ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Tectonica istorieişi criticii literare

Dan Mănucă lansează în prefaţa sa la volumul colectiv „Concepte în mişcare. Studii despre stadiul actual al criticii şi istoriei literare româneşti“ (Ed. Academiei Române, 2010; coordonare şi îngrijire de Ofelia Ichim şi Şerban Axinte) datele problemei, referindu-se la stadiului actual al criticii şi istoriei noastre literare, la faptul că aceste două concepte s-au aflat aproape intotdeauna nu numai în mişcare, ci şi într-o opoziţie adesea antagonică. Iar cele două câmpuri fundamentale în care se manifestă antagonismele sunt periodizarea şi evaluarea (sau interpretarea). Faza evaluării i se pare prefaţatorului, pe bună dreptate, foarte dificilă, datorită multitudinii criteriilor (culturale, etnice, sociologice, politice, ideologice, biologice ş.a.) care trebuie să intre in calcul. Desigur, neomiţând criteriul estetic, greu definibil şi fluctuant şi el, în funcţie de vremuri. În concluzia sa, ce ţine de practică, Dan Mănucă afirmă că istoriile noastre literare apărute în ultimul deceniu continuă să mizeze pe principiul vetust al impresionismului critic. Este, de fapt, ideea ce se degajă la citirea majorităţii studiilor din cuprinsul volumului.

Susţinând ideea unei istorii interne a literaturii, nu similară modelului călinescian, ci ameliorându-l, Elvira Sorohan crede în necesitatea de a se marca atât continuităţile, cât şi rupturile existente în marele organism al literaturii. Iar principiul ierarhizării nu-şi va putea găsi viabilitatea dacă nu are punct de plecare în selecţia valorilor după anumite criterii ferme. Nu un singur critic fixează ierarhiile, ci o întreagă tradiţie critică, afirmă Bogdan Creţu şi pare a continua ideea de mai sus. Aşa se face că încercările lui Alex Ştefănescu şi Nicolae Manolescu nu depăşesc nici ca metodă, nici ca intuiţie şi nici ca ierarhizare valorică întrepinderea călinesciană. Scrierea, astăzi, cu orgoliu, a unei istorii a literaturii rămâne pentru tânărul critic ieşean un gest quijotesc şi orgolios. La impunerea canonului se ajunge prin acord tacit şi îndelungat, reunind eforturile mai multor generaţii de critici, ale căror judecăţi sunt mereu supuse unei examinări a prezentului.

Apropo de generaţii, nu trebuie omisă contribuţia lui Luigi Bambulea, pentru care conceptul de generaţie literară este posterior judecăţii despre o anumită perioadă de creaţie, circumscrierea având următoarea direcţionare: cadru istoric, context cultural, criteriu literar, perspectivă estetică. Iar cele trei momente ale unei generaţii (tranzienţa, fluxul şi refluxul) au graniţe destul de labile în momentele manifestării ei (este de semnalat, totuşi, neraportarea în niciun fel la teoria lui Laurenţiu Ulici). Un spirit generaţionist, de echipă, ar impune şi Bibliografia Eminescu, întocmită de specialişti din diferite domenii, care să ofere o abordare plurifuncţională a întregului corp de texte eminesciene. Etapele, configurate de Cornel Munteanu, ar fi următoarele: dicţionar al eminescologilor, dicţionar de termeni-concept în eminescologie, dicţionar de idei în eminescologie.

Pentru Mircea A. Diaconu, apariţia în ultimul timp a mai multor cărţi în domeniu poate fi o consecinţă a căutării de sine a disciplinei. E posibil ca „Dicţionarul general al literaturii române“ să aibă drept suport cerinţa de a se suplini absenţa unei adevărate istorii a literaturii ori neputinţa realizării uneia care să îndeplinească toate condiţiile implicate. Se iscă din partea criticului sucevean întrebarea dacă nu cumva este vorba despre un mod diferit de a face istoria literaturii prin această fixare pe fragment de istorie, tratat izolat, dar cu o bună proiectare în interiorul genului. Mircea A. Diaconu crede că istoricul literar ar trebui să slujească un anume neo-pozitivism, care să-1 facă să se situeze între viaţa internă şi cea externă a literaturii, între viziunea organicistă şi cea lipsită de repere stabile. Lui Ştefan Bórbely, „Istoria literaturii române de azi pe mâine“, a lui Marian Popa, rămâne sinteza critică cea mai credibilă, receptarea ei nevricoasă confirmând în mod indirect „psihoza esteto-centrismului“ din timpul comunismului. Dovadă că i s-au reproşat lui Marian Popa tocmai interdisciplinaritatea, relativizarea literarului prin inserţia elementelor de ideologie, istorie a mentalităţilor şi politică.

Şi Ioana Bot sesizează incapacitatea istoriografiei noastre literare actuale de a configura o viziune integratoare asupra trecutului comunist al literaturii, neputinţă datorată experienţei opresive, care a dus la o anumită mefienţă faţă de ideologii. Roberto Merlo pare să confirme acest lucru când spune că studiile din timpul comunismului despre dacism (termen contestat aici) au fost în mare parte şi în măsură variabilă bruiate de ideologic. Pentru intervalul interbelic, Antonio Patraş observă că, deşi E. Lovinescu a configurat dimensiunea culturală a esteticului, el a făcut, sub influenţa teoriei sincronismului, eroarea de a considera încheiat procesul desprinderii de cultural. Or, numai corelat cu cognitivul, eticul, socialul şi receptorul poate gustul să procedeze la darea de verdicte estetice.

Luând-o pe firul timpului, Şerban Axinte se apleacă asupra romanului românesc „precanonic“ (din perioada 1845–1862), pe care istoriile literare îl ignoră şi nu îi reţin intenţiile de pionierat, pentru că au doar o valoare estetică minimă. E adevărat că, dacă se vorbeşte în jurul acestui tip de roman, nu i se datorează în mod direct, ci prin calitatea de precursor. Însă mecanismul intern de generare a ideilor literare trebuie să ţină cont de prezenţa sa. Tot în privinţa filiaţiilor, Florin Oprescu ne atrage atenţia asupra eminescianismului şi implicit a neoromantismului poeziei lui Bacovia, în contextul influenţei catalitice a lui Eminescu asupra poeziei moderne. Influenţă care s-a exercitat la nivelul intrapoetic, dar şi al retoricii specifice tipului de romantism naiv, sentimental.

Dacă Radu I. Petrescu ne convinge de faptul că poetica şi imaginarul arghezian se dezvoltă sub semnul şi derularea principiilor alchimice, Florica Ciordaru-Courriol observă că opera Hortensiei Papadat-Bengescu nu comportă doar aspectul liric al începuturilor şi obiectivarea din ciclul Hallipilor, ci şi o doză de flaubertianism. Şi Doris Mironescu ne atrage atenţia că o prezentare analitică a dimensiunii narative a operei blecheriene nu s-a întreprins încă. Nu s-a urmărit până acum o descriere laborioasă a romanelor, ci doar o interpretare „in corpore“, indiferentă la pragmatismul narativ al dimensiunii estetice. În schimb, o descriere laborioasă întreprinde aici Roxana Patraş, în condiţiile în care G. Ibrăileanu nu a republicat Teza sa de doctorat, „Opera literară a d-lui Vlahuţă“. Cercetătoarea se apleacă asupra genezei şi metamorfozelor textului, precum şi asupra evoluţiei diacronice a concepţiei lui G. Ibrăileanu despre opera vlahuţiană.

Teoria dialogică va constitui pentru Aliona Grati suportul unei analize poetice a multitudinii şi a varietăţii relaţiilor autor–narator–erou–cititor, pe de o parte, şi a raportului eu-lume, pe de altă parte, care au condiţionat structurarea romanului nostru din secolul trecut. Cercetătoarea caută să identifice înlănţuirile intersubiective, ce ţin de dialogic, atât în romanele moderniste (poetice, subiective, rafinate estetic), cât şi în cele cu propensiuni postmoderniste (experimentale, de obedienţă semiotică şi textologică).     

Raportul centru vs. periferie capătă, în analiza Liviei Iacob, noi soluţionări din perspectiva opoziţiei identitate/alteritate în romanul balcanic actual al unor scriitori precum Ismail Kadare, Miodrag Bulatović sau Milorad Pavić. Noul realism balcanic ar avea drept tendinţă surprinderea cruzimii realităţilor istorice, a valenţelor sale dictatoriale din trecutul apropiat. Alexandru Burlacu ecplică de ce pentru mulţi basarabeni din anii ’20–’30 – situaţi în ariergarda tradiţionalismului şi nutrind o înţelegere iluministă sau paşoptistă a canoanelor poeticităţii – modelul cel mai tentant şi fascinant a rămas sămănătorismul de primă mână, ei neputându-se desprinde şi emancipa de tirania modelelor consacrate. În schimb, Maria Şleahtiţchi e convinsă că romanul basarabean actual s-a adaptat noilor concepte şi condiţii. Romancierii încearcă să recupereze un spaţiu literar tabuizat de totalitarism aproape o jumătate de secol şi modifică paradigma estetică, îndreptându-se spre realism magic, textualism şi postmodemism. Apar astfel noi forme romaneşti, precum romanul publicistic, romanul autobiografic, romanul-memorii. Dinspre latura vestică, literatura românilor din Ungaria îşi are un specific al ei de afirmare şi manifestare, ne spune Cornel Munteanu. Nu atât un specific local, sesizabil la nivelul tematic, cât unul românesc, structural-temperamental, care motivează actul creator şi îl deschide spre zone specifice comunităţii româneşti din Ungaria. În acelaşi context, dar dinspre nord, vine o contribuţie a lui Ilie Luceac, despre Alexandru Hurmuzaki şi teoria psihologiei popoarelor, referitoare la comunităţile româneşti din Bucovina istorică din a doua jumătate a sec. al XIX-lea.

Jean-Louis Courriol explică de ce literatura franceză nu a fost înţeleasă la justa ei valoare în spaţiul românesc, în ciuda unui volum impresionant de traduceri şi efortului considerabil depus de traducători, iar Alain Vuillemin ne aminteşte de dorul de ţară, regăsibil în poezia scrisă în limba franceză de Alexandru Macedonski.

La partea de recuperări semnalez pledoaria Mihaelei Albu pentru considerarea lui Virgil Ierunca drept un autentic scriitor, chiar dacă el ar putea reprezenta modelul de autor care nu a dat o operă pe măsura potenţialului, cheltuindu-se şi sacrificând scrisul pentru o cauză militantă, precum şi a Andreei Grinea-Mironescu pentru considerarea lui Alexandru Monciu-Sudinski drept un precursor al prozatorilor textualişti, fără ca acesta să cadă în artificialitatea specifică formulei respective şi abordând o tematizare curajoasă, contextualizată perioadei traversate. Dacă Emanuela Ilie coboară în trecutul recent şi ne reaminteşte de cenaclul Outopos din Iaşii anilor poetici ’90, pot spune că, la rigoare, însuşi D.R. Popescu este oarecum recuperat de către Florin Faifer, după ce receptarea critică din acelaşi trecut recent l-a lăsat să vegeteze într-un nemeritat con de umbră.

Colaboratorii la volumului colectiv „Concepte în mişcare. Studii despre stadiul actual al criticii şi istoriei literare româneşti“ răspund la cele mai acute întrebări legate de teoria şi practica domeniului lor şi militează – implicit sau explicit – pentru o schimbare de optică în tot ceea ţine de: istoricitate, ideologie, construcţie interpretativă, canonicitate, ierarhizare, receptare, transdisciplinaritate, metamorfoză şi încă altele.

Vasile SPIRIDON

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala