ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Un poet pe nedrept uitat

Afirmat încă de la începutul anilor 60 în Cenaclurile „Magda Isanos” şi „Nicole Labiş”, George Almosnino este un poet care face parte din grupul oniricilor alături de Vintilă Ivanceanu, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Mihai Teclu, Nora Iuga, Valeriu Oişteanu, Leonid Dimov. Atras spre o lirică intimistă, el nu se va lăsa dominat de această tendiţă, ci, conştient de faptul că rolul poetului este de a se ascunde printre oameni şi de a-şi asuma drama cotidiană asupra căreia meditează adânc, va încerca să valorifice spaţiul citadin dovedind că acesta poate genera o gamă variată de sentimente, de trăiri, de gânduri.

Volumul Laguna (1971) îl prezintă drept un poet al citadinului. George Almosnino observă atent spectacolul vieţii, mai ales modul în care se instituie sistemul opresiv. În Cu mâinile pe oraş, poetul face o aluzie subtilă cu privire la vigilenţă şi la responsabilitate duse la extrem: Omul ar vrea să mănânce un măr / dar îşi aduce aminte că e cu mâinile pe oraş / şi trebuie să-l ţină bine, să nu-i scape. Este interesant cum se instituie treptat tendinţa de a deţine controlul absolut, dar şi înstrăinarea de lume, de frumos, de vis: Cei câţiva poeţi din jurul lui / ar vrea să-l distreze vorbindu-i / de fecioara cu părul de aur / născută din pântecul lunii … Aşadar, poetului îi revine în noua lume un rol pur decorativ, pentru că el nu reuşeşte să schimbe nimic din atitudinea autoritară a stăpânului: Omul îi trimite la dracu şi se agaţă / mai vârtos cu mâinile de oraş şi-l ţine, / şi-l ţine gândindu-se la schimbul / care întârzie pe drum probabil. Iată că sistemul opresiv, care se voia perfect, nu sesizează că poetul are un rol activ de a-şi avertiza cititorii că dincolo de spaţiul citadin cunoscut se conturează altul.

Marea este un loc unde atmosfera este alta, dar se poate uşor recunoaşte sistemul opresiv. Poetul îşi aminteşte că cele câteva ore / pe care le-am petrecut în mare nu diferă de timpul trăit în oraş. Aici este stăpân peştele dulgher respectat şi iubit, / făcea leagăne de copil şi paturi de nuntă. Din exterior, lumea în care el trăieşte inducând senzaţia de fericire celor, cărora le aduce câteva pene de la un evantai / sau un buton de manşetă, pare condusă după reguli stricte, care sunt ştiute şi respectate de toţi fără intenţia de a le încălca, însă, când pătrunde un intrus în universul, pe care îl stăpâneşte autoritar, peştele dulgher este chemat să aplice sancţiunea: A venit încet şi rotindu-se în jurul femeii / a repetat acele cuvinte pe care nimeni / nu şi le aminteşte prea bine / şi care au fost dăruite pescarilor.

Observând că apele au întotdeauna culori de vitraliu / noaptea când clopotele navelor bat / spre risipirea pe punte a tuturor visurilor George Almosnino sugerează, de fapt, mirajul unei existenţe banale în care omul trăieşte cât nu cuvântă.

Cu Nisipuri mişcătoare (1979), George Almosnino face incursiuni biografice. Mărturisind că şi-a pierdut copilăria pe străzile oraşului, el recompune gesturile grăbite ale mamei de a aranja ultimele detalii ale camerei pentru a putea primi musafirii cu ochi vigilenţi: cineva încearcă la uşă / mamă / strânge firimiturile de pe masă / ascunde-mi vapoarele de hârtie / în coşul cu rufe / pune glastra cu flori pe noptieră / ochelarii aşează-i peste albumul familiei / aranjează-ţi un zâmbet pe faţă. Acestea sunt imagini, care conturează o existenţă ce încearcă să-şi ascundă adevărata faţă, care devine o poză în faţa celui ce încearcă să intre brusc în intimitatea unei familii. Timpul are alte dimensiuni: e ora opt pe stradă mi se pare / şi ora opt în casă trece greu. Şi ce îţi rămâne de făcut ca să supravieţuieşti? George Almosnino sugerează să te rogi într-o atitudine panteistă (poţi să te închini depărtării), pentru că jocul îmbracă adesea forme tragice şi absurde: ştiu un joc liniştit / cu copii adormiţi / lângă guri de tun / ştiu un joc vechi / în care se înlocuiesc doar mâinile.

Existenţa a devenit schematică. De la fereastra spitalului, un spaţiu al agoniei, George Almosnino vede un om desenat cu creta / în mijlocul străzii. Este un semn al înstrăinării, o golire de sens a fiinţei care a încetat să mai viseze şi care se teme: mi-e frică de scaunul acela / pe care mi-am pregătit / hainele de duminică.

În Omul de la fereastră (1982), George Almosnino rămâne în acelaşi univers citadin, în care contemplă descreşterea diafană într-un apartament oarecare / asemănător unei serii de numere depărtându-se în abstract. Aşadar, blocul reuneşte existenţe anonime, eterogene şi are tendinţa de a-i uniformiza pe toţi locatarii în numele unui principiu: egalitate. Observând că viaţa s-a mutat înăuntrul ochiului, poetul dă frâu liber amintirilor: totul se adună în jurul memoriei. Astfel, aceasta constituie o modalitate de a supravieţui, de a evada într-un alt spaţiu şi timp, pe care poetul încearcă să le reconstituie cu nostalgie: erau nişte trăsuri / lângă acel colţ odinioară / sau o mare aşteptare / de umbre albe şi frunze.

Definind memoria drept un trup flămând singur, poetul recompune gesturi, imagini, trăiri, vise, creând un univers domestic dominat de lucruri mici şi banale. Printre creioane mici, pixuri şi o gumă se conturează un tablou al unei vieţi fericite în care te auzi că trăieşti. Cu toate acestea, frica îşi face simţită prezenţa şi în amintiri, dar şi în somn. Biografia este din nou valorificată estetic: tatăl meu ar fi spus cuvintele toate / în camera aceea rece. Omul de la fereastră vede dincolo de spectacolul pe care îl oferă strada observatorului impasibil. Oamenii trec unii pe lângă alţii fără să ştie nimic despre dramele, pe care le trăiesc semenii lor. Nici strigătul omului în mijlocul unei pieţe nu pare să atragă atenţia lumii. Suntem singuri în drama noastră, pare să spună poetul.

Poeme din fotoliul verde (1984) este titlul unui volum care conţine o trimitere la un spaţiu intim, al camerei în care se ivesc versurile. Nu doar fotoliul face parte din decor. Apare oglinda ca o reflectare a unei imagini dorite sau ca o proiecţie a somnului. Visul îi oferă poetului posibilitatea de a trăi într-o lume paralelă, de a transgresa realul. Recunoscând că a lăsat în urmă / jumătăţi de fiinţă în somn, George Almosnino repune în discuţie tema imaginaţiei. Aceasta recompune imaginile care şi-au pierdut simetria şi creează un univers format din fel de fel de lucruri mici / într-o cameră cât o melancolie. Fotoliul şi oglinda sunt obiecte de decor, care apar şi în romanul lui George Bălăiţă, Lumea în două zile. Dacă în roman oglinda primită de la mătuşa Melpo absorbea întreaga încăpere, iar în fotoliul Baroni Antipa visează la o altă lume, în poezia lui George Almosnino în oglindă se văd chipuri ascunse sau imaginate. Şezând în fotoliu, la fereastră poetul se află într-un spaţiu de graniţă. Microcosmosul camerei se lărgeşte prin perspectiva proiectată asupra spaţiului exterior.

Ultimul volum, Marea linişte (1995), are un titlu premonitoriu şi aminteşte prin starea meditativă de lirica lui Lucian Blaga. Aflat la masa de scris de lângă fereastră, poetul se simte mic în faţa cuvântului. Apariţia acestuia face să dispară universul real. Imaginile poetice îi creează senzaţia genialităţii şi în gândurile lui George Almosnino apare o întrebare firească: ce sunt aceste rânduri / după care ne ascundem chemările. Răspunsul nu este dat direct, ci se poate deduce din cercetarea atentă a discurslui liric: grijile zilnice. Recunoscând că duce o existenţă asemănătoare cu cea a omului de rând, George Almosnino crede că poeţii scriu vorbe ce ar vrea să pară / că nu le-au spus în baie sau la masă / că nu le ştiu sau le-au ştiut demult. Afirmând că trăieşte asemeni lui Umberto Saba între mărturisire şi tăcere, poezia este pentru George Almosnino litografia unei amieze. Timpul a devenit mai calm, iar memoria are miros de ferigă. Figurile celor dragi îl însoţesc pe poet într-o atitudine ce aminteşte de zeul Pan. Poetul ascultă cum bate vântul într-o batistă de muselină. E o stare de veghe cu gândul la vremurile când prinţesa era frumoasă şi regele umbla prin stropii de ploaie.

Întregul volum conţine o meditaţie cu privire la cuvânt şi la rolul său, la poet şi la importanţa lui în lume, la memorie şi la uitare. Oglinda nu mai arată o lume cu chipuri frumoase, ci doar perversităţi. Timpul pare că i-a jucat poetului o festă. Întrebându-se cine sunt eu, George Almosnino se autodefineşte încadrându-se între lumesc şi spiritual: un mâncător de cârnaţi / o mare tăcere într-o mare prostie.

Observând că lumea în care trăim ni se arată de multe ori cu susul în jos, multe dintre versurile lui George Almosnino au valoare aforistică: mulţi cred că amintirea este / o lampă pusă după uşa bătrânului / un fel de eleşteu în care zac / reflexele frumoase ale fiecărei zile. Însă dincolo de toate temerile, pe care şi le exprimă, de tendinţa firească de a fixa un fragment de timp în eternitate, poezia lui George Almosnino se cere recitită, reeditată şi reinterpretată.

Gabriela GÎRMACEA

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala