ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Arhangheli şi îngeri

2012, anul apocalipsei. Cam aşa am fost întâmpinaţi în prima zi a anului de majoritatea buletinelor de ştiri. „Crainice” drăguţe, ba chiar simpatice foc, citeau de pe prompter varii scenarii apocaliptice cu o nonşalanţă de admirat. Bănuiesc că acestora li se vor fi adăugat mai târziu în noapte fie masterandele în magie albă, fie horoscopistele de serviciu. Recunosc, nu am rezistat prea mult! Totuşi, sunt conştient – cu puţină bunăvoinţă şi conştiinţă civică, aş / ai fi înţeles: de data asta e sigur – ba a fost după Nostradamus, ba a fost după nu ştiu ce tăbliţă ascunsă-n pădurea sacră, ba erai avertizat simplu şi eficient că „aşa scrie la carte”. Însă, după cum ziceam, acum e sigur: girează calendarul mayaş. Conform tiparelor unei normalităţi cu fundu-n sus, au reînceput: se vehiculează ore, zile, luni – însă atenţie, toate se înscriu anului 2012.
„Drept pentru care” – asta aşa, ca varieteu, trăiască aşchiile de lemn!, – mi-am propus un mic exerciţiu de exorcizare a întregului tablou mediatic (şi nu numai!) ce ne înconjoară cu plumbuită lipsă de discernământ.
Aşadar, revenind către un registru sobru, vă învit la o întâlnire livrescă aparte. „Arhangheli şi îngeri”, apariţie a anului 2011, e genul de lucrare-eseu care combină în mod fericit excursul de-a lungul coordonatelor angelologiei cu intuiţiile profunde ale intelectualului din cetate. Volumul evidenţiază roadele unor eforturi colective: pe de o parte, el este girat de Editura „Deisis” şi Stravropoleos; pe de altă parte, invită la un dialog teologic-cultural câteva din numele importante ale acestei „zone”: Andrei Pleşu („Îngerul autorităţii. O interpretare la Parabola lucrătorilor nevrednici ai viei”), Alexandru Mihăilă („Angelologia Vechiului Testament şi a literaturii apocrife – câteva aspecte istorice generale”), Bogdan Tătaru-Cazaban (Între Dionisie Areopagitul şi Grigorie Palama. Fundamente patristice ale angelologiei părintelui Dumitru Stăniloae)”, Vlad Bedros („Cultul arhanghelilor – surse literare şi iconografie”), Ovidiu Victor Olar („Minunile Arhanghelilor de la Stravopoleos”), Mihail Neamţu („Despre vocaţia monahului-înger”). Într-un chip cât se poate de fericit, informaţia volumului de faţă se sprijină pe un bogat suport de imagine, drept pentru care ar putea fi incadrat cu uşurinţă în categoria albumelor. Oricum, o lucrare consacrată angelologiei, venită din spaţiul propriei culturi, poartă însemnele ineditului. În volum sunt deopotrivă recuperate fie intuiţii fine, cu bază canonică, fie aşezate cap la cap fapte de arheologie biblică/ patristică care deservesc ţintei finale. De altfel, aş spune că întregul edificiu cunoaşte o dezvoltare sferică. Provocările intelectuale ale lui Andrei Pleşu (la care vom reveni), se închid odată cu accentele diversificate de semantica contemplaţiei, dezvoltată de Mihail Neamţu. Poate la polul opus se aşază Alexandru Mihăilă ori Vlad Bedros, autori ce ne propun surse documentare parţial inedite. Demn de laudă este aparatul critic ce însoţeşte fiecare eseu – rezultă poate nu neapărat un corpus canonic prin toate afirmaţiile sale, dar e o situare cât se poate de veridică în realităţile istorico-duhovniceşti ale unor mentalităţi conjuncte.
Deşi nu am admirat niciodată discursul lui Andrei Pleşu până la ultima sa „consecinţă”, trebuie să recunosc că fineţea eseului său se detaşează totuşi în paginile lucrării la care m-am oprit, deopotrivă printr-o bogăţie a informaţiei, cât mai ales prin restabilirea în contemporaneitate a acelor sensuri/ gesturi/ stări dintâi. De altfel, spre finalul rândurilor sale, suntem avertizaţi că „Dincolo de necesare preciziuni istorice şi filologice, de «reconstituiri» contextuale, menite să lămurească sensul parabolei aşa cum putea fi el auzit şi citit de auditoriul contemporan cu ea, trebuie să avem mereu în vedere faptul că ea e gândită şi pentru a spune ceva şi dincolo de timpul rostirii ei. Iisus vorbeşte, desigur, celor din preajmă, dar, în acelaşi timp, vorbeşte şi celor din «preajma» atemporală a adeziunii la El şi la problematica misiunii Sale”. Doar aparent fără legătură cu temele dezvoltate de angelologie, Andrei Pleşu re-interpretează Parabola lucrătorilor nevrednici ai viei, recunoscută drept una dintre cele mai dificile parabole ale tradiţiei creştine, unii considerând-o in situ o adevărată poveste de groază, parţial caracterizată de elemente absurde. Reaşezând pe masa ideilor câteva din comentariile provocate de acest episod, putem observa dimpreună cu autorul eseului numeroase „derapaje”: mulţi au mizat pe o componentă antisemită a parabolei (imaginea lui Dumnezeu Tatăl care se războieşte cu poporul ales), în timp ce alţii pierd pe drumul unui political correctness deşănţat, ajungând să condamne perspectiva androcentrică a istorisirii (nu există nicio femeie printre lucrătorii viei – Tania Oldenburg) ori susţinând o parabolă anti-război, utilizând-o pentru mai buna înţelegere a războiului din Irak (R.Q. Ford). Pe de altă parte, nu ştiu câţi s-ar ralia unei descifrări jungiene (stăpânul ar putea fi individul, via e spiritul ce trebuie cultivat, lucrătorii cei răi întruchipează credinţele, deprinderile, atitudinile negative, în timp ce trimişii stăpânului ar echivala cu mesajele divine ce sunt rejectate de eul recalcitrant). Dintre multele interpretări, interesantă pare a fi cea a lui Paul Ricoeur care afirmă răspicat comuniunea inversă între rod şi viaţă, între Cuvânt şi trup, în sensul că ultimul trebuie să dispară pentru ca Cel dintâi să triumfe. Reechilibrând treptat toate aceste chei interpretative, Andrei Pleşu ajunge ca plecând de la această parabolă să circumscrie problema prezenţei/ lipsei autorităţii. E interesat de non-receptivitatea furioasă care se transformă in refuz, de transformarea blocajului în agresiune. Devine cert că înainte de a înţelege sau nu ce li se cere, lucrătorii de la vie vor suprimarea sursei care li se adresează, situaţie întrucâtva echivalentă cu ateismul militant. De fapt, lucrătorii pun în discuţie autoritatea celui ce i-a angajat – ne amintim că şi Iisus este întrebat de către arhierei, cărturari în numele cui vorbeşte şi cu ce putere. Parabola lucrătorilor nevrednici cunoaşte o evidentă actualitate, e poate problema cea mai grea a lumii moderne. Concluzia eseului este aceea că autoritatea trebuie recunoscută în mod liber: e autoritatea căreia îi răspunzi. Respingerea autorităţii este simptomul unei relaţii deficiente cu ceea ce se află deasupra, cu topografia vârfului, cu piatra unghiulară, implicit cu modelul hristic.
M-am oprit ceva mai mult asupra eseului lui Andrei Pleşu pentru spaţiul larg pe care i-l deschide printr-o re-multiplicare a perspectivelor. După cum afirmam, şi celelalte materiale dezvoltă pasaje inedite, aduc informaţii nu întotdeauna cunoscute. Deşi nu există o sistematizare a învăţăturii despre îngeri în literatura vechi-testamentară ori inter-testamentară, Alexandru Mihăilă ne înfăţişează (folosindu-se deopotrivă de texte canonice şi necanonice) aspecte legate de originea concepţiei despre îngeri, sfatul divin şi oştirea cerească, primele descrieri ale îngerilor, căderea îngerilor, fiinţele cereşti teriomorfe (heruvimii şi serafimii), ierarhiile cereşti etc.
Bogdan Tătaru Cazaban pleacă de la modelul lui Dionisie Areopagitul, aşa cum este acesta înţeles şi îmbogăţit de Grigorie Palama şi Dumitru Stăniloae, ajungându-se la o teologie a proximităţii în sensul perceperii îngerului sub forma unei făpturi de interval ce urcă şi coboară între cele două capete ale scării lui Iacob. Un foarte bine argumentat subcapitol enumeră motivele superiorităţii omului faţă de înger.
Vlad Bedros explică cultul arhanghelilor făcând apel la surse literare şi „plastice” (iconografice). În vizorul său se află ciclurile minunilor făptuite şi reprezentate sub forma frescelor/ icoanelor în Moldova secolelor XV-XVI. Este evidenţiată totodată postura inedită a Arhistrategului Mihail, venerat de masele largi. Nu trebuie trecut peste rândurile ce surprind inedita scenă a cavalcadei sfinţilor de la Pătrăuţi, scenă cu adevărat monumentală pentru înţelegerea corectă şi plenară a comuniunii dincolo de tangibil dintre om şi înger. Mai departe, în logica volumului, Ovidiu Victor Olar ne împărtăşeşte minunile Arhanghelilor de la Stravropoleos.
Cartea se închide serafic, Mihail Neamţu propunând pentru încă o dată omului modern tăcerea făptuitoare, tăcerea proprie firilor contemplative. În 2012, reţinem via Mihail Neamţu cuvânt de învăţătură: „Principala funcţie a cetelor îngereşti este doxologia: spre deosebire de demoni, arhanghelii, heruvimii şi serafimii îl laudă pe Dumnezeu. În raport cu omul de lume, virtutea monahului se exersează în tăcere. Fiinţa contemplativă îşi creşte aripile şi se înalţă spre văzduh acceptând, înainte de toate, să nu bârfească oameni sau lucruri inferioare. Calomnia e muniţia dracilor. A nu răspunde intrigilor, pornirilor vindicative şi batjocurei gratuite – iată vocaţia deşertului creştin în contrast cu zgomotul imperiului. Refuzul obrăzniciei şi deriziunii în faţa nedreptăţii echivalează cu o veritabilă purtare a Crucii in persona Christi”.

Marius MANTA

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala