ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Lucian Boia şi Capcanele Istoriei. De la „huliganism” la realismul-socialist

Apărută în noiembrie 2011, la Editura „Humanitas”, Capcanele Istoriei -Elita intelectuală românească între 1930-1950 continuă procesul de demitizare a Istoriei din Istorie şi Mit în conştiinţa românească, unde autorul propunea să nu mai căutăm soluţii la problemele actuale în perioada interbelică sau la figurile istorice mitizate de colectivitate (Mihai, Ştefan, Vlad Ţepeş etc.), aruncând în aer valorile trecutului, toate punctele de reper moral ale unei comunităţi. Optând pentru regionalizare, nici nu te mai miri când îl asculţi pe Gyorgy Frunda la Realitatea TV spunând că Lucian Boia este istoricul său favorit.
Lucian Boia ne-a obişnuit cu un stil acid, ironic, cu aplecarea spre formula eseistică, lejeră, iar Capcanele Istoriei îi dezvăluie şi talentul de caricaturist. Portretele făcute „complexului” Călinescu, „revoluţionarului” şi „strategului inegalabil” Camil Petrescu, resentimentarului Iorgu Iordan, matematicianului-ermetic Ion Barbu, oportunistului Sadoveanu, lui „Vodă Carol” sau rândurile despre Dej mustesc de sarcasm. Morala e simplă: nu trebuie să mai credem în basme şi mituri. Alba ca Zăpada nu există, nimeni nu e fără pată, iar cultura nu ţine loc lipsei de caracter.
„Trăim într-o epocă de jalnic ruralism cultural în care suprema ţintă creatoare e reproducerea credincioasă a balegii străbune“. Aceasta era, în 1933, percepţia lui Polihroniade asupra culturii române, în contextul în care noua generaţie de la `27 îşi afişa dispreţul pentru „Topârceni, Minuleşti, Teodoreni“. Nu avem de-a face cu nimic nou: negarea trecutului şi sentimentul că istoria începe cu tine, constituie un proces de înscriere în tradiţia paşoptistă şi junimistă de occidentalizare a culturii. Necesitatea sincronizării cu literatura europeană era motivul atacului împotriva „ruralismului cultural“ al sămănătoriştilor lui Iorga. Va fi fost oare şi un parfum politic în revolta lor împotriva şcolii tradiţionaliste? Printr-un singur cuvânt, „ruşine“, Eugen Ionescu îi anatemizează în Nu pe „păşuniştii“ Coşbuc, Şt. O. Iosif sau Vlahuţă, dar şi pe modernii Arghezi („cel melodramatic“), pe Ion Barbu sau pe Camil Petrescu („un Proust deficient”), înscriindu-se în linia maioresciană de respingere a mediocrităţilor, a nulităţilor: „Prefer să refuz întreaga poezie românească decât să accept aceste valori debile“. La 20 de ani, considerând tinereţea o garanţie suficientă a geniului, tipul „mucosus” (cum îl ironiza G. Călinescu), s-a impus şi a rămas în cultura română prin frenezie, „huliganism“, setea de experienţe, individualism şi spiritualitate.
Totuşi, pentru Lucian Boia, generaţia `27 nu are nimic autentic, preluând ideile magiştrilor (Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vasile Pârvan). Noutatea adusă de această generaţie unei culturi mimetice şi subordonate celei occidentale este cosmopolitismul, „obrăznicia“ cu care a fost etichetată; Polihroniade, Eliade sau Petru Comarnescu nu au avut complexul de inferioritate specific românesc, cu care ne judecăm azi cultura în spaţiul european. A fost prima generaţie sincronă cu valorile politice, estetice, ideologice şi culturale europene.
Lucian Boia discută şi războiul celor două roze, dintre Nichifor Crainic şi Nae Ionescu, amintind seria de articole Itinerariu spiritual a lui Mircea Eliade şi Manifestul «Crinului alb» (publicat în 1928, de revista Gândirea), ca o replică a articolului din Cuvântul, ce nega valorile generaţiilor anterioare şi declara că tinerii „vor altceva”. Acest „altceva”, reprezentat de românismul şi ortodoxia lui Crainic, respectiv de individualismul, spiritualitatea şi „autenticitatea” elevilor lui Nae Ionescu s-a concretizat în aderarea la mişcarea de dreapta.

Lucian Boia priveşte naţionalismul interbelic în contextul valorilor europene ale timpului, ferindu-se de o abordare political corectness în judecarea Istoriei. Atunci – susţine el – era bine să fii naţionalist, acum nu. Democraţia era pentru mulţi sinonimă cu comunismul, cu stânga, cu susţinerea evreilor, care doreau democratizare şi egalitate. Globalizarea şi multiculturalismul actual au dus însă la răsturnarea valorilor, la anatemizarea patriotismului şi a naţionalismului. Rolul de Cenuşăreasă pe care l-a deţinut stânga „democrată“ în perioada interbelică e luat astăzi de orice manifestare patriotică, văzută ca o formă fascism incipient.
Atât Lovinescu, prin „trăsaturile rasiale”, cât şi G. Călinescu, prin interpretarea antropologică din Istoria literaturii române…, şi „tracismul” remarcat ironic de Şerban Cioculescu, au fost acuzaţi de rasism. Lucian Boia îndulceşte tonul, catalogându-l pe criticul modernist drept un „rasist intelectual, nu ideologic, politic sau xenofob”. În schimb, istoricul declară antisemite interpretările călinesciene referitoare la „inaderenţa structurală a evreilor la spiritul românesc şi la obiectivele româneşti”. Totuşi, acesta nu poate fi antisemitism, ci constatarea unui fapt. În acest caz şi E. Lovinescu ar trebui declarat antisemit.  Cei doi critici reflectau curentele ideologice ale timpului şi nu trebuie să judecăm din perspectiva actuală a protejării sensibilităţilor semite o stare de fapt de acum 70 de ani.

Scriitorii români – arată Lucian Boia – au căutat simpatia regimului nu doar sub comunism. In timpul dictaturii regale, Rebreanu îi mulţumeşte lui Carol II într-o scrisoare deschisă pentru admiterea în Academie, iar Călinescu îl compară cu Ludovic XIV, stabilind o relaţie privilegiată între „principele luminat” şi creator. Peste câţiva ani, el îşi va schimba punctul de vedere stabilind rolul esenţial ce-i revine în creaţie mulţimii, artistul nefiind decât un receptacul şi o cale de transmitere a ideilor. Sadoveanu îl vede ca un arhanghel: „Apariţia sa din cer, pe aripi repezi, întăreşte şi întregeşte elementul mistic”. Arghezi are ocazia de a-i mulţumi „frumosului Crai” pentru condiţia intelectualului, Carol dându-le impresia că, într-adevăr, însemnau ceva şi pentru că, indirect, prin discursul ţinut la intrarea lui Blaga în Academie susţinuse întreaga „poezie nouă“. De obicei, fiecare admiră la celălalt ce-i lipseşte; de aceea, Camil Petrescu remarca în primul rând „un măreţ prestigiu fizic”.
Istoricul arată că în perioada interbelică, influenţa germană şi cea franceză şi-au disputat întâietatea în cultura română Nichifor Crainic văzând în prima un plus de „specific şi autentic“ ce s-a mulat trăsăturilor noastre naţionale, pe când cea franceză a adus doar „superficialiate şi înstrăinare”. Cultura germană miza, la fel ca aceea română, pe mistica sângelui, punând accent pe statul etnic, iar modelul francez raţionalist propunea un stat centralizat.
Cât despre perioada postbelică, Boia susţine că definitorie pentru atmosfera culturală a anilor `50 este prăbuşirea lui Arghezi şi ascensiunea fulminantă a lui A. Toma. Estetica decadentă argheziană nu (mai) corespundea poeziei momentului, orientată spre „didacticism, transparenţă şi optimism”, al cărei strălucit luceafăr era cel pe care G. Călinescu îl compara (în Academie!) cu Eminescu. Provenit din mediul evreiesc procomunist, după cum ne informează autorul, Solomon Moscovici (numele adevărat al lui A.Toma) nu a avut biografia revoluţionară pe care i-a fabricat-o Partidul. Adevăratul agitator al familiei era fiul său, Sorin Toma, care în `48 trasează liniile generale ale literaturii revoluţionare. Prin seria de articole din Scânteia, Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, el se disociază de estetica „burgheză” şi contribuie la căderea în dizgraţie a lui Arghezi.
Proveniţi din medii muncitoreşti, cu o educaţie precară, comuniştii îşi permiteau orice tratament, oricât de dur, chiar între ei. In tragedia lui Pătrăşcanu, executat în `54, Lucian Boia identifică un complex de inferioritate al celorlalţi „tovarăşi” (Dej, Ştefan Foriş, Bodnăraş), însă istoria spune că, de fapt, ordinul eliminării lui Pătrăşcanu a venit de la Moscova, în urma declaraţiilor din 1946 de la Cluj, când cuvintele „Înainte de a fi comunist, sunt român” i-au adus arestarea şi executarea. In 1955, evreii deţineau în cadrul Partidului poziţii-cheie, la propagandă şi agitaţie, ştiinţă, cultură, presă; cei mai importanţi aparatnici erau toţi evrei ruşi: Iosif Chişinevschi (Jakob Roitman), Leonte Răutu (Lev Oigenstein) sau Mihail Roller, „micul dictator al istoriei”, falsificatorul ei din perspectivă leninistă. Lucian Boia menţionează faptul că doar un anumit tip de evreu era căutat, cel devotat partidului, rupt de cultura română şi de tradiţiile româneşti.

Ce este şi ce-ar trebui să fie intelectualul? O contradicţie între aşteptările societăţii şi propriile dorinţe, proiecte, vise (utopice). Istoricul propune în Capcanele istoriei o distrugere a mitului intelectualului. Inaderenţa la real, viaţa în lumea subţire a cărţilor, nu-l fac un om mai pregătit, mai bine ancorat în Istorie, nu reprezintă cel mai bun barometru al societăţii. Extinzând catalogarea făcută de Călinescu lui Noica şi Cioran, intelectualii pot fi împărţiţi în două specii: tipul „rarissimus” (consecvenţi în apărarea propriilor valori: Lucian Blaga, V. Voiculescu, Radu Gyr, Gh. Brătianu) şi tipul „cameleonicus” (sau „adaptabilii” sub toate regimurile dictatoriale: Sadoveanu, Camil Petrescu, Călinescu, Iordan, Zaharia Stancu). Unii vor să se protejeze intrând în partid, pentru alţii însă puterea are o fascinaţie irezistibilă. Nu putem însă privi istoria în alb şi negru. Nu toţi au caracter şi vocaţie de martir ca Gh. Brătianu sau V. Voiculescu. Cuvintele lui Arghezi referitoare la Sadoveanu, că nu poate apăra pe cineva „care a supt la toate ţâţele politice”, ar trebui să fie grila de evaluare a caracterului. Nu poţi fi azi legionar şi mâine comunist, nu poţi schimba, ca Ion Barbu, cămaşa verde  cu cea roşie de la o zi la alta. Dacă mulţi nu au avut norocul lui Eliade sau Cioran de a rămâne la legaţiile străine, unde erau ataşaţi, sau dacă le-a lipsit curajul lui Dragoş Protopopescu, nu au mai avut decât două opţiuni: lagărul sau intarea în hora comunistă românească cu damf de cazacioc.
Dacă Neagu Djuvara, cu alura înţeleptului, se apropie de istorie prin marele său talent de povestitor, Lucian Boia, în tradiţie călinesciană, abordează „capcanele istoriei” intr-o manieră „impresionistă”, personală, cartea fiind a unui istoric cu aplecare spre eseu, ce iese din avalanşa de date, nume de voievozi şi lupte, permiţându-şi să fie când un fin moralist, amendând ieşirile din decor ale „personajelor” sale, când un critic al  istoriei literare. Ceea ce remarcăm, nu doar în acest volum, este repunerea în drepturile ei fireşti a influenţei germane în istoria noastră. Inflorirea culturală interbelică, ideologia bazată pe mistica sângelui şi statul etnocratic erau de respiraţie germană. Din această perspectivă, adevărul trebuie spus chiar dacă deranjează, iar lectura Capcanelor istoriei… dovedeşte că rasismul, antisemitismul, legionarismul sau evreii ruşi care au introdus stalinismul cel mai crâncen în societatea românească sunt abordate de Lucian Boia fără reţineri şi fără intenţia de a menaja anumite sensibilităţi.

Nataşa MAXIM

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala