ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Mircea Cărtărescu: călătorii în abisul fiinţei

Scriitor total, pentru care „a trăi înseamnă a scrie” (p. 207), atras irezistibil de lumina orbitoare a Totului, Mircea Cărtărescu captează atenţia lectorului şi în ipostaza de diarist, dezvăluind în Zen (Bucure?ti, Editura „Humanitas”, 2011) trăirile lăuntrice ale unui Eu complex, captiv în pânza de păianjen a Timpului devorator: „Să-mbătrâneşti ca un proces activ, ca singura ta activitate. Ca singurul tău scop în viaţă!” (p. 625).

Percepţia acută a sentimentului trecerii generează starea de negativitate exhibată de autor pe parcursul a 629 de pagini ce alcătuiesc Jurnalul (vol. III, 2004-2010).  Experimentând două stări contradictorii – a trăi pentru a scrie şi a scrie pentru a vieţui – diaristul se simte inconfortabil „trist şi înspăimântat” (p. 247) când nu mai poate atinge starea de graţie a celor aleşi, căzând uneori pradă depresiei şi având convingerea că-i este refuzat accesul la efervescenţa creatoare. Pentru Mircea Cărtărescu scriitura, şi scrisul în genere, reprezintă singura formă de existenţă posibilă; de aceea o vieţuire fără scris, afară din literatură, devine de neconceput: „ştiu mai bine decât oricine (o ştiu corpul meu şi vârtejul complicat al spaţiului timpului şi-ntâmplării care sunt), că scrisul e viaţa mea şi că nu pot pretinde că exist dacă nu scriu, oricât de paradisiacă ar fi uneori iluzia cea mare” (p. 37).

Singurul refugiu al celui claustrat în contingent este Jurnalul, „scrisul celui părăsit de inspiraţie” (p. 246), exerciţiu care conferă iluzia scriiturii şi speranţa unui impuls creator, menit a revigora stima de sine a scriitorului atins de aripa neprietenoasă a singurătăţii: „pentru că nimănui nu-i mai pasă de mine” (p. 388). Paginile Jurnalului dezvăluie scindarea iremediabilă a fiinţei, ce pune faţă în faţă omul şi scriitorul/Creatorul; dacă omul acceptă integrarea în fluxul cotidian mercantil, „Dar azi nu mai pot gândi aşa cu adevărat, pentru că mă înfăşoară vălul seducător al vieţii” (p. 37), Creatorul respinge vidul existenţei comune, refuzând automatismele ce-l împiedică să evadeze în spaţiul imaginaţiei, visului şi ficţiunii.

Autenticitatea confesiunii relevă tensiunea lăuntrică izvorâtă din discrepanţa dintre micimea omului, „Viaţa mea e viaţă pur şi simplu” (p. 57), şi statutul  scriitorului, acaparat uneori de sentimentul vacuităţii spirituale. Eul gânditor şi critic al scriitorului percepe lipsa fanteziei ca pe o fatalitate nimicitoare „Sunt acum un pitic faţă de ce-am fost” (p. 46).

Dubla perspectivă interpretativă este sugerată chiar de titlul acestui volum, căci ZEN înseamnă un exerciţiu de meditaţie ce încearcă să suprime toate distincţiile de ordin dualist: adevărat-fals, eu-tu, subiect-obiect etc. Cele trei elemente fundamentale ale meditaţiei ar putea avea următoarele semnificaţii: 1. Respiraţia simbolizează vieţuirea, consonanţa dintre sine şi univers dictată de ritmul exterior al fiinţei umane; 2. Poziţia corpului se referă la statutul individului în familie şi societate; deoarece prin acest sens se urmăreşte evitarea rătăcirii privirii, autorul urmăreşte propriul ideal – cuprinderea Totului prin re-crearea universului; 3. Atitudinea interioară semnifică faptul că, prin scris, Creatorul nutreşte dorinţa de a atinge conştiinţa pură, de a coborî la rădăcina Logosului primordial.

Actul de a scrie reprezintă nu numai o invitaţie la libertate interioară pe tărâmul imaginaţiei, ci, mai ales, posibilitatea de a evada din carcera realităţii în care Eul lui M. C. este scindat (Eul scriitorului şi Eul fiinţei): „Sunt complet singur, în afara şi-năuntrul ţestei mele” (p. 446). Respectând conven?ia cronologiei, diaristul notează cu regularitate banalul vieţii şi gândurile sumbre ce-l fac uneori să trăiască stări-limită: dispariţia în Neant pentru a se salva de la 30 de ani de uitare şi respingere.

Tema predilectă a Jurnalului o reprezintă astfel dificultatea de a scrie: „Un scriitor e un om care scrie” (p. 433), acompaniată de motive precum solitudinea metafizică „Singurătatea mea e singură ca şi mine” (p. 508), trecerea irepetabilă a timpului „Încerc să fac faţă şocului vârstei, al trecerii în altă zonă şi-n alt rol”(p. 256), vidul existenţei: „Mă simt ultimul om, poate ultimul posibil. Sunt atât de gol şi de fără nădejde” (p. 47.), golul interior: „Sunt teribil de trist. Şi singur, şi de prins în capcană. Alunec în josul toboganului” (p. 359), tristeţea: „De ce sunt atât de ermetic, de ce tânjesc după prieteni şi totuşi nu-i caut şi, dacă sunt lângă mine, nu mă bucur de ei?”, depresia: „Sunt iar la fundul sacului fără fund al depresiei mele. Disperare, accese de plâns, un fel de isterie a continuei nefericiri, cu o mie de rădăcini şi nici una” (p. 304) ?i exilul: „Trăiesc un dublu, triplu exil interior între pereţi concentrici: lumea mea, pielea mea, creierul meu” (pp. 270-271).

Dincolo de drama eternă a Creatorului, cititorul poate identifica alte două subteme: tema iubirii, care se împleteşte indestructibil cu cea a familiei, ipostaza Omului reliefând rolul de Tată, pe care diaristul îl resimte tot ca un act de creaţie: „N-am iubit niciodată mai mult pe cineva. Omul care va rămâne după mine pe lume” (p. 359). Dar existenţa profană înseamnă acceptarea rolului de cap al familiei, omul cu mintea ocupată de plata facturilor sau alte nimicuri cotidiene „Nu mai ştiu să gândesc gânduri, acum doar calculez calcule şi vorbesc vorbe” (p. 51). Adevăratul său duşman se dovedeşte a fi contingentul ce-i distrage atenţia şi-i răpeşte timpul necesar lecturii şi scriiturii.  Convins că „Micile nimicuri deschid calea marelui nimic” (p. 530), diaristul experimentează sentimentul ratării şi înregistrează metamorfoza inevitabilă a fiinţei sale în ritmul trecerii timpului şi a trecerii sale prin viaţă. Libertatea interioară se validează ca o condiţie primordială a libertăţii exterioare. Numai astfel se explică paradoxul ce pune sub semnul întrebării condiţia sincerităţii pe care trebuie s-o respecte diaristul: e sincer Mircea Cărtărescu, scriitor de succes cu recunoaştere mondială atunci când îşi deplânge soarta, repetând obsesiv cuvântul „singur” când are o familie pe care o iubeşte? Da, e sincer. Lectorul a înţeles că trebuie să disocieze scriitorul de om. Confesiunea lui M.C., omul, relevă o existenţă comună şi un om împlinit, cu sentimente nobile, care-şi iubeşte fiul mai presus de orice pe lume.

Sfâşiat între „dorinţe negre şi dorinţe orbitoare” (p. 205), autorul descrie senzaţia de vieţuire „respir, privesc iarba”, percepută uneori dureros, alteori liniştit, deoarece ştie că geniul său se odihneşte doar, apoi îl va propulsa din nou în literatură, singurul loc de pe pământ unde se simte fericit, spaţiu care i-a fost predestinat şi pe care nu este dispus să-l părăsească. Analist lucid al condiţiei sale în lume, autorul descoperă că a fost marginalizat: „Mă simt dat deoparte într-un moment când nu pot dovedi că nu merit asta. [...] Sunt orb, impotent, paralizat, mintea mea a murit, nu mai am nici resurse, nici vreo raţiune de a trăi” (p. 433); acum percepe impotenţa de a scrie şi are revelaţia că, anulat ca scriitor, omul nu mai există, căci nu mai poate supravieţui în absenţa Cuvântului.

Considerând că literatura este „explorarea creierului, a marelui portal” (p. 368), Mircea Cărtărescu-autorul resimte o frică exacerbată că nu va mai putea scrie la fel de frumos ca înainte, că trilogia Orbitor i-a secătuit izvoarele creatoare. Fraza „Ce nu mai am e limbajul, ţesătura semantică din Rem şi fraza uimitor fractalică din Aripa stângă” (p. 353) relevă nostalgia şirului nesfârşit de fraze întreţesute cu simboluri sofisticate şi criptice, care articulau un nou univers al cărui Demiurg era el, M.C. Teama este, însă, nejustificată, dacă avem în vedere chiar numeroase pagini din Jurnal, care sunt pagini de veritabilă literatură: „Aici, în scris (care-nseamnă şi memorie, şi imaginaţie, şi vis, dar pentru mine înseamnă sensul vieţii însăşi) este planeta mea cu singurul aer respirabil” (p. 522).

În ciuda tumultului sufletesc şi a energiilor negative, diaristul rămâne totuşi stăpân deplin pe resorturile interioare şi exterioare ale acestui mecanism numit viaţă în care a fost atras doar de orbitoarea lumină a Totului „viaţa nu pe care o duc, ci cea care mă duce” (p. 521). Cuvântul/Logosul este aliatul său, prin care omul se sustrage contingentului pentru a se dedica inefabilului ipostazei creatoare „Adevărata mea viaţă nu e accesibilă cuvintelor” (p. 405). Împlinirea prin artă reprezintă unica raţiune de a trăi, în contextul în care a scrie este un verb existenţial: „Eu trebuie să scriu doar în sensul profetismului vizionar” (p. 471).

Operă a confidenţialităţii şi a singurătăţii, Jurnalul a devenit oglinda în care se răsfrânge imaginea interiorităţii abisale a scriitorului şi, implicit a omului, care nu se lasă copleşit de sentimentul plenitudinii şi al siguranţei, ci luptă pentru a se autodepăşi. Substanţa acestui jurnal intim rezidă în certitudinea vocaţiei de scriitor, pe care Mircea Cărtărescu nu se sfieşte să o mărturisească: „Ce minunat e să scrii de mână, să mâzgâleşti la litere, să le-ncâlceşti şi să descâlceşti ca pe nişte foarte fine lănţuguri de aur… E arta care-o iubesc mai mult ca orice pe lume” (p. 180). Prin Zen, Cărtărescu reuşeşte din nou să surprindă transpunându-l pe cititor în lumea ficţiunii sale ideale: „Uităm că o frază minunată pluteşte deasupra paginii, strălucitoare şi magică, şi că mintea omenească nu poate concepe un adevăr mai mare decât frumuseţea” (p. 412).

Silvia MUNTEANU

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala