ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Violeta Savu şi frumuseţea poeziei

Violeta Savu e din categoria autorilor care publică rar câte-o carte, chiar dacă primele două volume s-au succedat la doi ani diferenţă: Refugii lirice (2004) şi Atocmiri (2006). Ea revine în atenţia publicului şi a criticii literare abia în 2011, cu Din depărtare el mă vedea frumoasă (Ed. „Tracus Arte”), volum îngrijit de Cosmin Perţa (redactor al cărţii) şi produs ca obiect vizual de artistul Cristi Gaşpar. Dacă pe redactor l-am amintit aici deoarece e un nume în poezia românească, pe artist l-am menţionat deoarece pare ales anume de poetă pentru împărtăşirea unui „ce” artistic comun, capabil să o reprezinte.

O să fac aici o lungă paranteză. Deşi culme a delicateţei artistice, Violeta Savu este totuşi ca un anatomist ce disecă un  trup fără milă pentru a-i descoperi alcătuirea interioară. Doar că ea nu taie cu bisturiul, ci pătrunde în ea însăşi cu un fel de resemnare, oftează când face primul pas spre adâncul ei… şi îşi cercetează apoi viaţa şi tot ce i-a adunat viaţa în suflet. Cum prin poezie poeţii nu-şi evaluează existenţa, ci exprimă o stare, tot aşa Violeta Savu… caligrafiază, cum a spus cineva, propria ei fiinţă, fărâmiţată ca o dantelă. Te surprinde această pace interioară, însă e mimată. Crisparea, teama, exasperarea ascunsă te lasă, pe alocuri, să ghiceşti. Nu se revoltă împotriva iubiţilor ce-au trădat-o, nu se revoltă pentru deziluziile îndurate, nu-şi strigă în gura mare victoriile şi înfrângerile. Ca un copil cuminte, le caligrafiază în contururi şi sugestii discrete, delicate. Sau mai degrabă ca albinele, care-şi învelesc duşmanul în gingaşa, dar mortala ceară. Delicateţea aceasta este, adică, doar aparentă, pentru că ea loveşte ţinta. Numim de obicei delicată o atitudine resemnată a unui poet, atins de fragilitate în confruntarea cu viaţa… Alter-ego-ul poetic al Violetei Savu nu e de fapt unul fragil, e robust chiar, poate fi lovit, îşi va linge şi vindeca rănile, poate fi răsturnat, se va ridica iar în picioare. Delicateţea de care s-a vorbit e de fapt o mască a tenacităţii, care maschează tenacitatea de a rezista în faţa loviturilor vieţii, sau, altfel spus, de a o transfigura.

Descoperim, aşadar, un „material” poetic de calitate în poezia Violetei Savu, material care îmi dă impresia, cu cât îl percep mai bine ca dat sufletesc şi intenţie, că nu este pus suficient în valoare de strategiile de prezentare. „Delicateţea” menţine de multe ori substanţa într-o stare de abia sugestie, nu-i permite explozii vitale, nu-l aduce, cu o sinceritate ultimă, în faţa noastră. Influenţă, poate, a obştii literare de care aparţine, incapabilă să-i ofere mijloace mai eficiente artistic. Dar aceste lucruri s-au întâmplat şi se vor mai întâmpla. Pot da, bunăoară, un exemplu celebru, pe Serghei Esenin din perioada sa imagistă… Ruperea de mediu este întotdeauna necesară unui poet, pentru a-şi adecva mijloacele poetice simţirii… Cred că de aceea a şi ales Violeta Savu de această dată o altă echipă care s-o reprezinte. Aminteam de Cristi Gaşpar, delicat şi el în aparenţă, de vreme ce vrea, într-un fel de reviriment suprarealist, să ţină un jurnal de imagini visate în fiecare noapte, dar, blogger înverşunat, se dovedeşte un bun strateg pe „piaţa” (oarecum neagră în zilele noastre) a artei… E pasul, cu noua echipă a Violetei Savu, unul înainte spre vizibilitate al poetei… Desigur, mi-am exprimat preferinţa pentru elanul vitalism şi sinceritate mai brutală, dar orice observaţie critică, e aidoma celei a unui „zeu sfidător”: „el îmi condamnă blândeţea”, cum spune poeta. Pentru că ea ştie de fapt ce vrea.

Ce se reia aici din volumele anterioare, adică ce anume descoperim definitoriu pentru poezia de până acum a Violeie Savu? Deja s-a făcut remarcată „delicateţea”, despre care am şi pomenit. S-a mai remarcat dragostea de cuvinte, într-un sens scriitoricesc. Adică Violetei Savu îi plac cuvintele rare, dar ce spun rare, pentru că sunt, de fapt, cuvinte absolutamente neuzuale („lacrimi antociene”, spre exemplu): nu le-am auzit spuse de cineva într-o viaţă de om şi nici nu le-am descoperit în activitatea scriitoricească. Prozator fiind, folosesc cuvintele în contexte strict descriptive, denominative. Poeziei nu-i este necesar aşa ceva şi Violeta Savu le foloseşte cu totul altfel, are libertatea de a le folosi cum vrea. Şi îi plac pentru surpriza pe care o presupune apariţia lor într-un vers. Nu le utilizează însă ca zorzoane, ci întotdeauna sunt puse exact acolo unde trebuie pentru o funcţie semantică precisă. Ele exprimă exact ceva, însă surpriza e aceeaşi. De unde pot fi scoase ele, de vreme ce nu sunt uzuale nici în oralitate, nici în cultura scrisă, dacă nu din dicţionar? Pare un fel de căutare, într-un insectar, a celei mai potrivite insecte pentru un anumit vivariu, insecta care să provoace o mare surpriză când e văzută, dar să se şi integreze perfect mediului. E, fără îndoială, aceasta, o aplecare ludică. Personal apreciez pofta de joacă, ea denotând o anumită bucurie a fiinţării, prin înfiinţare, adică prin a da fiinţă. Violeta Savu, atunci când foloseşte cuvinte neuzuale, dă fiinţă unei lumi, şi pare să spună cam aşa: cuvintele acestea sunt rămăşiţele limbii primordiale, a limbii oferite de Dumnezeu oamenilor şi eu vi le aduc înapoi, deşi uitate, le redau limbii scrise şi prin ea, deoarece poezia se rosteşte, le redau limbii vorbite…

Iată că Violeta din volumul Din depărtare el mă vedea frumoasă capătă autonomie şi în consemnarea mea critică, fapt ce probează că e un adevărat personaj, doar că, purtând acelaşi nume cu autoarea, trebuie să fim cu băgare de seamă la cine ne referim de fiecare dată când vine vorba despre autor sau personaj: „când mă vor privi oamenii vor surâde/ – uite acum Violeta nu mai pare tristă/ i-a pierit unda de melancolie din ochi/ ceva i s-a întâmplat a întâlnit un iubit/ cu siguranţă acum nopţile are parte/ de dragoste şi sexul unui bărbat/ o pătrunde şerpeşte”.

Un alter-ego, desigur, este personajul, iar el poartă singurătatea şi tristeţea, substanţă definitorie a poeziei Violetei Savu. Mai degrabă decât poezie de dragoste, aşa cum s-a afirmat, este o poezie a singurătăţii, în care dragostea carnală e „doar o răcorire a firii”. E o căutare a iubirii mereu eşuată, ca un imens cetaceu, pe un ţărm pustiu. O căutare continuă într-un orizont ce rămâne mereu gol… Negăsită, iubirea e înlocuită de amorul carnal. Viaţa merge aşa înainte, în neştire, şi alinarea vine din partea bunicii, ce face un gest de imensă pietate şi gingăşie: „cu petale de crini/ bunica/ îmi şterge de pe buze/ roua înroşită de colţii/ furioşilor zmei”. E de ajuns şi această scurtă poezie pentru a da seama de universul liric şi de poetica Violetei Savu, de aşezarea ei faţă în faţă cu lumea. Pentru că asta spune poeta şi de aceea este ea un personaj: vorbeşte mereu despre ea în faţă cu lumea. Şi pentru că lumii nu-i cere decât dragoste, se află mereu faţă în faţă cu dragostea. Mereu neîmplinită. De aici tristeţea şi solitudinea: „Pentru mine poezia e o terapie pe care mi-o aplic mie însămi, o evadare din real şi o mare dragoste”, afirmă poeta, considerându-şi cartea „o istorie a descoperirii propriei feminităţi”.

Un diagnostic lucid în legătură cu specificul cărţii oferă Ioan Moldovan: „Tânjirea gingaşă, întristarea romanţioasă, blânde reproşuri, amintiri fugoase, revolte topite în reverii catifelate asigură sunetul de fond al lirismului sentimental, împotriva căruia, uneori, poeta proiectează sfidător îndrăzneli ce vin parcă din alt film”. Iar Cosmin Perţa descoperă noutăţile poetice ale acestui volum: „Dacă altădată (a)tocmirile poetei întruchipau o înlesnire către o fire melancolică ale cărei graniţe se prăbuşeau ca la comandă în faţa  clipei de certă trăire şi înţelegere a microuniversului, odată cu volumul de faţă avem acces la chiar esenţa re-întrupării prin actul creaţiei”.

Am forţat nota vorbind despre o posibilă schimbare de macaz spre vitalism şi sinceritate ultimă a poetei, însă am făcut-o doar pentru a nelinişti artistul. Altfel, poezia Violetei Savu e foarte bine definită ca substanţă lirică, iar în ceea ce priveşte mijloacele artistice, ele s-au rafinat, faţă de anterioarele volume, tinzând spre plenitudine. E vizibilă în Din depărtare el mă vedea frumoasă atât precizia în exprimarea ideilor poetice, dar şi capacitatea artistică de a face din cuvinte o dantelărie estetică.

Dan PERŞA

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala