ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Cioran – jeturi mistice în oglindă

„Strălucita biografie atipică” cu titlu de bazar, Cioran. Ejaculări mistice, a tânărului jurnalist francez Stéphane Barsacq (apărută în 2011, la Éditions du Seuil) este un eseu biografic în parte eşuat în intenţia de a relaţiona trecutul politic interbelic şi cărţile româneşti ale filosofului din Cartierul Latin. Barsacq îşi propune să demonstreze gândirea profund mistică, religioasă a lui Cioran, luând a la lettre mărturisirea din Caiete, „Poate sunt o făptură religioasă pe de-a-ndoaselea”. Cioran nu este un mistic, un sfânt. A vrut să se găseasă pe sine şi pe Dumnezeu nu pe calea cea mai uşoară, prin supunere, ci alegând drumul negării. Si-a exorcizat prin scris spiritul plin de contradicţii („Arhanghel” şi „Şarpe”) pentru a evita sinuciderea: „decât să te sinucizi mai bine scrii”. Va vorbi atât de mult despre sinucidere încât ideea se va banaliza, devenind o altă temă a jeturilor aruncate pe hârtie, chiar dacă „Dumnezeu nu citeşte”.

Eseistul se străduieşte să ne arate cauzele crimei lui Cioran, poziţia de Raskolnikov al Istoriei, însă ne pune în faţa unui paradox religios. Că „Cioran şi-a trăit starea de român ca pe o pedeapsă”, este deja o axiomă. În anii `30 a dorit să participe la concertul european fără complexul marginalului, al celui venit dintr-o cultură mică, fapt ce a motivat apariţia Schimbării la faţă a României, lucru pe care l-ar fi aflat şi autorul francez, dacă ar fi citit cartea fără prejudecăţi şi nu ar fi renunţat să citeze din „acest Cioran, care săvârşeşte cu solemnitate liturghia răului”.

Portret baroc

Cioran a avut sentimentul că trebuie să ducă mai departe misiunea tatălui, să împărtăşească semenilor cuvântul, însă nu din amvonul bisericii. Revolta lui nu e împotriva lui Dumnezeu, ci a propriului tată şi a credinţei lipsită de profunzime şi semnificaţie: „Nevoia fizică de ocară. Aş fi preferat să fiu copil de călău”. Meseria de preot a tatălui, este unul din punctele biografice comune cu Nietzsche, Baudelaire, Ingmar Bergman, Hölderlin, Cioran resimţind permanent greutatea în calitate de „urmaş al unui om care şi-a hărăzit viaţa lui Dumnezeu, (ceea ce) te predispune la o boală mintală sau depresie”. Altă asemănare îl vizează pe François Villon, născut tot pe 8 aprilie, „alt suflet mistic şi duios încarcerat într-un trup criminal”, de parcă aşezarea sub semnul de foc al Berbecului explică la interval de 800 de ani opera şi destinul. Comparaţia cu Rembrandt, prin gustul pentru decădere şi dragostea pentru ruina sufletească, schiţează portretul moral al unui Cioran baroc, în tradiţia lui Faust, Don Juan, Hamlet, prin contradicţiile conştiinţei, tragismul trăirii, preocuparea pentru originalitate.

Două perspective

Eseul biografic îşi propune să demonstreze rădăcinile mistice ale operei. Scrisă într-un limbaj iniţiatic, cartea separă versantul românesc al operei cioraniene, reprezentând coborârea în sine, în „întuneric”, în negaţie, pentru a descoperi lumina, adevărul – versantul francez al scrierilor. Pentru Barsacq, a-l înţelege pe Cioran înseamnă pătrunderea în taina religiei ortodoxe, religia „martirilor asceţi, a pelerinilor zdrenţăroşi”. Acest tip de lectură poate fi îmbogăţit cu una psihanalitică. Complexul patern al respingerii tatălui a dus la respingerea religiei, a preoţilor. Pierderea credinţei la 13 ani, jurnalistul relatând că Cioran „ajunsese să se ascundă în toaletă când tatăl său rostea rugăciunea la masă”, este întărită şi de scrisoarea din 1957 către François Mauriac: „De la început m-am definit prin reacţiile împotriva adevărurilor tatălui meu, împotriva creştinismului”. Refuzând perspectiva religioasă a bisericii şi a tatălui, a ales o modalitate proprie de accedere la divin, prin coborârea în infernul propriilor contradicţii.

Văzută ca un mijloc de afirmare, despărţirea de Dumnezeu a însemnat despărţirea de copilărie, de naivitate, de inocenţă, iar ura resimţită a constituit o încercare de menţinere a legăturii cu el. Limbajul mistic, teologal, citate şi apeluri la mistici şi sfinţi, interpretarea vieţii lui Cioran după schema copilărie-moarte-naufragiu, pun cartea într-o perspectivă religios-iniţiatică, deoarece orice jurnal sau biografie este o devenire a eroului plecat la drum sau o iniţiere în tainele lumii.

Versantul francez – stilul cu volănaşe

Odată cu debutul francez, prin Tratat de descompunere din 1949, necunoscutul şi „balcanicul” Cioran s-a impus prin limba secolului de aur al moraliştilor francezi, folosind masca unui Iov pe tonul lui Pascal. Credem că opţiunea lui Cioran pentru stilul cu volănaşe al moraliştilor francezi a scos la rampă un histrion care şi-a dorit să fie luat în serios, purtând un banner invizibil: „aici sunt rădăcinile mele, lângă Pascal”. Cioran a fost un Don Juan al ideii de Neant, un seducător al Nimicului. Singur se putea plasa pe linia lui Nietzsche care a luat de la Pascal construcţia aforismelor, însă Barsacq ne avertizează că „pentru momentul acela, Nietzsche era prea german, ceea ce trezea amintiri supărătoare”. Nu negăm influenţa franceză a aforismelor nietzscheene, dar se pare că ceea e german nici acum nu place sensibilităţii pariziene. Chiar dacă jurnalistul îl vede pe Cioran „tipic francez”, adevărul trebuie spus: el rămâne un Pascal în formă şi un Nietzsche în idei.

Perfecţiunea vine din stilul scurt, aforistic al negării: sens maxim într-un minimum de formă. De ce a optat Cioran pentru limba franceză dacă era „diametral opusă felului meu de a fi”, un „exerciţiu de asceză sau o cămaşă de forţă”? O vede ca pe o pedeapsă pentru vini imaginare? Sau simţea în el ca Ortega y Gasset, atât latinul exaltat cât şi germanul melancolic şi sentimental, două părţi ale aceluiaşi întreg pe care le-a reunit în formă şi spirit: Pascal în formă şi Nietzsche în spirit. Spiritului germanic al penseurilor i se potrivea limba germană, prin sonorităţile aspre, scrâşnite, prin termeni, însă exilul i-a legat de gât piatra sisifică a sintaxei franceze pe care a trebuit s-o învingă şi s-o ducă la perfecţiune.

Versantul românesc – „isteric şi dezagreabil”

Ziaristul consideră versantul românesc al operei „scrieri care incită la crimă” şi catalogheză Pe culmile disperării, drept „o fanfaronadă la limita isteriei”. Deducem că diferenţa dintre cărţile româneşti şi franţuzeşti ar sta în calitate: primele ar fi stângace, lipsite de profunzime, atinse de complexul marginalului ce tânjea la o receptare europeană, opera franceză constituind esenţa şi maturitatea lui Cioran. Barsacq a luat a la lettre refuzul scrierilor româneşti de către Cioran însuşi, care s-a dezis de ele, ca un Cronos care şi-a devorat copiii pentru că-i ameninţau statutul. Justificările aduse de Cioran, ce vizau aroganţa tinereţii („nu aveam simţul măsurii”), nu au fost pe placul lui Barsacq, care găseşte motivaţii religioase (se putea altfel?), textelor „isterice şi dezagreabile” româneşti, prin îndepărtarea lui de creştinism. Toată demonstraţia eşuează pentru că ipoteza de la care a plecat e greşită, considerându-l pe Cioran un spirit eminamente religios. Simpla apartenenţă a tatălui la tagma preoţilor nu e de ajuns pentru a-l considera un mistic. El şi-a pierdut credinţa pe drum, iar lecturile i-au accentuat teribilismul şi spiritul negator.

Un alt motiv alt coborârii operei româneşti a fost ridicarea celei franţuzeşti şi confiscarea lui Cioran pentru cultura franceză. Barsacq încearcă să-i găsească justificări scriitorului francez E. M. Cioran pentru tinereţea românească, exaltând ceea ce el nu era: spirit pur mistic, pur religios, denaturând, scoţând din contextul românesc şi european opera lui de tinereţe. Renunţând la scrierile româneşti care incită la violenţă şi folosind un limbaj mistico-religios, îl reduce pe filosof la un sfânt decăzut, reînviat prin botezul moraliştilor francezi. Poate intenţiile au fost bune, dar instrumentele cu care a încercat să „repare” chipul lui Cioran nu sunt cele potrivite, relevând un chirurg plastic ce poate fi acuzat de mal praxis.

La reeditarea Schimbării la faţă a României, în 2009, Alain Paruit menţionează contextul scrierii acesteia, ignorat de jurnalistul francez. După plasarea „rasistului şi antisemitului” Cioran în categoria personajelor kafkiene, metamorfozate în „vierme” sau „rinocerizate” ionescian, cedând chemărilor turmei, Barsacq schiţează portretul unui Cioran inconştient, sedus de „secta delirantă” a Gărzii de Fier. Trecerea de la rangul de „vierme” la cel de „rinocer” este justificată prin pierderea credinţei şi posibilitatea regăsirii ei într-o colectivitate. Condiţia tardivă de „evreu imaginar” a fost considerată ca o ispăşire din partea celui „care i-a tratat atât de rău în ura sa generală faţă de Dumnezeu”. Cioran n-a fost antisemit. Sau dacă a fost antisemit, atunci a fost şi antiromân. Aprecia poporul evreu şi a biciuit românii, cultura, istoria şi psihologia noastră. Schimbarea… nu este mai antisemită decât este antiromânească. Din nou, jurnalistul pipăie în întuneric după motive de incriminare.

În ultimele capitole, jurnalistul devine avocatul evreilor în lupta cu Hitler, care a ucis poporul ales ca o sfidare a lui Dumnezeu. Un limbaj evanghelic şi o teorie care puteau foarte bine lipsi dintr-o biografie despre Cioran. Scoateri din context, interpretări tendenţioase ale scrierii cioraniene.

Un Torquemada de Figaro

Ni se livrează un Cioran histrion, un farseur al ideii de divin. Aşa cum clovnul se odihneşte plângând, tot astfel Cioran îşi ascunde aroganţa, trufia, obrăznicia adolescentină, sub o mască a disperării şi umilinţei. El şi-a păstrat până la sfârşit gustul pentru atitudini teatrale, iar prietenul său, pictorul Matta spunea că „Cioran şi-a acoperit faţa jovială cu o mască tristă”.

Autorul oscilează între limbajul cristic şi cel de tabloid, când aminteşte de căsătoria (care?) dintre Cioran şi Simone Boué, de pasiunea din anii `80 pentru o tânăra nemţoaică sau de leşinul unei femei la Teatrul Rond-Point produs de emoţia întâlnirii cu filosoful de la Răşinari. Nu lipsesc miturile cu care suntem identificaţi în lume: Dracula, Ceauşescu, legionarii. Detalii picante din intimitatea lui Cioran, pentru că tot ce era mai important s-a spus, francezul alternând religia, cu bordelul, limbajul cristic cu cel de scandal. Demonstraţia nu se suţine prin argumentele aduse, prin ignorarea voită a unor cărţi esenţiale, prin prejudecăţi şi prin registrul dublu amintit.

Stilul religios-apocaliptic revine obsesiv. Dacă Stéphane Barsacq e calibrat pe acest gen de limbaj (dovadă celelalte eseuri despre Francisc din Assisi, Simone Weil, Brahms) şi îşi doreşte să se ocupe de literatura română, îi recomandăm un Tudor Arghezi sau un Benjamin Fundoianu. Aşteptăm cu nerăbdare o biografie despre poetul existenţialist francez de origine română în documentarea să fie făcută cu mai multă seriozitate, strigătul existenţialist al lui Fundoianu pretându-se înclinaţiilor şi stilului domnului Barsacq. E mai bine să scrii despre ceea ce ştii temeinic, nu să faci speculaţii nefondate. Puţin probabil ca Barsacq să fie creditat de cunoscători; dacă şi-a propus să devină un nume de referinţă poate sta liniştit pentru că această „biografie atipică” la modul în care este concepută şi prin interpretarea mistică propusă poate fi apreciată de cititoarele Figaro Femme sau de studenţii de la seminar, cu toate că ne îndoim. Este o carte care va ajunge în cv-ul jurnalistului, o „oglindă a lui Narcis”, o carte egocentristă, menită să pună în valoare „vastele” cunoştinţe ale acestui Torquemada de Figaro, în materie de literatură religioasă, nu o lucrare care să-l reflecte pe Cioran. O carte care nu impresionează decât prin semnele de exclamaţie asupra nivelului la care se poate ridica ignoranţa unei părţi a Occidentului, din păcate una formatoare de opinii.

Nataşa MAXIM

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala