ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Gabriel Liiceanu şi „complexele” culturii române

Ideea unei astfel de formulări mi-a răsărit cu tristeţe în minte după ce am urmărit la televizor interviul realizat de Gabriel Liiceanu, la Ateneul Român, cu scriitorul israelian Amos Oz, care, dacă nu mă înşel, este sau a fost locuitor al oraşului Arad din Israel. În acea seară de sfârşit de februarie 2012, interviul a început polemic, de la o afirmaţie a lui Amos Oz, din dimineaţa acelei?i zile, făcută la o conferinţă de presă. Nu ştiu în ce măsură aş putea avea o părere demnă de luat în seamă în privinţa ideii acestuia, aparent paradoxală, cum că evreii şi arabii / palestinienii sunt victime istorice ale unei Europe agresive şi tiranice, dar ştiu că marile probleme ale acestor popoare (cât şi ale altora) şi rezolvarea lor s-ar regăsi în câteva întrebări şi răspunsuri simple, care ar trebui să iasă la iveală din istoria lor milenară şi pe care, mai întâi, ar trebui să şi le asume.

Finalul acestui interviu, însă, constituie punctul de plecare al succintelor observaţii care urmează. Gabriel Liiceanu l-a întrebat pe deja celebrul prozator şi eseist Amos Oz în ce măsură un scriitor „de mâna întâi”, dintr-o ţară „de rangul doi” sau trei, are şansa de a ieşi „pe scena largă a lumii” în faţa unui scriitor „de mâna a doua”, aparţinând unei ţări sau unei culturi „de rangul întâi”. Cel care a pus întrebarea (cu totul nefericită, de altfel, dacă nu chiar penibilă) şi-a deconspirat sursa, dezvăluind că punctul de plecare a fost, parcă, o „meditaţie” a prietenului său Mircea Cărtărescu, neîntârziind să-l numească pe acesta din urmă „cel mai bun scriitor pe care îl are România în clipa de faţă”. Dincolo de „furtuna” de orgolii pe care o astfel de afirmaţie ar putea-o stârni în interiorul tagmei scriitorilor români (o chestiune care nu mă interesează, pentru că numai cei cu probleme de caracter ar putea să se supere sau să sufere), este gafa unui om „raţional”, măcar prin zăbava de atâtea decenii în domeniul filozofiei, de a face ierarhii, fără vreo intenţie, nici acum, nici altădată, de a oferi nişte criterii. Sunt uneori zone delebile ale unor personalităţi, care, sub semnul importanţei pe care şi-o atribuie, pe drept sau pe nedrept, comit imprudenţe de care nu-şi dau seama, fiind, în fond, amprenta unor complexe. Intelectualii, cartea lui Paul Johnsons, la care am să revin, apărută la „Humanitas” prin 2006, demonstrează că inteligenţa şi cultura, uneori, din păcate, n-au legătură cu caracterul, cu bunul-simţ. Gabriel Liiceanu, adică cel care ştie şi a auzit în urechile minţii muzica limbii eline, ar trebui să-şi amintească de cuvântul „măsură”, al cărui sens şi rol în viaţa de toate zilele guverna meditaţia celor vechi. Nu cred şi nu vreau să mă simt aparţinând unei ţări şi unei culturi „de rangul doi” sau trei. După vizionare, cu întristare, mi-am enumerat vreo câteva zeci de români importanţi, oameni de ştiinţă, de cultură, artişti etc., pe care şi i-ar dori „în curte” orice ţară sau cultură „de rangul întâi”. Când unora dintre noi începe să ne „miroasă” urât ţara şi poporul român, e sigur că nu poporul român are o problemă. Deşi, ca toate popoarele, are şi el tarele sale. Şi asta în măsura în care „trădarea intelectualilor” e la ea acasă la noi, iar în ultimele sute de ani, cu foarte mici excepţii, am avut conducători care nu şi-au iubit poporul.

Aparent, voi părăsi subiectul şi voi încerca un fel de analepsă. Prin ianuarie 2012, apărea la „Editura Nico”, din Târgu-Mureş, cartea criticului literar (de provincie!, ar spune unii din capitală) Mircea Dinutz, D’ale democraţiei, cu subtitlul „Editoriale. Tablete de toată ziua”. Cartea este cu mult mai mult decât o carte de critic. Observam cunoaşterea profundă a fenomenului cultural şi literar, desigur, dar şi generozitatea cu care se implică în comentarea unor probleme sociale, economice, politice. Ironia fină, sarcasmul reţinut sunt în raport cu acestă lume „pe dos” în care vieţuim de atâta vreme. Dar capacitatea de a învia, în câteva pagini, situaţii, conflicte, persoane prin nuanţe, cât şi prin tehnica amănuntului semnificativ, îl transformă pe Mircea Dinutz în „autor implicat” sau, mai simplu, într-un anumit tip de narator. Astfel, în multe „tablete”, lumea concretă solicită „parcă” intrarea în imaginarul literaturii adevărate. Dar să mă întorc …

Unul dintre editoriale, pe care l-am citit şi în revista Pro Saeculum, se intitulează „Fenomenul Mircea Cărtărescu”. Chiar dacă nu l-aş cunoaşte pe critic, aş lua totuşi în seamă avertismentul din primele rânduri, cel care aduce aminte de principiul unui istoric antic: sine ira et studio. Aflăm din editorial (dacă mai era nevoie!) că scriitorul în discuţie are adulatori, dar şi detractori şi că nici unii, nici alţii nu-i pot contesta cultura profundă, talentul, rafinamentul… Editorialistul enumeră o parte din operele scriitorului care l-au entuziasmat şi l-au bucurat la lectură, (spun „o parte”, fiindcă niciun scriitor nu este „genial” în toate creaţiile sale), dar mai afirmă că acest entuziasm i-a fost temperat de larma „fanilor”, unii dintre ei ironici şi chiar agresivi dacă îndrăzneşti să conteşti ceva din opera lui Mircea Cărtărescu. Citind, adunând, selectând şi judecând presa culturarală şi literară de zeci de ani, Mircea Dinutz sesizează că scriitorul de care vorbim este dependent de succes, că pentru el succesul pare a fi un drog: „Acesta a mai scris şi va mai scrie, niciodată atât de prost încât să-şi dezamăgească admiratorii, dar îndestul de profesionist, cu semnificative cedări în zona literaturii de succes imediat, pentru a se menţine în centrul atenţiei”. Portretul lui M. Cărtărescu este complex, vizând uneori caracterul, aşa cum transpare acesta din fapte, din diverse situaţii, dialoguri… Altceva, însă, interesează în acest foarte serios editorial. Criticul evocă o întâlnire a lui Cărtărescu, la Focşani, cu cititorii săi, unde, un scriitor local, i-a pus o întrebare nefericită (ca să nu spun penibilă), asemenea celei puse de Gabriel Liiceanu lui Amos Oz : „ce şanse are un scriitor din provincie să se afirme?” Răspunsul lui Cărtărescu a fost că un scriitor din provincie, ajuns la Bucureşti, se simte asemenea lui (adică lui Mircea Cărtărescu) atunci când se află la New York, Paris Londra… Înţelegem noi, insignifiant. Mai departe, scriitorul în discuţie afirmă că există în România multe centre de creaţie, dar că e firesc să fie puţine centre de validare. A fost numit Bucureştiul, apoi, după un timp, cu greu, a adăugat Cluj, Iaşi, Timişoara …. Mircea Dinutz se întreabă: „După ce reguli? Cine a hotărât asta? Nu cumva Dumnezeul lunediştilor?!” Criticul adaugă şi faptul că, poate, „într-un viitor apropiat, nu vor mai exista centre (abuzive) de validare, cu selecţie «pe sprânceană» şi grupuri de interese”.

Revenind în prezent, la ultima întrebare a lui Gabriel Liiceanu pentru Amos Oz, nu pot să nu-mi amintesc ceva simptomatic dintr-un alt interviu al scriitorului israelian. Acesta afirma atunci, dacă nu mă înşel, că în fiecare dimineaţă se trezeşte la ora cinci şi face o plimbare prin deşert, la propriu, fiindcă deşertul începe la câţiva paşi de locuinţa sa. Plimbarea, adăuga atunci scriitorul, îl ajută să aibă o viziune corectă asupra lucrurilor şi să păstreze proporţiile. Cam acestea îi lipseau, în seara aceea, lui Gabriel Liiceanu. Israelianul a evitat, parţial, răspunsul la acea întrebare penibilă. Noi am înţeles, cu toţii, că Mircea Cărtărescu este scriitorul „de mâna întâi” din România, o ţară „de rangul doi” sau trei… Dar nu vom şti niciodată cine este scriitorul „de mâna a doua” dintr-o ţară „de rangul întâi”, acel scriitor care ia mereu „caimacul” românilor în ce priveşte premiile literare internaţionale. Amos Oz a avut totuşi câteva sugestii pentru scriitorul român sau de aiurea. El a sugerat că orice scriitor ar trebui „să scrie despre satul lui”, „despre ceea ce cunoaşte cel mai bine”. El, scriitorul, să nu privească nici în stânga, nici în dreapta, ca să vadă unde se situează ca valoare: „Lasă pe alţii să facă asta!” Şi toate acestea în măsura în care Cehov, a mai spus Amos Oz, nu şi-a pus întrebarea dacă Tolstoi e mai bun decât el … Poate chiar acum, pe planetă, a adăugat Amos Oz, un alt scriitor tocmai scrie mai bine decât tine. Singura „treabă” a scriitorului este aceea de a scrie cât poate el de bine. Un scriitor adevărat nu se gândeşte la Premiul Nobel atunci când creează. Ca să nu fie penibil, zic eu. El scrie pentru că nu poate trăi altfel. Nu pot să mi-l imaginez pe Eminescu scriind şi scrâşnind din dinţi că nu este luat în seamă, că nu i se decernează premii literare. Pe Macedonski, însă, da. E o problemă de caracter, în legătură cu orgoliul, cu egoismul, cu narcisismul şi chiar cu prostia, în cele din urmă, care-mi amintesc de Paul Johnson, Intelectualii, unde autorul dezvăluie zone ascunse şi mizerabile din biografia unor personalităţi remarcabile, validate între timp de istorie. Oare Gabriel Liiceanu şi Mircea Cărtărescu sunt de anvergura valorică a celor pe care Paul Johnson îi cercetează în cartea sa? Tot ce se poate. Dacă ar fi astfel, ne-ar fi mai uşor să fim contemporani cu ei.

Dan PETRUŞCĂ

1 comment to Gabriel Liiceanu şi „complexele” culturii române

  • Sorin_de_pe-Danubiu

    Se poate spune ca este boala constiintei noastre literare si sociale.Ierarhizarile astea cred ca noi le-am inventat.Noi ne vedem asa.Micimea capacitatilor creative si imaginara incapacitate de a aduce plus valoare la patrimoniul culturii si civilizatiei universale ne-a sadit o timiditate maladiva de afirmare.
    Valoarea spirituala creativa, sub orice forma ar fi nu are granita,nu-ti cere viza,pasaport.
    Daca Gabriel Liiceanu este nemultumit calitativ vorbind,sa mearga la OPC.Pacatul lui este ca el aici prin diagnosticul pus ,a inglobat o intreaga categorie.

revista presei Romania Culturala