ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

INDIGNAREA de la concept la revoltă

Graţie unui recent eseu  – manifest cu titlu incendiar, indignarea tinde să se conceptualizeze pe măsură ce o descoperim la originea unei ample mişcări sociopolitice proliferante (mişcarea indignaţilor, occuppy  ş.a). A observa că broşura lui Stephane Hessel întitulată   Indignaţi-vă!  a generat un fenomen cultural de masă nu înseamnă a face exclusiv consideraţii politice sau a sublinia punctele slabe ale unui text – poate naivitatea, relativismul? – asupra căruia s-au exersat eseişti mai competenţi în a-şi facea auzită vocea; pentru că, aşa cum spunea Umberto Eco, sunt destui care „doresc să se facă revoluţie cu permisiunea prefecturii” ori să tragă cu puşca „însăşi poliţia în persoană ” (I. L. Caragiale).

În editorialul său, Le Magazine Litteraire (februarie a.c), Joseph Mace – Scaron observa că „Literatura şi indignarea întreţin raporturi pasionale” exemplele inspiratoare fiind numeroase. Procesul lui Socrate, afacerea Dreyfus, afacerea Calas, genocidul indienilor din America, Guernica sau Turnurile Gemene, au devenit teme ale filosofiei şi artei. „Facit indignatio versum” – constata Juvenal. Iar pentru Nietzche, „Nimic nu valorează cât indignarea unui om”. Contaminaţi de morbul filosofiei, care trebuie să sfârşească în morală, constatăm că demonul indignării este „o operă a Binelui”, la fel cum stupefacţia este primul moment în care conştientizezi o ontologie; indignarea produce accelerarea spiritului şi se opune resemnării.

Ceea ce face lucrarea în discuţie este să proiecteze planul conceptual   într-o realitate de o stringentă concreteţe. Sigur, titlul este captivant şi se vede aici modelul zolist de succes: Indignaţi-vă! are ceva din patetica tensiune a lui J’accuse! iar societatea occidentală este gata să rezoneze. Mesajul său a diseminat într-o serie de mişcări revendicative ale indignaţilor sau, mai recent, occuppy. În Franţa, în Spania, în Marea Britanie, ele par să cânte prohodul vechii lumi şi, în pofida mesajului aparent „difuz”, ţinta nu este atât de mişcătoare după cum şarjează George Apostoiu (de exemplu) în Cultura nr.47 decelând, totuşi, câteva cauze ale Răului: băncile, corupţia, hoţia legiferată, fariseismul ideologic şi doctrinar ş.a.m.d.

Dar cine este autorul acesta, mai degrabă spectaculos decât misterios? O personalitate activâ în structurarea epocii postbelice, definit de prefaţatorul ediţiei româneşti, Valentin   Nicolau, ca francez născut în Germania, erou al Rezistenţei deportat la Buchenwald, condamnat la moarte prin spânzurătoare, membru al Comisiei de redactare a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ambasador al Franţei la ONU, evreu propalestinian(!) Anti-SarRo ş.a.m.d.: „Bătrânul Indignat de 94 de ani care continuă să uluiască şi şă-şi contrarieze contemporanii!”  O personalitate nonconformistă, de frondă pusă sub stindardul acela francez, pe care citim şi astăzi „Libertate! Egalitate! Fraternitate!”

Recent publicat de Ed. Nemira (la câteva luni după apariţia sa pariziană) în traducerea Adrianei Bădescu, Indignaţi-vă! beneficiază de o prefaţă emoţionantă semnată de Valentin Nicolau şi o postfaţă de Sylvie Crossman. Într-un adevărat background, prefaţatorul evidenţiază setul de principii şi valori pe care mişcarea de Rezistenţă le-a pus la bazele reconstrucţiei democratice moderne a Franţei ca stat social: echitate şi siguranţă socială, altruism, solidaritate, acces deplin la educaţie, presă independentă. Se pare însă că toate acestea s-au estompat pentru că nici „francezul nu mai are aceeaşi capacitate de indignare”, expresie a unei resemnări atipice. Sună cunoscut, nu? Pentru St. Hessel, soluţia stă în redescoperirea indignării ca valoare absolută, a vocaţiei sale creatoare şi civice. El îndeamnă nu la violenţă, ci la reflecţie şi judecată critică fiind convins că francezii vor găsi modul potrivit de schimbare, aşa cum au făcut-o in 1789, în anii ’40 sau în ’68 (când, îmi permit să observ, a mai curs şi ceva sânge!). Şi,  dacă textul în discuţie se adresează francezilor – rezonând şi în sufletul germanilor, al englezilor sau al spaniolilor – , domnul Valentin Nicolau se îndoieşte provocator de ecoul acestuia asupra românilor lipsiţi de apentenţă pentru indignare şi, cu atât mai mult pentru revoltă,  preferând boicotarea istoriei prin eschive fixate paremiologic  („capul plecat…”, „mămăliga nu explodează” etc.). Ideea esta că, în absenţa indignării, devenim complici ai încălcării unor principii prin care lumea a evoluat, adică a devenit mai bună. Drepturile Omului, interesul naţional, solidaritatea, statul social, educaţia echitabilă, altruismul nu sunt tranzacţionabile. În absenţa lor, demnitatea umană coboară sub nivelul minim de civilitate.

Textul se articulează în jurul câtorva principii directoare, pregnant plasate în intertitlurile sale:

Raţiunea rezistenţei este indignarea

Există doua viziuni asupra istoriei (din punct de vedere civic)

Indiferenţa este cea mai distructivă atitudine

Indignarea în problema palestiniană

Nonviolenţa, singura cale de urmat

Pentru o insurecţie paşnică

Cea dintâi secventă porneşte de la constatarea că statul social se află în pericol iminent, asediat de propaganda arogantă şi egoistă a celor care şi-au apropriat bogăţiile (resursele) Europei postbelice. Băncile, polarizarea lumii în bogaţi şi săraci sunt intolerabile pentru o civilizaţie autentică şi se află la originea îndemnului adresat tinerilor de a reînvia idealurile Rezistenţei franceze fixate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948). Libertatea si echitatea trebuie apărate de fiecare generatie. Între cele „două viziuni asupra istoriei”, autorul o preferă pe cea angajată, activistă, pe care el însuşi a practicat-o în războiul antifascist sau în cel din Algeria, în numele responsabilităţii întemeiate pe o solidă argumentare filosofică.  Sartre, Hegel sau Merleau-Ponty sunt câteva repere culturale frecvent invocate pentru ideea încrederii în libertate şi progres, în forma ideală (deci, perfectibilă!) a statului democratic; cealaltă cale e „un uragan distrugător” tocmai prin eschivele din faţa evenimentelor agresive. Pe la noi, sigur, se mai practică temporizarea, boicotul moromeţian în speranţa unei rezolvări utopice şi, deci, niciodată concretizate, pentru că timpul le rezolvă pe toate doar la dimensiuni macrocosmice, niciodată secvenţial. Atitudine de popor îmbătrânit, credea Călinescu, iluzionându-se cu oarece superioritate în ceea ce priveşte filosofia existenţei . (Acum, când încerc să reiau ideea, oarecum obosind de acest tangaj precar între extreme ideologice, aflu că în Piaţa Universităţii  se coagulează un grup de indignaţi români, în ciuda acceselor intervenţioniste ale Poliţiei şi retrăiesc o clipă de demnitate civică eliberându-mă de întunecata indiferenţă, „cea mai distructivă atitudine”!)

Aşadar, să recunoaştem Răul pe care St. Hessel ni-l arată ca pe un monstru bicefal: pe de o parte, „uriaşa discrepanţă dintre cei foarte săraci şi cei foarte bogaţi”, o adevărată barbarie care erodează secolele XX şi XXI, „civilizate” şi „moderne”; pe de altă parte, „drepturile omului şi starea planetei” asediate de ipocrizarea celor puternici şi considerate, uneori explicit (de către aceiaşi!), anacronice (recentele atacuri ale preşedintelui român la adresa valorii statului social sunt din acest registru!).

Supremul argument al autorului este, cred, mărturisirea de credinţă în forţa adevărului şi a dreptăţii, venită din partea unui evreu declarat sionist, cu privire la atrocitătile comise de istraelieni în Gaza şi în Cisiordania: „peste trei milioane de palestinieni alungaţi de pe pământurile lor”, „închisoare fără gratii, sub cerul liber…”. Sigur, Amicus Plato sed magis amica veritas – citim printre rândurile care condamnă terorismul ca pe „o formă de exasperare, o negare a speranţei”.

Dacă punctul forte al lucrării este activarea conştiinşei civice, a unei atitudini demne care implică o reac?ie adecvată, punctul slab îl reprezintă soluţiile nebuloase, prilej de şarjă prin presa franceză şi chiar prin cea română (v. Cât de mult ne putem indigna de George Apostoiu). Experienţa practică  demonstreză că astfel de propuneri nu mai prezintă nici o garanţie: nonviolenţa trebuie opusă terorismului, crede Hessel, oarecum în criză de imaginaţie; insurecţia paşnică trebuie să minimizeze consumismul(?!), aroganţa în faţa celor slabi ori a culturii, amnezia socială şi concurenţa gratuită, adică tarele societăţii contemporane. „Contemporane” în opinia autorului! Pentru că acum, când reflectez la toate acestea, am sentimentul că timpul s-a comprimat intens, evenimentele se succed cu atâta rapiditate încât imaginea societăţii – obiectul indignării în discuţie – riscă să devină ea însăşi caducă şi, de exemplu, multhulitul consumism este pe cale să se transforme într-o nostalgie romantică. Lumea parcă s-a prăbuşit în pâlnia ei spaţio-temporală şi, pentru că nu cunoaştem noile ei legi, numim haosul criză. Toate aceste mişcări (mai degrabă intelectualiste!) gen „indignaţii” sau „occuppy” sunt – să recunoaştem! – anemice, amorfe, anarhice, o revoltă gratuită în absenţa unor deziderate mobilizatoare. Ne indignăm oricând şi oriunde, fără nici o finalitate.

Cel puţin să nu uităm de unde a plecat totul, să dăm Cezarului ce este al Cezarului şi să sperăm că declicul conştiinţei se va produce curând. Prezentând această lucrare din bibliografia fundamentală de cultură politică nu am intenţionat să fac prozelitism ideologic, deşi nu aş duce ipocrizia până la negarea unui parti-pris în orice selecţie. Cred însă că o minimă cultură politică ne legitimează opţiunile.

Viorica MEREUŢĂ – SORTA

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala