ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Războinicii lui Hitler

Inepuizabilă este bibliografie consacrată celui de-Al Doilea Război Mondial, care poate fi divizată pe secţiuni de studiu, încât parcurgerea ei necesită răbdare şi tenacitate. Avem în faţa noastră o astfel de carte* dedicată unor ofiţeri germani de rang înalt care s-au aflat la un moment dat într-o dilemă de conştiinţă: respectarea jurământului faţă de Hitler sau indiferenţa la soarta Germaniei aflată în pragul colapsului datorită proastei conduceri. Cum s-a ajuns aici? Dintr-o întâmplare, o fatalitate, un destin tragic? Învinsă în Primul Război Mondial, suferind consecinţele Tratatului de la Versailles, Germania se va confrunta cu grave probleme care afectau întreaga societate postbelică. În aceste vremuri tulburi ce favorizau aventurismul în politică apare pe scena istoriei un individ obscur – Adolf Hitler – emigrant austriac şi voluntar în Primul Război, care profitând de nesiguranţa vremurilor se impune atenţiei publice prin câteva idealuri: revizuirea tratatului de la Versailles, recâştigarea prestigiului Germaniei în lume, obţinerea spaţiului vital şi pangermanismul. Pentru realizarea unor astfel de deziderate, Hitler avea nevoie de o armată puternică, bine dotată, capabilă să facă faţă unor sarcini complexe de luptă şi colaboratori obedienţi. Devenind cancelar, apoi, Führer, Hitler a conceput, fără a-şi consulta ofiţerii de rang înalt, planuri revanşarde de supunere a Europei occidentale, de reunire a ţărilor germanice într-un singur stat sub emblema Germaniei, în fine, câştigarea acelui spaţiu vital (lebensraum), prin extinderea în Est, în dauna Poloniei şi a Uniunii Sovietice. Hitler nu a ţinut cont nici de memoriul lui Ludwig Beck care avertiza că începerea unui război în Est va degenera într-unul mondial ce va fi pierdut de Germania: „Doar câţiva, care aveau darul de a vedea în perspectivă, au prezis catastrofa. Printre aceştia s-au numărat Beck, Halder şi Canaris. În mod surprinzător, şi şeful O K W s-a numărat iniţial printre aceia care erau sceptici în legătură cu ofensiva asupra Rusiei” (p. 90). Supraestimând posibilităţile armatei germane (înfrângerea în Primul Război Mondial în care a fost combatant nu i-a dat de gândit), şi subapreciind pe sovietici, Hitler a comis o eroare care fatalmente l-a condus la o dezastruoasă înfrângere, urmată de sinuciderea sa. Mizând, aşadar, pe un război fulger cu Uniunea Sovietică („Acum am arătat de ce suntem capabili. Crede-mă, domnule Keitel, faţă de ceea ce am făcut până acum, ofensiva împotriva Rusiei nu va fi decât o joacă de copii”, p. 90), Hitler nu a prevăzut multe inconveniente apărute pe parcurs: necesitatea unor uniforme de iarnă, aprovizionarea armatei pe distanţele uriaşe ale Uniunii Sovietice, extinderea neprevăzută a războiului pe mai multe fronturi etc. Se mai poate face observaţia că Hitler nu şi-a ales bine nici aliaţii, aşa încât aceştia nu i-au dat un mare ajutor militar, ci mai degrabă a trebuit să-i sprijine pe italieni în Africa de Nord, în luptele cu englezii. Apoi, dacă Hitler a declarat război Statelor Unite, în urma atacului de la Pearl Harbor, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Japonia, care deşi membră a Axei nu a atacat Uniunea Sovietică. În concluzie, un război prost conceput, pe distanţe uriaşe, pe mai multe fronturi şi adversari, care inevitabil a fost pierdut. Cu aceste gânduri am început opul lui Guido Knopp (n. 1948), profesor de jurnalism, documentarist de televiziune şi autorul unor cărţi de succes consacrate lui Hitler, Holocaustului şi Wehrmachtului. Înrudită, în bună parte, cu Oamenii lui Hitler de Ferran Gallego (douăsprezece eseuri despre apropiaţii lui Hitler de la Anton Drexler la Martin Bormann), Războinicii lui Hitler conţine şase eseuri dedicate lui Rommel, Keitel, Manstein, Paulus, Udet şi Canaris, toţi combatanţi în Primul Război, şase destine, dintre care Manstein (1887 – 1973) şi Paulus (1890 – 1957) au supravieţuit războiului, Udet s-a sinucis în 1941, Rommel în 1944, Keitel a compărut în faţa tribunalului din Nürnberg, îşi sfârşeşte viaţa în 1946, iar Canaris este executat de SS după un simulacru de proces cu câteva zile înainte de încheierea războiului: „Rommel, Keitel, Manstein, Paulus, Udet şi Canaris – şase cariere foarte diferite, prinse în conflictul dintre obedienţă şi conştiinţă, îngrădire şi protest. Avem înaintea noastră şase bărbaţi extraordinar de diferiţi unul faţă de celălalt. Nu sunt cei mai reprezentativi dintre generalii lui Hitler (da, se află şi un amiral printre ei!), dar sunt şase destine care, însumate, ar putea oferi răspunsul la întrebarea: Cum s-a putut ajunge într-o astfel de situaţie? Ce i-a făcut pe aceşti ofiţeri să se pună în slujba unui regim criminal? Ce ştiau ei despre atrocităţi? Cât de mult erau implicaţi în acestea? Până unde mergeau, atunci când executau ordinile primite?” (p. 8). În fruntea fiecărui capitol sunt date excerpte din gândirea fiecărui ofiţer, urmate de multiple caracterizări emise de diferiţi oameni politici sau militari. Evident, ar trebui să stăruim asupra portretelor celor şase ofiţeri superiori, dar ne vom referi în detaliu numai la Rommel, Manstein şi Paulus, tustrei remarcându-se ca ofiţeri de geniu: Rommel în specialitatea tancuri (în treacăt fie zis, Guderian merita, de asemenea, un portret pentru conducerea ofensivelor din Polonia, Franţa şi Uniunea Sovietică), iar Manstein în calitate de mare strateg, apreciat chiar de ruşi. Mareşalul Rodion Malinovski se exprimase astfel: „Blestematul ăla de Manstein era cel mai de temut adversar al nostru. El avea, din punct de vedere tehnic, soluţii pentru toate, dar absolut toate situaţiile. Ar fi fost tragic pentru noi dacă toţi generalii din Wehrmacht ar fi fost asemenea lui” (p. 104). Dacă la început, Rommel era entuziasmat de personalitatea Führerului (încât îi scria soţiei: „Petrec mult timp împreună cu Führerul… Ieri mi-a permis să stau lângă el… Este deosebit de prietenos cu mine – remarcă pe care o întâlnim şi în Jurnalul lui Goebbels, v. Ferran Gallego Oamenii lui Hitler, 2010, p. 129 – … am avut ocazia de a-mi exprima şi eu părerea”, p. 24), ulterior, Rommel îl va contrazice, prevede pierderea războiului şi distrugerea Germaniei, acceptând tacit complotul generalilor, deşi era de părere că Hitler trebuia judecat de un tribunal. Bănuit de Hitler că fusese alături de complotiştii din 20 iulie1944, Hitler îi dă de ales între sinucidere şi funeralii naţionale şi judecarea de Tribunalul Poporului. În ceea ce-l priveşte pe Manstein, acesta a fost artizanul unor victorii răsunătoare (asupra Franţei în 1940, cucerirea Crimeii, stabilizarea Frontului de Est), încât a stârnit admiraţia inamicului, iar „Hitler ar fi vrut să-l aibă pe Manstein alături în marea ofensivă pe care şi-o dorise. Voise să cucerească Palestina, să ajungă până în India, să aibă un imperiu mondial… iluzii deşarte despre care nici el nu mai vorbea în martie 1944” (p. 107). Intrând deseori în controverse cu Hitler, Manstein a fost înlocuit cu generalul Model. După eşecul Armatei VI la Stalingrad, Hitler face o declaraţie surpriză: „Domnilor, pentru început aş vrea să spun câteva cuvinte legate de Stalingrad. Pentru ceea ce s-a întâmplat la Stalingrad, eu singur sunt răspunzător” (p. 131). În fine, eşecurile militare de pe Frontul de Est, discuţiile contradictorii cu Hitler, iar superioritatea militară i-a atras noi duşmani în Göring, Himmler, Goebbels, îl determină pe Manstein să noteze în jurnal: „Am obosit să lupt nu doar împotriva ruşilor, ci şi a acelora care nu vor să vadă cum stau lucrurile” (p. 140). Longeviv, Manstein a supravieţuit războiului pierdut de megalomania lui Hitler. De aceea, Manstein şi-a intitulat memoriile Victorii pierdute. A murit în noaptea de 10 iunie 1973. Feldmareşalul Frederich Paulus este, neîndoielnic, figura tragică a armatei germane. A întocmit planurile Operaţiunii Barbarossa. A studiat planurile campaniei lui Napoleon în Rusia. Nu a sfârşit în vreo luptă, ci aflat la comanda Armatei VI a fost nevoit să capituleze la Stalingrad, să facă mai bine de zece ani de prizonierat în Uniunea Sovietică, în fine, să revină în RDG, în 1953, sfârşindu-se în 1957. Armata VI germană fusese una de elită: cucerise capitalele Varşovia, Bruxelles, Kiev. La 8 noiembrie 1942, la întrunirea anuală tradiţională de la München, Hitler se lăuda că Stalingradul căzuse (p. 151), dar capitularea a scos în evidenţă că invincibilitatea armatei germane este o legendă, deşi tot Hitler se exprimase: „Nici o putere a lumii nu-l poate alunga pe soldatul german din locul în care a ajuns” (p. 163). În ceea ce-l priveşte pe Keitel, numai obedienţa şi devotamentul fără discernământ l-au favorizat să fie preferat de Hitler. Ultimele două capitole sunt consacrate aviatorului Ernst Udet (un as al pilotajului, invidiat din acest motiv de vanitosul Göring) şi amiralul Wilhelm Canaris, şeful Abwehrului, care a încercat să submineze puterea lui Hitler, să accepte ideea comploturilor, protejându-le din urmă, suferind în tăcere degringolada Germaniei. În concluzie, o nouă carte de referinţă care se impune în vasta bibliografie consacrată lui Hitler şi a celui de-Al Treilea Reich.

Ionel SAVITESCU

* Guido Knopp Războinicii lui Hitler, traducere din limba germană: Roland Schenn, Ed. Litera, 2010

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala