ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Ion Barbu şi ermetismul canonic

În condiţiile în care critica românească actuală se îndepărtează de teorie, aciuându-se în zonele universitare aride sau în publicistica de factură impresionistă, Theodor Codreanu face figură aparte prin consecvenţa cu care luptă pentru promovarea transdisciplinarităţii şi a transmodernităţii, concepte care devin pivoţii criticii sale. Pe un teren în care sintezele sau ideologiile sunt tot mai apatice, autorul Transmodernismului şi-a croit un drum propriu, clădit pe un instrumentar critic pe care îl aplică într-o hermeneutică de tip transdisciplinar. La o margine de ţară, el scrie temeinic, după cum o demonstrează Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă: ermetismul canonic (Bucureşti, „Curtea Veche”, 2011), lucrare străbătută de intenţia de a inova la nivelul interpretării.

 

Polemistul canonic

Pornind de la o afirmaţie aparţinând lui Barbu însuşi („Mă tem că nici Lovinescu nu mi-a înţeles poezia.”), Theodor Codreanu „înfruntă critica”, după cum băţos-polemic se intitulează prima parte a volumului. Rând pe rând, celor mai importanţi critici interbelici li se reproşează că nu au înţeles caracterul canonic al volumului Joc secund, pe care l-au privit din unghiuri diferite, dar fără să ţină cont de „ermetismul canonic”, sintagmă propusă chiar de Barbu. Reproşurile sunt îndreptate apoi împotriva unor proletcultişti ca N. Moraru, B. Elvin sau Ovid. S. Crohmălniceanu, care l-au pus la index pe Barbu pentru ermetismul său de factură burghezo-retrogradă.

O secţiune aparte a acestei prime părţi este dedicată monografiilor apărute după moartea poetului, dintre care se distinge preferinţa pentru Basarab Nicolescu, din care se revendică o bună parte a armăturii teoretice a lui Theodor Codreanu. Nu lipsesc nici aici accentele polemice, menite să pună în lumină slăbiciunile interpretative ale celor menţionaţi. Se reţin, în acest sens, săgeţile împotriva numelor grele din exegeza barbiană, începând cu Nicolae Manolescu şi terminând cu adversarul său înverşunat, Marin Mincu.

Autorul ţinteşte, în mod firesc, către vârfurile criticii postbelice dintr-o dorinţă firească de a-şi legitima propria interpretare prin negarea analizelor precedente. Defectul major al hermeneuticii lui Mincu, spre exemplu, ar fi acela că „nu-l deprinde decisiv pe Barbu de poezia pură modernistă.” (p. 149). Codreanu respinge conceptul de „poezie pură” şi pledează pentru o înţelegere integratoare, recte transdisciplinară şi transmodernă: „Mărturia aceasta spulberă în cele patru vânturi atribuirea lui Ion Barbu a conceptului modern de poezie pură, pentru care Marin Mincu a făcut o uriaşă risipă de inteligenţă. Barbu înţelegea prin poezie în sine ceva foarte apropiat de poetica necuvântului a lui Nichita Stănescu, poetică pe care autorul Respirărilor i-o datora, cum rezultă din eseul comentat aici, Cuvintele şi necuvintele în poezie. Miracolul înfăptuit de Barbu este că a intuit şi practicat, în primele decenii ale secolului XX, conceptul poeziei ca realitate translingvistică: o limbă universală, ca şi matematica, «dar care nu are nimic de-a face cu lexicul şi gramaticile».” (p.151)

Analiza hermeneutică este dublată în permanenţă la Theodor Codreanu de un pronunţat spiritul polemic, atribut al siguranţei de sine. Pe G. Călinescu îl taxează pentru că a confundat ermetismul filologic cu cel canonic. Lui Solomon Marcus îi reproşează că nu s-a gândit niciodată să îl interpreteze pe Barbu prin trimitere la fenomenologia lui Husserl, iar Mincu e dovedit protocronist şi docil! Oana Pârvulescu greşeşte şi ea, considerând că mânia provocată lui Barbu de ilustraţia plachetei După melci era nejustificată. La fel se întâmplă şi cu Nicolae Manolescu, adept al ideii de joc barbian şi cărtărescian. Codreanu îi plasează însă pe Barbu şi Cărtărescu în paradigme diferite, întrucât primul vizează esenţializarea prin reducţie în vreme ce al doilea este „un risipitor de cuvinte”, un logocentric.

 

Pentru o hermeneutică a transdisciplinarităţii

După o adevărată „sinteză generală în atac”, Theodor Codreanu trece la construcţia unui edificiu hermeneutic propriu, având în centru ideea trandisciplinarităţii şi conceptul de „ermetism canonic”, preluat dintr-o scrisoare semnată de Barbu: „Mă face emulul lui Mallarmé, neobservând că ermetismul lui Mallarmé e filologic, iar al meu canonic.”

Prima prejudecată pe care Codreanu trebuie să o demonteze este ceea ce Barbu numea „legenda că am fost ori că sunt modernist”. Printr-o argumentaţie laborioasă, criticul demonstrează caracterul antimodern al gândirii barbiene. Odată scoasă de sub tutela restrictiv-nedreaptă a modernismului, creaţia sa poetică se deschide către interpretări adecvate. Una dintre acestea este „calea fenomenologică”, sintagmă preluată de la Iosif Cheie-Pantea, ale cărui sugestii sunt valorizate prin stabilirea unei filiaţii extrem de interesante între „infrarealismul matematicianului-poet” şi contribuţiile lui Bachelard. Pe urmele acestuia, Codreanu vorbeşte despre existenţa unui narcisism cosmic, pancalic, în poezia barbiană, pe care îl numeşte, cu o sintagmă cunoscută, „act clar de narcisism”.

O contribuţie importantă a acestui volum ţine de analizele comparative prin care Barbu este raportat atât la literatura română, unde îşi găseşte afini în Eminescu, Blaga şi Mateiu Caragiale, dar şi în cea universală (Dante, Shakespeare sau Rimbaud). Pornind de la teoria terţului ascuns, dezvoltată în complementaritatea celei a terţului inclus, Theodor Codreanu ajunge la concluzia că „Misterul, desluşit în dogma ermetismului canonic, devine ţinta supremă a cunoaşterii poetice barbiene.” (p. 225) Puşi faţă în faţă, Blaga şi Barbu dezvăluie două modele înrudite, reprezentând apogeul culturii româneşti în secolulu trecut: „Mişcarea pe care o produc Blaga şi Barbu simultan, în cultura românească şi europeană, este cea mai înaltă contribuţie a noastră la cultura secolului XX. Primul biruie îndeobşte în filozofie, celălalt în poezie şi matematică.” (p. 239)

Despre structura Jocului secund, Theodor Codreanu consideră că prima parte cuprinde doctrina poetică, a doua ontologia şi cunoaşterea, iar a treia – ritmul pur, atins abia în ultimul ciclu, Isarlîk, unde „poetul se abandonează ritmului pur”, încheind pentagrama cu septenarul El Gahel.” (p. 295) Codreanu identifică o construcţie ezoterică a volumului, în care vede o carte canonică supremă. Surprinzător (sau nu), hermeneutul respinge ideea unui Isarlîk imaginar şi susţine ideea potrivit căreia cetatea este depozitara unor straturi de civilizaţie succesive şi, implicit, a unor niveluri de iniţiere şi cunoaştere distincte. El leagă sudul mediteranean de nordul hiperborean, trimiţând la Riga Crypto şi lapona Enigel. Din această perspectivă, Nastratin nu e imaginea solară a superiorităţii în opoziţie cu mediocritatea celorlalţi, ci o imagine „a singurătăţii exasperante, a unui individualism sumbru”, aşa cum sugerează Barbu însuşi.

 

De la „cirezile agreste” la câinele Fox

Theodor Codreanu ajunge astfel la interpretări spectaculoase, bazate pe ideea unei construcţii geometrice a volumului Joc secund”, considerat o „carte canonică”: „Acestea sunt pietrele de temelie ale poeticii cărţii canonice: Din ceas, dedus…, Timbru, Grup şi Înecatul, ultimele trei «detaliind» elemente figurative încifrate în prima: cântecul începător, grupul ca realitate telurică sau abstracţiune şi înecarea, ca reducţie/ exhaustie a teluricului şi acvaticului.” (p. 207) Pentru Barbu, poezia devine un fenomen supralingvistic întrucât el pariază pe vers, nu pe cuvânt. În cheie fenomenologică, In memoriam nu mai e un simplu joc aliterativ, ci devine o reducţie infralingvistică prin care Barbu aspiră la El Gahel. Harfele răsfirate trimit la Orfeu, pe care Barbu îl asociază cu Narcis, cel care taie cu privire „pe înecarea cirezilor agreste”. Codreanu respinge şi interpretarea potrivit căreia „jocul secund” ar fi o imitaţie a imitaţiei în sensul poeticii platoniciene şi consideră că, de fapt, „Oglindirea barbiană este un platonism a rebours.” (p. 212)

Concluzia potrivit căreia „Joc secund e capodopera tragicului senin, la care ajunsese şi Eminescu în poemele de maturitate” nu e neapărat nouă, însă demonstraţia desfăşurată pe parcursul acestei cărţi convinge. Explicaţia criticului pentru profunzimea poeziei barbiene ţine de sistemul de referinţă al lui Barbilian-Barbu: „Capacitatea lui Ion Barbu de a citi în dublu referenţial, ca poet şi matematician, explică, da capo, reuşita lui neobişnuită în reevaluarea operei rimbaldiene.” (p. 347) Theodor Codreanu vorbeşte despre stabilitatea poeziei barbiene pe care o pune pe seama unor „linii de rezistenţă”, care îi dau caracter de operă închisă, inaccesibilă oricărei interpretări. Din această perspectivă, el interpretează rotatorul heptagon ELGAHEL pe baza unui scenariu matematico-ezoteric, în care există 3 vocale şi 4 consoane, „osia fiind A (alpha, aleph)”. La fel procedează şi în cazul dublului hexagon, tangent şi înscris în cerc, cu care Barbu îşi încheia ediţia. Codreanu îl interpretează ca pe un semn poetic construit pe baza logicii matematice a hexadei. Comparându-l pe Barbu cu Eminescu, criticul emite una dintre judecăţile cele mai subtile din critica noastră considerând că despărţirea lor s-a produs în zona „destăinuirii iubirii”, întrucât „Joc secund, din contră, este atingerea cea mai pură a impersonalităţii în materie de erotism (…) În realitate, Joc secund este un extraordinar poem de dragoste, singurul la înălţimea lui Eminescu, în literatura românească şi universală.” (pp. 368-369)

 

Biografie şi transdisciplinaritate

În spiritul comprehensiv al transdisciplinarităţii, relaţia biografie-operă nu putea lipsi din acest volum. Trimiterile biografice intră în concertul mai larg al argumentaţiei care urmăreşte să stabilească profilul uman al celui mai ermetic scriitor român. Theodor Codreanu se opreşte asupra punctelor decisive din biografia barbiană, fără a le oculta însă pe cele delicate. Episodul legionar, spre exemplu, este justificat (chiar dacă într-o manieră neconvingătoare), criticul vorbind despre efectele nefaste ale corectitudinii politice şi despre caracterul conjunctural la odei închinate lui Hitler, pe care o explică prin trimitere la o posibilă simetrie cu exaltarea lui Gr. Alexandrescu la 1840.

Autorul nu se sfieşte să discute nici despre acuzaţiile de antisemitism aduse poetului sau despre experienţele toxicomane şi sexuale din Germania, perioadă decisivă pentru formaţia lui Dan Barbilian (suferind, se pare, de priapism), care o cunoaşte acum pe marea sa iubire Helga, dar şi pe viitoarea soţie, Gerda, care îl va salva de pe marginea prăpastiei. Citând-o pe aceasta din urmă, Codreanu arată că perioada germană a avut asupra lui Barbu un impact similar cu stagiunea vieneză şi berlineză asupra lui Eminescu, care a descoperit acolo „comoara specificului românesc”, prin raportare la alteritate.

 

Paradoxurile criticii transmoderne

Fidel propriei teorii, Theodor Codreanu îşi construieşte exegeza pe un model geometric barbian, prima parte având douăsprezece subcapitole, iar cea de a doua şapte, cifre care trimit la perfecţiunea creaţiei. Dincolo de acest mimetism, care trădează o certă afinitate spirituală cu autorul analizat, trebuie spus că Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic este cel mai complet volum scris la noi despre poezia barbiană. O carte care, dincolo de speculaţiile uneori discutabile, marchează un moment de referinţă în exegeza barbiană.

Respingând, pe bună dreptate, insuficienţa criticii impresioniste, lipsa deschiderii către inter- şi trans- disciplinaritate sau prejudecăţile ( „complexele de cultură”), hermeneutul sfârşeşte însă prin a deveni uneori victima propriei teze, aidoma şarpelui Uroboros. Oricât de seducătoare ar fi interpretările sale (şi sunt!) şi oricât de necesară abordarea transmodernă (şi poate fi!), ea nu este singura corectă, cum lasă a se înţelege acest volum. O operă închisă, cum este cea barbiană, nu reclamă o critică închisă, ci, aşa cum recunoaşte Theodor Codreanu însuşi, dimpotrivă. Abordarea transmodernă nu e un capăt de drum, ci un început …

Adrian JICU

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala