ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Pink Floyd sau fals raport despre Diamantul Negru

Pe 10 mai 2011 site-ul celor de la Pink Floyd părea să reintre în funcţiune cu adevărat. Deşi până atunci avea din păcate doar imaginea unui teritoriu virtual aflat în continuă construcţie, repet, pe 10 mai 2011, o mulţine de fani din toată lumea au avut motive de bucurie. Oficial, staff-ul EMI s-a hotărât să promoveze pentru încă o dată  albumele legendarei formaţii, de această dată sub forma unui proiect mai amplu, care trebuia să includă implicit un proces de re-digitalizare/ “masterizare” a cd-urilor ori a benzilor mai vechi, precum şi redefinirea artwork-ului ataşat cd-urilor. În plus, versiuni bluray, sacd, dvd dar şi ediţii speciale pentru colecţionarii împătimiţi şi cu „dare de mână”, întrucât variantele immersion au fost cotate (pentru un album) undeva în jurul valorii a 100 de lire. Cum era firesc, anunţul oficial a înlesnit apariţia unui număr important de ipoteze, care, printre altele, la un moment, menţionau şi o posibilă re-unire a membrilor rămaşi în viaţă. Multe speranţe, câteva frumoase certitudini. Printre cele din urmă, aş menţiona şi reeditarea unei serii de cărţi obligatorii pentru cel care îşi doreşte să aibă acces la informaţia exactă, pentru a nu se împotmoli în tot soiul de legende fără acoperire. Acum, după câteva luni bune, la doar 2-3 zile de la lansarea variantei immersion pentru „The Wall”, consider că, într-adevăr, Why Pink Floyd? şi-a atins scopul mai ales prin albumele first see, first touch pe care le presupune Discovery Edition.

Fie având legătură cu toată această campanie, sau printr-o simplă întâmplare fericită, Editura Polirom ne-a propus la sfârşitul anului 2011, în traducerea din italiană a Ceraselei Barbone, volumul lui Michele Mari „Pink Floyd în roşu”. Cartea nu este nici pe departe o biografie sau un istoric al grupului, ci propune mai degrabă un discurs parţial narativ, care se află la graniţa dintre fictiv şi realitate. Michele Mari pare să fi mizat pe un joc inteligent, în urma căruia cititorul să conştientizeze dreptul de a-şi forma o idee despre ceea ce a însemnat Pink Floyd. Evident, pentru cine este interesat de informaţie exactă, cartea nu se ridică nici la jumătatea „potenţialului” volumului lui Mark Blake „Pigs might fly – The inside story of Pink Floyd”, nici nu reuşeşte să se înscrie în seria memoriilor-document de felul „Inside Out” (Nick Mason). Romanul este format dintr-o suită de mărturii atribuite în mare parte atât unor personaje reale, cât şi unora imaginare – de la siamezi, un monstru cu două capete, până la protagoniştii cântecelor lor. În prima categorie inventariem nume celebre pentru industria rock-ului din anii ’60-’80, regizori importanţi, activişti în domeniul drepturilor omului; dintre ei, îi vom enumera pe Bob Klose, Peter Jenner, Andrew King, Alan Parsons, Alan Parker, Michelangelo Antonioni, Bob Geldof – cu toţii vor da o notă de verosimil volumului. Din păcate, după lectura cărţii în discuţie, am resimţit mai degrabă indecizia autorului de a rămâne mai pregnant fie în sfera literaturii, fie în aceea a documentului ce poate fi probat. Evident, Michele Mari va fi consultat multe dintre volumele dedicate formaţiei/ revistele muzicale ale perioadei, va fi vizionat numeroase materiale video. Nu de puţine ori am avut însă impresia că multitudinea de infomaţii adunate mai degrabă îi pun beţe în roate, îl încurcă în proiectarea acestui edificiu livresc, gândit în datele dublei perspective enunţate. Strict literar, cartea nu e interesantă decât prin câteva metafore, cât şi prin capacitatea autorului de a prezenta depoziţiile/ mărturiile într-o formă uşor tensionată, ce are şi momente de vârf. Riguros vorbind, aduce mai degrabă cu un scenariu de film. Marele plus al cărţii este acela de a te invita la o viitoare documentare mai exactă, la problematizări în jurul unor teme clasice pentru parcursul Pink Floyd – nu se poate trece peste figura emblematică a lui Syd şi marea influenţă pe care acesta a avut-o de-a lungul timpului asupra imaginarului trupei, peste tensiunile existente între Roger Waters şi David Gilmour etc.

Asistăm aşadar la o confabulaţie a vocilor care „pun în scenă” însăşi viaţa formaţiei. Siamezii ne explică de unde provine inedita titulatură de Pink Floyd, în timp ce a treia lamentaţie a lui Bob Klose ne mărturiseşte un prim moment de cotitură, evident legat de Syd. Scrisoarea lui Ronald Laing este primul raport medical despre starea aceluiaşi Syd. Examinat de două ori, la cererea primilor impresari Peter Jenner şi Andrew King, Roger Keith Barrett, alias Syd, „a prezentat simptomele unei grave tulburări mintale, de atribuit, cu toată probabilitatea şi în aşteptarea unor examene clinice necesare, abuzului repetat de acid lisergic dietilamid, mai cunoscut ca LSD. Anamneza familială şi individuală, într-adevăr, deşi săracă în date disponibile, nu  permite, pentru moment, alte ipoteze. Trecând de la planul neurologic la cel psihologic, părerea mea este că, oricum, originea tulburărilor mintale ale subiectului pus sub observaţie poate avea drept cauză foarte puternica, chiar dacă nu neapărat conştientă, dorinţă de succes a colegilor săi de muncă, ale căror solicitări excesive, plasând subiectul pus sub observaţie în faţa datoriei unei creativităţi neîntrerupte, au drept efect asocierea creativităţii nu cu plăcerea, ci cu anxietatea”. De altfel, figura lui Syd rămâne ca o umbră a cărei prezenţă este resimţită de-a lungul întregii cărţi: îşi face apariţia (fără să anunţe pe nimeni) la studiourile unde, peste ani, Pink Floyd avea să înregistreze celebrul „Dark side of the moon” – imediat dispare straniu; e văzut pe stradă fie în preajma copiilor, împărţindu-le dulciuri, fie posomorât, afazic. Extrem de interesante rămân despre el rândurile rudelor apropiate (soră, cumnat etc.) care nu întotdeauna sunt elogiative, ori ale iubitelor din tinereţe, printre care Ann Murray. Un mare plus pentru „a douăzeci şi şasea lamentaţie din lumea de dincolo a lui Alistair Grahame”, în care se precizează influenţa pe care a avut-o asupra versurilor primelor melodii cartea pentru copii „Vântul prin sălcii”. 

Richard Wright, David Gilmour, Nick Mason şi Roger Waters întră pe „scena romanului” având nume simbolice; ei vor fi recunoscuţi în paginile cărţii cu apelativele Omul ?oarece, Omul Pisică, Omul Câine, respectiv Omul Cal. Pagini importante sunt dedicate celor două albume care au făcut carieră –„The dark side of the moon” şi „The Wall”. Despre primul… „nu vă spun nimic fiindcă ce se mai poate spune despre un album care a rămas în clasament din 1973 până în 1988, pentru 724 de săptămâni, care fac fix cincisprezece ani, şi a ieşit numai când legiuitorii de la Billboard au decis să limiteze clasamentul la ultimul deceniu? Lucruri incredibile!” (Totuşi, ca sugestie, ar putea fi consultate şi „The making of the Pink Floyd materpiece” de John Harris ori „The making of The Wall” de Gerald Scarfe). Fireşte, extrem de importante sunt relaţiile dintre membrii formaţiei, surprinderea acestora in vivo, consemnarea dorinţei de a fi mereu în top, prin tehnologie de ultimă oră ori prin montarea unor spectacole eveniment, care culminează fie prin amploarea turneului Division Bell, fie la Pittsburgh unde „au ridicat pe cer o piramidă enormă cu latura de treizeci de metri susţinută integral de un balon de heliu”, în timp ce pentru tot turneul Wish sfârşitul spectacolului era anunţat din zbor de două avioane autentice Spitfire, aflate foarte jos deasupra mulţimii! Apoi, nu trebuie trecut peste mărturia lui Bob Ezrin care, fiind căutat de Waters pentru a colabora la reprezentaţiile teatrale ale spectacolului The Wall, admite că „făcea rău zidul acela, dar nouă, care stăteam pe scenă, ne dădea şi sentimentul de siguranţă: goală şi orbitoare, scena era locul unde te expui, fără apărare, fără protecţie. Însă dacă melodiile îţi spuneau că sentimentul de protecţie şi consistenţă ţi-era dat de cărămizile acelea, îţi spunea şi că fiecare cărămidă reprezenta o suferinţă.  […] Însă îţi spuneau şi că aşa, protejat şi ascuns, eşti destinat să înnebuneşti, să ai un creier colcăind de viermi”.

Despre una dintre piesele în jurul căreia se învârte întreaga maşinărie Pink Floyd, „Shine on your crazy diamond”, aţi putea afla  mai multe din albumul lui Storm Thorgerson (cel care avea să redeseneze şi ediţiile din 2011/ 2012) „Mind over matter. The images of Pink Floyd”; certă rămâne întrucâtva valoarea testamentar-afectivă a acesteia – un mesaj peste timp al membrilor trupei pentru bătrânul Syd, adevăratul diamant contemplat în cartea lui Michele Mari. Outro: „Se numeşte Diament Nebun un diamant de o puritate extraordinară, tăiat astfel încât să nu se limiteze la a reflecta lumina care cade pe el, dar să captureze şi lumina difuză în mediul înconjurător. Această lumină nu este reflectată, ci este absorbită în interiorul diamantului…”

Marius MANTA

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala