ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Spre o biografie alternativă a literaturii

Tot mai des auzim discutându-se despre marea literatură a refuzaţilor (postcolonialism, homosexualitate, literaturi naţionale necunoscute), tot aici intervenind şi unele valori paralele, cele ale refuzatelor. Într-o epocă a Resentimentului, în formula lui Harold Bloom, pana feminină îşi regândeşte scriitura şi pune altfel accentele, unele ignorate sau neînţelese de canonul patriarhal receptat după crucialul an 0.

Se întâmpla astă – toamnă la Bacău să iau un premiu literar. Veneam de la Chişinău, lăsând acasă un copil de un an, cine a mai făcut-o ştie cum e… Printre cele spuse în sala de festivităţi a Centrului de Cultură „George Apostu” am menţionat şi maternitatea mea recentă, a ieşit ca de la sine… Am spus că scriu cu lapte de mamă în ultimul timp, exhibând o latură privată a scrisului meu. S-a adeverit că încă două premiante erau cam în aceeaşi situaţie. Sala a râs bonom de acest boom demografic şi literar. Am şi uitat întâmplarea hazlie, cum uiţi întâmplările plăcute, dar nesemnificative, în fond.

Peste ceva timp dau însă de un forum de pe un site românesc numit curios Hermeneia. Printre altele, toate bune şi laudative, citesc părerea unei doamne cu privire la acele premieri (reproducem textul cu exactitate): „PS: şi totuşi…viaţa privată, chit că se reflectă poate uneori în ceea ce scriem, rămâne sau ar trebui să rămână o chestiune între familie şi prieteni… Nu cred că suntem mămici sau tătici, nu are nimic a face asta cu textele noastre … Suntem doar oameni care din când în când simt nevoia să scrie. Uneori o fac mai bine alteori mai puţin bine. Şi din punctul ăsta de vedere suntem la fel. Suntem cuvinte, fără chip, fără genealogie. Fără discriminări pozitive sau aprecieri distinctive. Zic şi eu. De altfel cu toată recunoştinţa pentru frumoase vorbe şi urări”. E o părere şi îşi are argumentul expus. E o părere cuminte, determinată de un subconştient de receptare, lipsit de o analiză actualizată sau intenţii malefice. E un argument până la urmă canonizat de critica şi istoria literară tradiţională, mai ales de o critică produsă de un sistem totalitar de gândire, una care cenzura individualul şi ajusta totul la nişte parametri „calapodaţi” de ideologic (cât face mitul proletar-socialist al biograficului eminescian, practicat ani buni în Republica Populară Română şi în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească).

Nu acest fapt m-a provocat, altul, unul vechi, unul mocnind… Catalizarea s-a produs sincronic, subtilităţile fiind subtil diacronice. Oare toate scenele erotice ieşite de sub pana masculină nu sunt o lansare a privatului în literatură? Nu îşi mitologizează Ei de secole erotismul masculin şi dexteritatea marilor seduceri? Nu şi-a refulat masculinitatea dimensiunile vieţii sale private (juisări, voyerisme, porniri pedofilice şi de orice alt fel) E condamnabil? De ce ar fi? E o formă de a trăi personalul prin text. Mai mult de două milenii funcţionează. De ce femeia să nu îşi povestească / scrie sexualitatea ei, maternitatea? Bărbatul fiind fiziologic lipsit de aceasta a ştiut să îşi creeze alte mituri, el a valorificat câmpul de luptă. Dacă ar fi să analizăm filosofia, literatura şi arta din Antichitate şi până în zilele noastre vom constata statistic că Moartea, Tanathosul este cântat mult mai mult decât Naşterea, Viaţa. De ce? Deoarece maternitatea şi naşterea aparţin femeii, gineceului ei social modest, de aceea masculinitatea îşi rezervă nişa eroismului războinic, acestei igiene sociale, iertat fie cinismul termenului apărut recent în sociologie. În cazul unei femei maternitatea este o modalitate de a se cunoaşte mai profund ca femeie -  „născând, o femeie îşi întâlneşte propria mamă, devine mama sa, o prelungeşte, diferenţiindu-se de ea în acelaşi timp” [2, 244].

De ce femeile care deţin naşterea stau timorate într-o parte, într-un gineceu al scrisului? Nu se cere de la sine o complementaritate? Paradoxal că era o părere feminină… Adică femeia se gândeşte că se vor gândi… ceea ce este numit în mai multe studii de feminism drept o „etică a grijii”: „fetele aplică o logică psihologică a relaţiilor, în contextul căreia prioritatea o reprezintă sensibilitatea faţă de nevoile celorlalţi şi responsabilitatea reciprocă” [3, 93].

Astfel naşterea şi maternitatea sunt exilate, refuzate, necunoscute… Daţi-mi un roman centrat pe naştere sau maternitate… nu unul care pomeneşte în treacăt… E un subiect comun? Da, comun ca existenţa umană pe pământ. Vânătorului, ostaşului şi apărătorului nu i se cuvine un „personagiu” pe potrivă? El şi-a creat amanta(ul), e perfect, aşa e construcţia lui mentală, mai ales cea creatoare. Poate e timpul să i ne povestim, să i ne explicăm cu amănuntul? Geniul neînţeles să înţeleagă şi el? De ce Ana nu i-ar povesti lui Manole că jertfa în numele creaţiei o doare de fapt pe Ea? El, fiinţa profund inteligentă, e în stare de aşa ceva, fractura vine de multe ori din partea ei. Ea îşi rezervă o feudă mică şi neimportantă – maternitatea, tăcut şi cu sfială. Complexată de lumea lui, creată tot de el, îşi percepe existenţa drept una modestă şi neimportantă. De aici şi lipsa Femeii din literatură. Ea scrie cum ar scrie El. Or, „a citi, în calitate de femeie, este o experienţă ontologică concretă, determinată de poziţia marginală a femeii în cultură şi limbaj, de aceea cititoarea empirică nu poate fi decât ex-centrică, pentru că ea zdruncină un corpus cultural construit şi cristalizat” [1, 61]. Iar dacă încearcă să îşi povestească experienţa orgasmică în stilul unei Simone de Beauvoir, va trezi orori şi de multe ori feminine. Am întrebat odată o femeie inteligentă şi postmodernă (= postmasculină) de ce înjură. Mi-a răspuns calm şi autosuficient: „Căci nu sunt o prefăcută… Asta simt, asta spun… Nu o fac oare bărbaţii?” De altfel, am cunoscut o mulţime din ei posedând o stilistică performantă a scatalogizării limbajului chiar şi în literatură. Rafalele injurioase fiind acei atomi de sens şi sensibilitate ai unui bad poetry, creat în clipele de maximă intensitate psihică, când eul liric masculin simte o dificultate insurmontabilă în faţa căutării unui singur cuvânt.

Putem constata un androcentrism literar. Termenul desemnând practica de a considera masculinul şi experienţele masculine ca normă pentru comportamentul şi realizările umane” [2, 27]. Escapada din „pagina” cărţii masculine e posibilă. Fieful literar ca formă de exil este o posibilitate a (co)existenţei feminine. Ar fi numeroase zone de interferenţe şi consonanţe între cele două tabere, căci El ar realiza şi importanţa paternităţii sale ca eu scriitor. Imperativul nu e deloc moralizator, vine mai degrabă dintr-o criză a socialului care nu poate să nu fie reflectat în literatură. Epoca postmodernă este epoca bărbaţilor crescuţi de femei, o spun statisticile… Quo vadis HOMO?

Autobiografismul privit ca un  păcat venial al autorului /autoarei este revăzut de noul istorism liteterar. (S)ex-consilierea literaturii e necesară, dar se face cu ei doi, El şi Ea, nu neapărat ca făcând parte dintr-un cuplu oficializat. Pagina scrisă poate fi punctul de întâlnire al celor doi veniţi din lumi diferite… Într-o lume postmodernă, eul se poate scrie foarte subiectiv, personalizat şi fără privaţiuni tematice. Exhibarea literară a intimităţilor într-o lume a blogurilor, a site-urilor de socializare nu mai surprinde, mai degrabă e una firească, dacă mai putem vorbi despre paradigma firescului azi…

 Maria PILCHIN

1. CIOCOI, Tatiana, Displăcerea textului: reflecţii privind lectura feminină // Cercul şi elipsa. Studii şi articole de comparatism,  Chişinău: CEP USM, 2009.

2. DRAGOMIR, Otilia, MIROIU Mihaela,  Lexicon feminist, Iaşi. Polirom, 2002.

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala