poate să plângă şi prin aceasta el este cât se poate de uman, mereu la limita extremă a suportabilităţii, căci el nu se sinucide, ci-şi poartă cu eroism şi cu nobleţe rana sa, crucea sa de martir.

Dincolo de ideile tranşant originale, adesea surprinzătoare şi exprimate fără complexe, scrise într-un stil graţios dar şi ferm ştiinţific, flexibil, de o mare supleţe intelectuală ce probează stăpânirea unei dexterităţi hermeneutice uimitoare la vârsta tânără de atunci a autoarei ce se dovedeşte a stăpâni o cultură generală asumată în chip profund şi care-i slujeşte ca reper solid de raportare a obiectului studiat, anunţând marile victorii hermeneutice ale arealului eminescologic străbătut ulterior, mai este încă ceva. Autoarea fiind „acasă” în mai multe limbi europene printr-o apetenţă poliglotă rarissimă  şi printr-un traseu biografic complex, cartea beneficiază firesc de pasaje în original în numeroase: limbi, franceză, germană, latină, italiană ş.a. şi nu în ultimul rând, poemele lui Bacovia redate în primul rând în  limba lor originală, română, sunt traduse de autoare într-o franceză  cât se poate de nuanţată, naturală, sugestivă si consonantă  originalului.

Această lucrare apărută fără nici o popularizare a întârziat decenii până să acceadă la cunoştinţa lumii literare româneşti, ajungând aici prin diferite modalităţi accidentale, circulând, aşadar în samizdat până când a ajuns să fie invocată de exegeţii importanţi ai operei bacoviene, dar şi atunci într-un chip oarecum ezoteric, doar pour le connaisseurs.

Astfel, un  exeget de prim rang al lui Bacovia, Constatin Călin, autorul de mai târziu al  solidului Dosar Bacovia, află în 1971, de la prietenul său, lectorul (pe atunci) Ion Constatinescu, că într-o bibliotecă din Germania se află o asemenea carte despre Bacovia. Dobândind-o [2] - el se grăbeşte să o prezinte în România literară, aceea condusă pe atunci de  un conclav redutabil (Nicole Breban, Nichita Stănescu, Ion Horea, George Pituţ), ca aparţinând unei excelente cunoscătoare a literaturii noastre, nu numai a celei „culte”, dar şi acelei „populare” sub titlul O exegeză străină despre Bacovia, urmată de traducerea sa din capitolul Fenomenul Bacovia.[3] „Multe din disocierile teoretice şi observaţiile stilistice  (câteodată neaşteptat de subtile) ale Svetlanei Matta le consider ca pe un bun câştigat pentru exegeza bacoviană”, sună concluzia avizatului om de cultură băcăuan, păstrându-şi şi azi valabililitatea.

Mihai Petroveanu o semnalează şi el în bibliografia cărţii sale George Bacovia [4], apărută în prima ediţie în 1969[5], făcând cunoscut faptul că a aflat despre carte abia după redactarea opului său, drept care n-a putut s-o valorifice în cuprinsul ei, ci doar într-o notă la bibliografie.   Chiar şi aşa, el evadează pentru puţin din tonul academic rigid spre a comunica emoţionat că: „lucrarea ne-a părut remarcabilă prin adâncimea, unitatea  şi noutatea interpretării – mai ales la data respectivă – radicală prin ideea unui Bacovia poet al existenţei tragice”, recunoscând bucuros „fineţea multor intuiţii, justeţea punctelor de vedere” referitoare la multe din cele enumerate de noi până aici.

În 1988, Edgar Papu,  referindu-se la o nouă carte a acestei autoare din Elveţia, scrie despre ea că „este aceeaşi care, cu douăzeci de ani în urmă, ne dăruise tot de-acolo, prima şi revelatoarea monografie Bacovia.(…) Trebuie să mai adăugăm că Svetlana este şi o constantă descoperitoare de priorităţi ale noastre. Aceasta calitate se desprinde încă din cartea de acum două decenii despre Bacovia. Departe de a fi văzut în autorul Plumbului un simbolist întârziat, autoarea identifică într-însul – împreună cu Trakl şi concomitent cu el, pe promotorul întregii lirici  expresioniste mondiale”[6]

Un alt exeget al lui Bacovia, profesorul clujean V. Fanache, în cartea sa Bacovia. Ruptura de utopia romantică, apărută în 1994 la Cluj, valorifică din plin multe dintre elementele statuate de Svetlana Matta, prelungindu-le prin propriile sale deducţii şi opinii, aşa precum pe o temelie solid turnată creşte consubstanţial construcţia unei clădiri temeinice, apreciind şi el că exegeta  elveţiană este autoarea unor „formulări memorabile”.

Theodor Codreanu, autorul unui impunător – la propriu si la figurat – demers hermeneutic intitulat Complexul Bacovia [7], apărut în  2003, purcede la valorificarea ştiinţifică şi consonantă a exegezei semnată de Svetlana (Paleologu) Matta, invocând-o frecvent şi cu mare  deferenţă în dezvoltarea ideilor sale remarcabile. El afirmă cu toată responsabilitatea că monografia Svetlanei Paleolgu Matta a fost un „eveniment de referinţă de care poetul nu s-a mai putut bucura”, şi care „produce o veritabilă ruptură de clişeele interbelice, care se învârteau sterilizante în jurul problemei  simbolurilor sau elementarităţii conştiinţei estetice bacoviene.” Conchizând, el afirmă  fără rezerve că „este tot ce s-a gândit mai profund despre Bacovia în deceniul al cincilea fără continuatori pe măsură”. Mai spune Codreanu că „meritul capital al autoarei e că arcuieşte peste timp preexistenţialismul creaţiei kierkegardiene cu acela  al modernilor, Bacovia devenind o excepţională punte de trecere.”  El acordă, aşadar, acestei lucrări încă netraduse în limba română, “rămasă ascunsă de ochii criticii autohtone”,  statutul unui reper de referinţă  în exgeza bacoviană,  nu numai pentru că a fost scrisă şi publicată în străinătate, ci în primul rând prin valoarea intrinsecă a  conţinutului său.

De menţionat că azi autoarei îi  apare un lucru foarte depărtat această lucrare a tinereţii sale, redactate, aşa cum ne-a comunicat, în doar trei luni, în cadrul unei burse de studiu, când s-a oprit asupra lui Bacovia pentru ca “era cel mai autentic” şi declară că acum ar scrie-o cu totul altfel. Cu toate acestea şi deşi cartea Svetlanei Matta nu e  nici azi tradusă în limba română şi deci nu există în circuitul cultural românesc[8],  ea continuă să se află pe o poziţie  temeinică de nezdruncinat, în exegeza bacoviană, detectabilă în orice căutare, fie că e vorba despre  Constantin Trandafir care-şi asumă  deschis filiaţia, ori de celebrul adagio al lui Ion Caraion despre „sfârşitul continuu”, prefigurat în chiar titlul capitolului  Mourir sans cesse, din cartea exegetei eleveţiene, deşi poetul nu dă semne că ar fi cunoscut această lucrare.

După ani, pasiunea sa pentru poezia română avea să se materializeze într-o carte fundamentală intitulată Eminescu şi abisul ontologic (Aarhaus,1988) la care a purces la îndemnul unui mare maestru, filozoful Ştefan Teodorescu de la Stuttgart. Despre ecoul produs de această lucrare urmată de altele aidoma, stau mărturie expresiile entuziaste ale câtorva dintre spiritele de prim rang ale culturii noastre, urmate de alţi critici, exegeţi, cunoscători dintre care acum, în acest text axat pe exegeza bacoviană, pot doar să citez câteva nume: Nicolae Steinhardt, Edgar Papu, C.Noica, Eugen Todoran, Adrian Marino, Mihai Cimpoi, Adrian Dinu Rachieru, Petru Ursachi, Stefan Muntean, Gheorghe Grigurcu, George Popa  şi alţii.

La capătul acestui excurs fugar, credem a putea susţine că, deşi apreciată şi preţuită cu debordant entuziasm de multe spirite de elită, acest lucru s-a produs însă în chip fragmentar şi la nivelul relaţiilor personale şi că,  departe de a fi recunoscută la valoarea meritată în cultura română căreia i-a adus servicii incomensurabile, Svetlana Paleologu Matta  este o personalitate de prim rang care a formulat judecăţi aforistice, fundamentate, de care nu se va putea face nicicând abstracţie, despre cei doi mari poeţi ai noştri, Eminescu şi Bacovia şi nu numai. Prin apertura sa culturală, prin traseul sinuos al biografiei sale,  ea ar fi putut să se dedice oricăreia dintre marile  culturi europene (ceea ce a şi început să facă prin recentul studiu dedicat lui Proust şi prin eseul despre Nietszche la care lucrează în prezent), dar care a ales să slujească cu devotament efervescent şi nepreţuită eficienţă cultura română. Este timpul, credem, ca aceasta să recunoască prin  modalităţi specifice acest aport substanţial. Ca atare, aş propune acum, cât încă nu s-au stins ecourile Colocviului Bacovia desfăşurat în universitatea cu acelaşi nume, (până când se va institui procedura şi în aria eminescologică)  să se mediteze la ideea acordării de către această universitate a titlului de doctor honoris causa acestei deschizătoare de drumuri  în exegeza bacoviană internaţională ce a iniţiat fără ezitare, în plin proletcultism, demersul de recunoaştere a valorii universale a poetului din Bacău.

Lucia OLARU NENATI


[1] Dr.Svetlana Matta, Existence poetique de Bacovia, Edition P.G. Keller – Winterthur 1958.
[2] Dorind să aflu totuşi cum a ajuns atunci aceasta carte în mâinile sale, domnia sa mi-a marturisit, acum, după atâţia ani, că prietenul său, viitorul mare şi mult admirat profesor al multora dintre noi, filologii formaţi la universitatea ieşeană, i-a împrumutat cartea din care, neexistând pe atunci aparatele de tip xerox, a fost nevoit sa copieze de mână ceea ce a tradus şi publicat în presa literară centrală.
[3] Constantin Călin, O exegeză străină despre Bacovia. Dr.Svetlana Matta. Existen e poetique de Bacovia, in România literară, nr.38, anul  IV, 1971, pag.32.
[4] Mihai Petroveanu, George Bacovia, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1969
[5] Intrucât în carte nu este detectabil  anul de apariţie, se pare că totuşi această notaţie apare în ediţia a doua, publicată, probabil în 1972,  deci tot ca  urmare a informaţiei publicate de C.Călin.
[6] Edgar Papu, Fiinţa poetului, in Luceafărul din 27 noiembrie, 1988.
[7] Theodor Codreanu, Complexul Bacovia, Biblioteca şcolarului, Bucureşti Chişinău, Editura Litera Internaţional, 2003.
[8] Comentariul de faţă a fost posibil graţie unui exemplar al acestei cărţi dăruit nouă, cu un emoţionant autograf, de către autoare.

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala