ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Varietăţi caragialiene

Toată lumea a căzut de acord cu facultatea principală a lui Caragiale: inteligenţa scăpărătoare. Aceasta îi oferă posibilitatea de a percepe cu agerime unică discordanţa dintre esenţă şi aparenţă, inadecvarea dintre pretenţie şi realitatea efectivă. În versiunea unora, sclipirile de luciditate şi de vervă înseamnă un dezavantaj, partea diavolului departe de orice omenească tentativă de transcendere. Corelativ cu această doxă s-ar afla spiritul critic, chipurile, supresibil şi incapabil să acceadă la înălţimile şi adâncimile fiinţei, către sufletul lucrurilor. Că e doar o prejudecată, multe probe contrare stau mărturie. Iată unul, deocamdată oferit de un fragment caragialian: „Zidurile au nu numai urechi; au şi suflare şi grai. Sunt unele, amabile şi vesele, cari te întâmpină cu graţie şi-ţi mângâie sufletul, chiar întristat, şi cari risipesc gândul cel mai întunecat. Ele îţi întorc razele soarelui cu aceeaşi generozitate cu care le-au fost aruncate şi te atrag ca nişte binevoitori prieteni. Sunt altele, posomorâte şi încruntate, cari te privesc cu asprime; îţi înnorează gândul, oricât ai fi de liniştit şi de luminos: acestea îţi fac din raza soarelui o dizgraţie” (Palatul Cotrocenilor). Acest homo ironicus are o formidabilă capacitate de a merge către profunzimi, iscodind sensuri greu accesibile sau insondabile. O spune şi un cunoscut sociolog, care l-a cunoscut şi în viaţa de toate zilele, Dimitrie Gusti: „Înzestrat cu o mare putere de a intui problemele în esenţa lor şi cu o egal de mare forţă dialectică de a le dezvolta şi soluţiona, Caragiale avea o predilecţie deosebită de a discuta, cu specialiştii, chestiuni ce pe ei i-au preocupat o viaţă întreagă…”
Fără urmă de exagerare, Caragiale avea vocaţie metafizică.  Scepticismul cu care se laudă este un efect al opticii relativiste, nu-l încearcă însă reacţiile defetiste, nici optimismul necondiţionat. Toţi oamenii de o asemenea acuitate a minţii înfruntă automatismele şi stereotipurile, „mistagogia”, fanatismul şi energomania iraţională. Dar surprizele dedublării îl arată pe hiperlucid respingând accesele sentimentale în artă („balele melancoliei”), iar pe de altă parte, omul dă semne de slăbiciuni emoţionale. Ordo rationis şi ordo amoris ! Mulţi exegeţi (între care G. Călinescu şi Tudor Vianu) au văzut în Caragiale un „sentimental”, impresionabil şi iritabil. Nu-şi poate stăpâni plânsul la moartea lui Eminescu. Când se îmbolnăveşte copila Cella Delavrancea, iarăşi varsă lacrimi. Ascultând, nu pentru prima dată, Flautul fermecat la Gewandhaus-ul din Leipzig, îşi dă palme pentru a-şi veni în fire. Chiar şi nişte versuri ale lui Coşbuc îl răvăşesc. Omul agorei este extrem de sensibil la variaţiile de temperatură, până la neurastenie. E greu (şi fără rost) de încadrat într-o categorie temperamentală, fiind când coleric, când flegmatic, când „meridional”, când „clasic”. Scrie Şerban Cioculescu: „Omul era un frenetic, un dionisiac. Artistul clasic se supunea însă altor legi, ale echilibrului, ale măsurii, ale armoniei. Din asemenea contradicţii interne se naşte creaţia, ca şi pruncul, nu fără durerile facerii”. Fondul este impetuos, supus, de cele mai multe ori, rigorii formelor. Jocul acesta creează imaginea ansamblului în mişcare. Nu e vorba de labilitate, ci  de „echilibru nestabil”, disparităţi care se tamponează şi, apoi, se cumpănesc în locul geometric al consecvenţei.
Sociabil prin excelenţă, Caragiale a devenit legendă prin comunicativitate, de preferinţă cu oamenii simpli, amici de tot soiul, amploiaţi, impiegaţi, precupeţi, băcani (dându-se cârnăţar), cu convingerea că oamenii aceştia de condiţie socială modestă „au darul să nu spună niciodată prostii; înveţi multe de la ei”. Cu ironie deloc răutăcioasă, spune că mai abitir simpatizează „breasla bărbierească”, încredinţat că aceasta ar avea, aptitudini speciale pentru artă. Aglomeraţiile şi vânzoleala exercită o adevărată magie asupra lui. De unde şi epicureismul scriitorului, apetenţa pentru „taifasul cu tabiet”, pentru „colaţiuni”, adică nevoia de galerie în prezenţa căreia dădea reprezentaţii ca un desăvârşit actor. Un „mim genial”, au apreciat unii; un „măscărici”, au replicat alţii… Faţă de prietenii cei mai apropiaţi arată mare preţuire, fie recurgând la ironia cordială, fie la modul patetic uneori: „Barbule, să ştii, nu ai mai bun prieten pe lume ca mine!” Ideologiile necoincidente nu-l împiedică să fie prieten cu cei de altă orientare. Dintre cele două versiuni, „folclorice”, privitoare la personajele operei sale: „Îi urăsc, mă!”, şi „Uite, ce drăguţi sunt!”, cea de-a doua este, negreşit, mai plauzibilă. Totuşi, nu-i chiar aşa de uşor abordabil. S-a pronunţat chiar cuvântul „mizantropie”, ceea ce este prea mult. A avut, desigur, şi antipatii, nu puţine. I-a detestat în special pe proştii fuduli şi obraznici, pe grobienii agresivi. Cât despre „cruzime”, cu Bubico, Ionel, Domnul Goe şi alte enormizări şi monstruozităţi ŕ la Grand Hôtel  «Victoria română» nu i se confirmă ferocitatea. „Brutalităţile” i se reduceau la apostrofări ale corectorului, de felul următor: „Mă afurisitule, să-mi faci anunţul acesta…”; „Bine, mă, asta e corectură, pungaşule!…” Iar povestea cu tânărul poet pe care l-a oprit, la lăudat şi apoi când acesta a vrut să se aşeze, nepoftit,  pe scaunul liber la masa unde se afla Caragiale, e o anecdotă picantă şi, la urma urmelor, delicioasă. Cel mult, avea o doză de „cinism”, calificativ pe care dramaturgul îl primea cu satisfacţie „filosofică”. „Necruţătorul” este în fond un bonom până ce „râsul şi gluma” nu au mai putut sluji de „mângâiere ca altă dată”.
Trăia într-un permanent neastâmpăr, atât ca dinamică exterioară, cât şi ca vivacitate a spiritului. Avea chiar o vorbă pe care a pus-o în gura personajelor: „Azi aici, mâine-n Focşani!”. Dar pe cât era de activ şi de expansiv, vine şi reversul: îi place confortul şi, uneori, recluziunea. Mult se necăjeşte când e suspectat de „lene” (surprinzător, o face chiar şi Zarifopol!), ştiut fiind că, pe lângă strădaniile pentru agoniseala vieţii zilnice, cheltuia un efort mare cu scrisul, care n-a fost atât de redus cantitativ, pe cât s-a crezut, şi, mai ales, presta o migală benedictină. Spontaneitatea şi sprinteneala  se consumă în camera de „tortură”: „Caragiale scria în tăcere şi adeseori spunea că  se simte sub imboldul unei puteri stranii (…) L-am văzut când muncea la Kir Ianulea refuzând mâncarea şi veghind două nopţi de-a rândul. Muncea neîntrerupt până sfârşea opera. În tot acest timp, era încruntat, febril, ursuz. Când termina, era intoxicat cu tutun şi cădea câteva zile într-o stare de somnolenţă paşnică (…) Şi după aceea, adăoga întotdeauna comparaţia creării operei de artă cu o laborioasă parturiţie”. După o noapte întreagă a ieşit triumfal cu o scurtă descriere, cea de la începutul schiţei Ultima emisiune. Sângele cald al „meridionalului” se domoleşte până la „rece” în actul deliberării şi elaborării artistice. Comoditate sau habotnicie artizanală? Boemul râvnea liniştea. Când Delavrancea i-a propus exilul la Paris, s-a alertat: „Parisul e un infern”, „iar francezii prea vioi, prea repeziţi la vorbă”. Cum se vede, aceleaşi semne se resping.

„Nestatorniciile” nu se opresc aici. Caragiale trece repede dintr-o stare în alta, de la risipire la parcimonie, de la radicalitate la moderaţie, de la histrionism la sobrietate, de la exuberanţă la apatie, de la simpatie la antipatie, de la altruism la egoism etc. „Şi mai cred, îi scrie el lui Gherea, ca altruismul să fie în adevăr efectiv, nu trebuie să însemne anularea absolută a egoismului, ci concilierea bine echilibrată cu acesta”. Mai e, apoi, jocul subtil între umilinţă şi orgoliu, pus totdeauna în registru ironic: „băiatul sărac”, „fără noroc”, „fără talent”, „simplu comediante”, ”bietul exilat”. Niciodată nu se afişează ostentativ, dimpotrivă, disimulează printr-o mereu voioasă autoironie:  „dar aşa să mergem la han ca toţi isnafii, parcă nu se face pentru nişte feciori de boieri”, îi scrie el lui Zarifopol care era, într-adevăr, fiu de mic moşier în scăpătare, ba încă şi căsătorit cu fiica socialistului Gherea, socialist mult mai dotat materialiceşte. Caragiale e un democrat autentic, dar cuvântul fusese încă de atunci demonetizat de „democracii” demagogi, încât nu mai rămăsese decât o emblemă compromiţătoare, bună pentru alde Caţavencu. Aşa că, glumeşte el, e mai degrabă „aristocrat”: „Am onoarea să-ţi spun că încă nu mă cunoşti, şi încă nu cunoşti Daco-Romania. Mai întâi, tu ştii că eu nu sunt democrat, şi al doilea trebuie să fi învăţat până acum că, la noi şi la ai noştri, aristocraţii umblă cu a II-a şi a III-a şi democraţii cu I. Ei! Dacă aş fi avut noroc să fiu democrat…” (Scrisoare către Gherea, 1905). Se pretinde când  conservator şi monarhist, şi „bate în ciocoi” şi în „suverani”, când „anarhist” şi „liberal”, şi-i tachinează pe „reacţionari” şi „roşii”. Adevărul e că pendulează între un conservatorism de fond şi un liberalism de viziune socială.
Printr-un fel de translaţie, atitudinile lui Caragiale seamănă, oarecum, cu cele ale extravagantului domn Teofil, personajul din schiţa Paradoxal, care „găseşte o explicare cu totul deosebită pentru fiecare împrejurare” ieşită din canon, „pentru fiecare împrejurare, la care suntem obicinuiţi să dăm o explicare găsită gata, fără să ne mai batem capul”. Culmea ironiei şi a paradoxului:  morala socială e interesată să sprijine viciile, nu virtuţile, fiindcă acestea din urmă sunt arme de luptă împotriva societăţii. Aşa se întâmplă şi cu Ion din parabola cu acelaşi titlu. Ion (alias autorul) se aşează cu încăpăţânare pe ţărmul dimpotrivă când toţi admit că măgarul împăratului cântă strălucit Carnavalul de Venezia, cu variaţiuni, necredinţă sancţionată cu lovituri straşnice din toate părţile. Caragiale preţuieşte mult onestitatea şi ar putea fi categorisit integru, dacă n-ar fi cedat uneori micilor „daraveri”, departe însă de tagma lui Pirgu, unde l-a plasat vindicativul şi fascinantul său fiu în Craii de Curtea Veche. Valurilor de acorduri, aparent haotice, li se suprapune o „melodie clară”. Cine putea să-şi închipuie un Caragiale melancolic? Prietenul său foarte apropiat, Delavrancea, aşa îl recomandă: „…are mâhnirile sale intime, şi e atins de acea melancolie şi scepticism ale omului superior din veacul nostru”, care era al XIX-lea, cel mai viguros din toate punctele de vedere. „Mizantropie melancolică”, nuanţează T. Vianu. Nici mai mult, nici mai puţin, „un om foarte trist”, crede pesimistul Vlahuţă. Lipsă de umor şi, de aceea, de prudenţă. (Auto)ironia e specialitatea oamenilor foarte inteligenţi de talia lui Caragiale, care, între altele, declara public: „am onoarea de a vă anunţa că am intrat în starea de beatitudine – sunt complet ramolit”.
Fiind atât de divers, Caragiale vrea să prindă diversitatea lumii. Genialul „pezevenghi” are o mare poftă de cunoaştere, s-ar fi vrut un polihistor cerebral. Cu Eminescu şi cu Rădulescu-Motru se confruntă pe tărâmul filosofiei; cu Gherea se contrazice pe teme de economie; pe Delavrancea îl descoase în probleme de drept; cu Zarifopol se lansează în lumea artei (de preferinţă literatura şi muzica) şi a filologiei; cu Dimitrie Gusti abordează „secrete” sociologice şi politice. Pe domeniul limbii române se mişcă expert. „Gramatică şi cinste” – două condiţii strict obligatorii nu doar pentru publicişti, ci  şi pentru alte categorii de oameni care scriu şi hotărăsc destine. Nici vorbă, omul de acţiune Caragiale este un homo interrogator, excelent cunoscător al artei, măcar că se proclamă, cu năstruşnică viclenie, un ageamiu („sunt absolut tâmpit în materie de artă”).
Alte polarităţi vin din direcţia poziţiei ideologice a lui Caragiale. I s-a imputat „alogenului” („grecoteiul”) „românofobia”, „inaderenţa la spiritualitatea românească”, pentru care a avut de pătimit fluierăturile la spectacolul cu Noaptea furtunoasă, neacordarea premiului Academiei Române, blamul postum al „patrioţilor”. În 1901, când s-a organizat o sărbătorire cu prilejul împlinirii a 25 de ani de activitate literară, oficialităţile îl ignoră. Conştient de măsura valorică a operei lui, fără superbie, Caragiale strecoară în discursul său, la împlinirea vârstei de 60 de ani, o aluzie insidioasă la prea multele onoruri faţă de câte le merită… Şi cât priveşte credinţa poziţia lui Caragiale a dat curs unor  interpretări disjunctive. N-are nici un Dumnezeu, s-au agitat unii, mai mult „obsedat de puterea diavolului şi nu a lui Dumnezeu” (Pompilu Constantinescu). E un „spirit religios” ne informează Slavici şi întăreşte ilustrul său monograf, Şerban Cioculescu. Nu e nici una, nici alta, nici religiozitate împinsă până la bigotism, nici ateism sau „lipsă de cucernicie”. Cât despre „omul politic”, povestea e mai complicată. Jocul lui „tranzacţional” nu era atât ideologic, cât spectacular. N-a avut de câştigat decât tema literară. Şerban Cioculescu vorbeşte chiar de „apolitism”. Mai bine spus, e vorba de lipsa pasiunilor politice, a fanatismului dizgraţios şi mediocru. Sigur i s-ar fi potrivit cuvintele de mai târziu ale lui Paul Reynaud: „Nu sunt nici de stânga, nici de dreapta: sunt inteligent”.

Constantin TRANDAFIR

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala