ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Despre conservatorism sau rostul lucrurilor

Undeva prin 1917, Rudolf Pannwitz pare să fi anticipat apariţia unui nou super-om, a cărui prezenţă marchează abilităţi nebănuite de adaptare la principiile unei societăţi deschise, guvernată de schimbări neîntrerupte la nivel socio-economic. Mai mult, conform studiului „Poetica postmodernismului” de  Liviu Petrescu, Rudolf Pannwitz este cel care a folosit pentru prima dată cuvântul „postmodern”, legându-l de realitatea americană a începutului de secol douăzeci. Peste doar trei decade, Richard Weaver afirmă, oarecum elegiac, în prefaţa cărţii „Ideile au consecinţe”: „Cred că lumea este acum, mai mult ca niciodată, dominată de zeii masei şi ai vitezei, venerarea acestora neputând conduce decât către standarde mai joase, alterarea calităţii şi, în general, către pierderea acelor lucruri esenţiale pentru un trai civilizat şi pentru cultură”. Firesc, la momentul lecturii, am avut aceeaşi impresie de actualitate, am probat aceeaşi surprindere în faţa câtorva „vizionari” ce au semnalat lipsa de organicitate a unei dezvoltări forţate, ieşită din matca vremurilor. Din această perspectivă, societatea americană pare să fi fost condamnată la a se fi născut în plină modernitate, într-un tumult al ideilor progresiste, un loc unde tradiţia şi atitudinea conservatoare nu îşi găsesc sensul decât în „aulele Ideii”.

Din cele de mai sus, reiese că o istorie a mişcării conservatoare ar putea părea mai degrabă o utopie decât semnul unei maturităţi politice. Totuşi, apariţie aflată sub semnul ineditului, „Mişcarea conservatoare” a lui Paul Gottfried e mai degrabă un exerciţiu demistificator, aflat în slujba adevărului. E punct de evaluare a unor experienţe reprobabile, e şi motivaţie de a reînfiinţa legături cu tradiţia cea adevărată. Personalitatea lui Paul Gottfried este cu adevărat emblematică pentru mişcarea conservatoare. Studiile sale devin din ce în ce mai apreciate atât în mediile academice, cât şi în rândul publicului interesat de literatura politică. În doar două-trei cuvinte, voi reţine că cel vizat e Raffensperger Professor of Humanities la Elizabethtown College în Pennsylvania, „adjunct scholar” la Ludwig von Mises Institute. De-a lungul vremii, s-a bucurat de prietenia unor importante figuri aparţinând conservatorilor, printre care Thomas Molnar, Paul Piccone, John Lukacs, Robert Nisbet, Russell Kirk, Peter Stanlis. Studiile pe care le-a semnat au luat fie calea volumelor, fie pe cea a presei, multitudinea acestora făcând fără rost exerciţiul de transcriere.

După cum deja am lăsat să se înţeleagă, Editura Logos îşi asumă riscul editorial al „Mişcării conservatoare”. Chiar de la apariţia cărţii în SUA, reacţiile au fost extrem de acide. Comparându-le cu cele din ţară, se poate lesne observa lipsa de informaţie a publicului român. Dacă peste ocean cartea s-a bucurat imediat de un real succes, adunând în pagini de revistă ori în talk-show-uri laude binemeritate, în România nu a provocat decât certuri sterile pe net, motivaţie pentru noi înjurături, provocări vitriolante, adesea lipsite de o motivaţie care să depăşească interesul individual.

Revenind exclusiv la obiectul prezentării de faţă, voi pre-identifica marea calitate a autorului: contextualizarea fericită a evenimentelor politice şi sociale prezentate, capacitatea reală de a sintetiza informaţii din domenii diverse. Chiar dacă volumul este realizat într-o manieră descriptivă, în chip exhaustiv, aducând în discuţie nuanţele cele mai lipsite de interes (doar aparent!), la sfârşit realizezi că textul îşi provoacă cititorul, acesta înţelegând pe de o parte că tradiţionalii conservatori resping postmodernismul dar şi orice formă de stat social, pe când neoconservatorii, – cu voia dumneavoastră – noii stăpâni ai lumii, rămân permisivi, găsind mai totdeauna motive de a accepta compromisul. Cuprinsul cărţii urmăreşte aproape decadă cu decadă evoluţia mişcării conservatoare postbelice în SUA: „Conturând o viziune asupra lumii. Conservatorismul în anii ‘50”, „Înainte şi după Goldwater. Conservatorismul în anii ‘60”, „Turnul de fildeş / Poarta de fildeş. Spiritul conservator în campus”, „Revolta intelectualilor. Neoconservatorii”, „Rebeliunea populistă. Noua Dreaptă”, „Fondarea unui imperiu. Încuviinţarea sponsorilor”, „Destrămarea mişcării conservatoare. Direcţiile separării”. Urmând firul propus, aflăm cum în anii ’50 unii libertarieni au criticat guvernul federal pentru că a impus revoluţia drepturilor civile. Autorul propune şi câteva distincţii ce operează la nivel moral, distincţii între libertarienii ’50 şi cei ai vremurilor de azi. Criticii libertarieni ai statului-dădacă s-au remarcat prin punerea bazelor intelectuale ale mişcării conservatoare: Frank Chodorov, Albert Jay Nock (editează revista Freeman), Milton Friedman şi Frank H. Knight (din mai larga pătură a profesorilor de economie de la University of Chicago), membrii şcolii austriece emigraţi în SUA, dintre care se distinge figura lui William Rusher, cel ce avea mai târziu să înfiinţeze National Review. La început, conservatorismul postbelic şi-a pus problema dacă mişcarea ar fi trebuit să aibă în plin centru al intereselor sale problema comunismului, implicit natura expansionistă şi nemiloasă a statului sovietic. Ţările socialiste practicau coexistenţa politică ca soluţie de moment, pentru a atrage ţările nesocialiste. În „Spiritul conservator” (1953), Russell Kirk îşi fixa două obiective. Mai întâi, îşi propunea să demonstreze faptul că ideile liberale nu sunt definitorii pentru experienţa politică americană (reinventând parţial artificial o linie Edmund Burke – T.S. Eliot); în al doilea rând, conservatorismul ar fi trebuit privit sub forma unei credinţe unitară, în cadrul căreia să se regăsească o firească stratificare socială, necesară pentru ordinea unei lumi ce cunoaşte providenţa istorică şi reafirmă originea divină a moralei.

Prima parte a cărţii cunoaşte două momente de importanţă capitală – a. începuturile mişcării conservatoare postbelice în USA şi b. momentul senatorului Barry Goldwater. „Revolta din campus” înfăţişează dezintegrarea ordinii academice, aducând acuze grave învăţământului superior, marcat de un umanitarism amorf. De aici, demne de interes sunt subcapitolele intitulate „Revoluţia cognitivă” (contribuţia lui Naom Chomsky) şi „Noua sinteză” (ce pleacă de la sociobiologia lui Edward O. Wilson). Cea de-a doua parte a cărţii, poate şi cea mai importantă din punct de vedere al mizei volumului, dezvoltă apariţia neoconservatorilor, marcând implicit o subminare a întregii mişcări tradiţional-conservatoare. În anii ’70, clanurile Podhoretz şi Kristol controlează resurse materiale şi publicistice de o importanţă capitală, neoconservatorismul fiind pe undeva echivalat cu mainstreamul jurnalistic.

Paul Gottfried repune în discuţie (odată cu această completă viziune asupra mişcării conservatoare) chiar mitul The American Way, atenţionând asupra jocurilor murdare, punând la colţ o societate ce nu mai este demult rezultatul nemijlocit al voinţei Creatorului, un spaţiu „eliberat” de ansamblul grupurilor ce ar fi mediat firesc şi eficient între individ şi stat (biserica, clasele sociale, familia, proprietatea).

„Mişcarea conservatoare” rămâne o carte bine scrisă, atent documentată, ce reafirmă suprema valoare a cetăţii: libertatea şi propria-i descendenţă divină. Implicit, admitem că a fi conservator nu înseamnă nici a fi refractar faţă de nou ori progres (înţeles ca mişcare graduală), nici nu implică izolare ori anacronie.

Marius Manta

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala