ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Gelu Negrea – Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale?

Struţo-cămila sau eseu vs. critică

Optând pentru formula dicţionarului-eseu, aşa cum precizează în prefaţa volumului Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L.Caragiale (Bucureşti, „Cartea românească”, 2009), Gelu Negrea se expune, conştient, câtorva riscuri. În primul rând, aceluia de a fi taxat drept un impresionist. Lipsa unui aparat critic la vedere, a unei bibliografii (de preferat consistentă), a unor note de subsol riguroase etc. ar putea fi considerate semne ale superficialităţii. Pe de altă parte, dicţionar-eseu sună a struţo-cămilă, în ciuda tuturor nuanţărilor şi explicaţiilor pe care autorul ţine să le aducă. După o monotonă incursiune în istoria eseului, căruia nu-i prea văd rostul în context, autorul încearcă să preîntâmpine eventuale obiecţii, justificându-şi alegerea: „O şansă de aliniere rapidă la imperativele timpului o reprezintă, după părerea (sic!) mea, eseul. De va să vină de undeva, de aici va veni salvarea, între altele, fiindcă, structural, eseul dispune de resurse superioare de feed-back, promovând o absolut necesară relaţie de dialog interactiv emiţător-receptor, fără de care critica va eşua în muzeistică inutilă şi gratuită.” (p. 10) Rezon! Cred şi eu în necesitatea adaptării criticii şi în superioritatea eseisticii în anumite cazuri. În schimb, insistenţa cu care ideea este reluată îmi sună a pledoarie pro domo. Gelu Negrea îşi ridică, de fapt, mingi la fileu, punându-se la adăpost şi aducând lucrurile pe terenul care îi convine.

Prefaţa ridică şi o altă problemă, extrem de interesantă, aceea a statutului criticii actuale. Punerea în balanţă a criticii şi a eseului nu mi se pare neapărat relevantă întrucât cele două vizează aspecte diferite şi, implicit, utilizează alte mijloace de manifestare. De aceea, dintr-o astfel de comparaţie, făcută din perspectiva prizei la „publicul larg” (când s-o fi adresat critica literară publicului larg?!), critica nu poate ieşi decât învinsă: „Cred că, în forma ei clasică, critica literară şi-a cam trăit traiul şi şi-a (sic!) mâncat cozonacul. Dacă vrea să evite recluziunea asfixiantă în medii înguste, strict specializate (didactica universitară, studenţimea filologică, eventual – dar numai eventual! – grupul restrâns de confraţi), dacă doreşte să-şi conserve demersul şi în sfera de intere a publicului larg (mă rog, cât de larg a mai rămas!…), atunci este imperios necesar ca domnul critic să treacă degrabă în tabăra eseiştilor, să abandoneze vechile unelte sau, mai exact, să le rafineze, să le confere supleţe şi flexibilitate în aşa fel încât textele sale să câştige în atractivitate, în libertate, în deschidere către orizonturile antropologice ale lumii contemporane – o lume zguduită de seismele reconfigurative ale globalizării culturale. Dacă va rămâne cantonată în vetustul perfid al gloriei de odinioară, dacă se va încăpăţâna orgolioasă să (sic!) nu se schimbe radical, făcând necesara reverenţă către orizontul de aşteptare real al consumatorului şi adaptându-şi discursul la noile sale nevoi, critica literară îşi semnează deja, manu propria, certificat de deces.” (p.10)

Cei doi Gelu Negrea

 Cât despre conţinutul lucrării, trebuie recunoscut din start că Gelu Negrea se achită cu bine de dificila sarcină de a spune altceva despre lumea prozei şi dramaturgiei lui Caragiale. Merită apreciate, cu precădere, interpretările inedite, în care se vede buna cunoaştere a textului caragialian, dar şi o anume îndrăzneala a gândirii, care nu-i dă pace şi care îl împinge să caute, să înţeleagă şi să nu accepte formule consacrate, comode. În viziunea sa, Cetăţeanul turmentat nu e un beţiv simpatic sau un naiv, aşa cum se consideră îndeobşte, ci contrariul: „Adevărul este că lucrurile stau exact invers: Cetăţeanul turmentat e unul dintre puţinele personaje din piesă detestabil tocmai prin flagranta lui lipsă de onestitate. Omul e duplicitar, oportunist şi, în ultimă instanţă, trădător fără a avea măcar scuza fibrilaţiei politice de care sunt cuprinşi ceilalţi,” (p. 68) Trebuie s-o recunoaştem: e un mod interesant de a vedea lucrurile şi, mai mult, care se susţine cu argumente din text. Iar exemplele de acest gen sunt numeroase în acest dicţionar.

De multe ori, chiar demonstraţiile pe care Gelu Negrea le face sunt extrem de convingătoare. Veta, din O noapte furtunoasă, este comparată, pe bună dreptate, cu Crypto din poemul lui Barbu, iar vorbele pe care i le adresează lui Chiriac, în scena a IX-a, din actul I, „una dintre cele mai expresive şi profunde declaraţii (sic!) de dragoste formulate vreodată în literatura română…” (p.335) Afirmaţia, care poate părea exagerată, este imediat dublată de citatul lămuritor, în chip de argument irefutabil: „– Dar… foarte bine ai făcut să nu mă crezi. Aşa e (…) Eu sunt o femeie mincinoasă; n-am simţit nimic când ţi-am spus că nu ştiu să mai fi trăit până să te cunosc pe dumneata…” Cu siguranţă e o mărturisire sinceră, aproape disperată, a unei femei care n-a cunoscut împlinirea erotică (mariajul cu jupân Dumitrache fiind o convenţie), iar relaţia cu mai tânărul tejghetar reprezintă prima şi, foarte probabil, singura iubire adevărată din viaţa Vetei.

Asocierile pe care eseistul le face sunt adesea surprinzătoare şi pertinente. Niţă al Păunii-Văduvii (din Cum devine cineva revoluţionar şi om politic…?) este un Grobei, Mitică este „un Sfinx singuratic”, Mihalache Georgescu (din Tren de plăcere), „un Tezeu persecutat de lipsa Ariadnei şi un Sisif damnat să reia urcuşul muntelui…”, „Leonida se revanşează copios în Logos”, Crăcănel (din schiţa omonimă) un don Quijote etc. Inspecţiune este discutată aproape detectivistic, depăşindu-se cadrele unei fişe de dicţionar, iar sinuciderea lui Anghelache explicată, paradoxal, ca gest luciferic, prin care casierul se apără de tentaţie şi îşi sfidează soarta.

Numai că, alteori, furat de farmecul propriilor interpretări, Gelu Negrea alunecă într-un somn al raţiunii, care naşte interpretări inacceptabile. Ionel, „zgubiliticul puşti” din Vizită, este reabilitat prin justa mutare a discuţiei de pe teren etic în sfera literaturii. De aici însă până la a considera că „Din aceeaşi categorie de îndrăzneli gnoseologice face parte şi fumatul ţigării ce îi provoacă leşinul: Ionel are vocaţia experienţelor şi experimentelor existenţiale, inclusiv a celor care se învecinează cu durerea, cu suferinţa şi martiriul. Propensiunea către obiecte şi acţiuni legate de foc trimite cu gândul la mitul prometeic.” (p.163) distanţa e cam mare. Culmea e că, în loc de argumente, ni se livrează uneori un pumn în gură, după modelul „părerea mea”. Considerând-o pe Sevastiţa Stănescu (Întârziere) „un Godot feminin”, Gelu Negrea nu caută să convingă de justeţea afirmaţiei (pe care o consider întemeiată), ci încheie brutal: „…Exageraţiuni? Poate. Şi ce dacă?!” (p. 306) Ei bine, nu îi poţi întoarce pur şi simplu spatele cititorului, lăsându-l cu ochii în soare…

Se poate spune că există doi Gelu Negrea în acest volum. Unul raţional, argumentat, câteodată scânteietor. Celălalt, exagerat, extremist, narcisist. Mă despart de unele dintre interpretări, cum, la fel de bine, le consider extrem de interesante pe altele. Dincolo de caracterizările individuale, ideea-forte a cărţii mi se pare însă aceea a unui alt Caragiale, unul obiectiv, fin observator al lumii. Gelu Negrea acreditează ideea unui nou Caragiale, substanţial diferit de ceea ce credem în mod curent: „În calitate de cetăţeni, eroii lui Caragiale sunt, de cele mai multe ori, exemplari. Desprinderea din context doar a dimensiunii lor «miticeşti» a forjat în timp imaginea satiricului ion Luca în detrimentul ipostazei infinit mai potrivite, mai cuprinzătoare şi, ipso facto, mai adevărate de «cel mai mare poet obiectiv al nostru» (M. Dragomirescu)”. (p.315)

 Ostentaţia scrisului

Din păcate, cartea păcătuieşte prin ostentaţie. Gelu Negrea apasă ostentativ pe intenţia polemică. Răfuindu-se cu adversari imaginari sau nu, autorul dă senzaţia că şi-a făcut un scop în sine din a-i contrazice pe alţii: „proclamă cu aplomb G. Ibrăileanu (…) ale cărui concluzii au fost preluate cu facil entuziasm de generaţiile ulterioare de comentatori… (p.207), „Alături de Brânzovenescu, este un personaj expediat din vârful buzelor şi ridiculizat grosier atât de critici cât şi de regizori…” (p.122), „Unul dintre numeroasele personaje caragialiene ignorate metodic de comentatori din motive de cecitate critică.” (p.154). Aproape că nu există personaj inclus în acest dicţionar unde să nu găsim cârlige polemice. Unele justificate, altele artificiale, căutate. Efectul este, paradoxal, iritant pentru cititor. Iată o mostră de ostentaţie gratuită, în cazul lui Mache Preotescu, din O lacună: „Prostia asta cu Mache Preotescu şi Lache Diaconescu personaje-pereche vorbeşte sugestiv despre faptul că, uneori – ca să nu spun, de cele mai  multe ori – despre autori importanţi se scrie urechist, din amintiri liceist-universitare sau din literatura critică anterioară, într-o vesel reproducţie lărgită a interpretării interpretărilor şi a comentării comentariilor. Aşa ajung să se impună şi să facă nemeritată carieră publică afirmaţii grăbite ori superficiale, nesupuse obligatoriei confruntări cu realitatea textuală – ceva mai prozaică, poate, câteodată dar singura care contează. Să mă ierte Cel de Sus, dar am impresia că atît (sic!) încremenirea în proiecte vetuste, cât şi mult prea anevoioasele schimbări de paradigmă a receptării unor creaţi majore şi a unor autori proeminenţi din literatura noastră se datorează nu cecităţii critice sau incapacităţii de reevaluare şi reaşezare a lor în centrul primenit al actualităţii, ci năzdrăvanei buturugi mici care este neîntoarcerea (sic!) la text, la necesara sa citire şi recitire.” (p.270). Şi dă-i, şi luptă! Repet: sunt întru totul de acord cu necesitatea întoarcerii la text, dar energiile pe care eseistul le consumă în pasaje consistente sunt demne de o cauză mai bună.

Un alt aspect care contrariază la un asemenea volum cu pretenţii sunt neglijenţele de tehnoredactare şi corectură. Sar în ochi greşeli de tot soiul: „Mihalache este, în această povestire de atmosferă borgesiană (sic!) un Tezeu…” (p. 135), „irigată de bun simţ” (sic!) (p.160), „Bucata care îl are drept protagonist pe zgubiliticul puşti, este (sic!) plasată…” (p. 162), „Dacă ştiu, n-au manieră, sunt nişte odioşi şi (sic!) nişte măgari, ceea ce Costică, nu este (sic!) niciodată…”(p.244), „…Spiridon prefigurează, în avans (sic!) cu aproape două decenii…” (pp.300-301) etc. Cât despre „nici un/nici un şi nici o/ nicio”, autorul fie nu ştie, fie face rivoluţie în contra normelor în uz…

Un alt Caragiale

 Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L.Caragiale rămâne un volum important prin chiar faptul că (re)pune în discuţie proza şi dramaturgia lui Caragiale. Nefiind un dicţionar propriu-zis, Gelu Negrea îşi permite (cu folos) să lărgească spectrul discuţiei. Formal, un dicţionar, cartea se citeşte şi ca o succesiune de minieseuri dedicate personajelor caragialiene (cele selectate de autor ca reprezentative), dar, în primul rând, ca un macroeseu despre lumea ficţională şi despre cum ar trebui ea receptată. Marele avantaj este supleţea. Într-un limbaj dezbărat de morga criticii, ea ne propune un alt Caragiale. Ceea ce, fireşte, nu e puţin lucru.

 Adrian JICU

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala