ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Recunoştinţă şi nerecunoştinţă

Am citit în adolescenţă un volum de reflecţii ale lui Mihai Ralea, Valori, aflat în biblioteca tatei. I-l dăruise, îndată după cutremurul devastator din 1940, de care îmi aduc perfect aminte, fratele bunicii mele dinspre mamă, Moş Ionică, învăţătorul Ioan Cârlan din Vultureni, judeţul Tecuci, deputat şi apoi senator în primul parlament al României Mari. Era o parigorie – cum spunea Moş Ionică – după sinistrul ce-şi avusese epicentrul în ţinutul Vrancei, nu departe de noi. Adică e alinare. De fapt, cataclismele tectonice modifică percepţia distanţelor, aşa că n-aş greşi prea mult spunând că Burdusacii noştri se aflau în epicentru. Mihai Ralea fusese oaspete, împreună cu Ion Răducanu, la Vultureni, întrucât şi ei şi unchiul meu erau membri ai Partidului Naţional Ţărănesc.

M-a surprins în acea carte o consideraţie laconică privitoare la recunoştinţă. Nu-mi aduc bine aminte cum era formulată, dar ideea era că aşteptarea recunoştinţei coboară valoarea morală a binelui făcut.

Binele trebuie săvârşit, într-adevăr, pentru el însuşi. El e gest spiritual pur, ce se cuvine proiectat imediat spre absolutul uitării, altfel este coborât la nivelul existenţei mercantile, la nivelul schimbului, al recompensării prin echivalenţe. A te aştepta la recunoştinţă înseamnă să viciezi valoarea ei morală şi să-i imprimi oarecare vulgaritate. Din adâncul vremii, strămoşul nostru anonim consună cu această idee, recomandând: „Fă binele şi aruncă-l pe apă!” Nu fi, prin el, gestionarul moralităţii celui pe care l-ai ajutat. Ajutorarea în sine ajunge.

De ce scriu reflecţiile acestea ?

Zilele trecute am primit prin poştă romanul unei scriitoarea debutante care îmi ceruse să-i citesc manuscrisul şi să-i scriu prefaţa. Ocolind ceea ce era de ocolit, dar în perfect acord cu valoarea textului, am căutat să-i încurajez începuturile literare.

În carte se afla însă şi o scrisoare în care mândra romancieră îmi scria vrute şi nevrute. Căutam să dibui mai repede ceea ce voia să spună şi nu izbuteam. „-Bate câmpii!” mi-am spus, o zicătoare dragă lui Perpessicius. Mai departe vorbea despre „exemplarul promis”. Nu promisese nimic. Nu-i cerusem, bineînţeles, nimic. În realitate, ea înlocuise, nesocotită şi trufaşă, cuvântul cuvenit cu promis, derindu-se exact de ceea ce nu trebuia să se ferească, anume de cuviinţă. Cuviinţa e răscumpărare sublimă a pasivităţii, promisiunea e activă, potrivită orgoliului în a cărui vrie scriitoarea se afla. Îşi activase, aşadar, imprudentă, eul stângaci.

Tânăra scriitoare mi-a adus aminte de un bătrân poet care, cu vreo douăzeci de ani în urmă, se apucase să scrie, la vârsta senectuţii, exclusiv sonete. Era foarte cultivat, scria bine, dar numai nesiguranţa l-a îndemnat să mă roage să-i parcurg masivul manuscris. Am preferat să-l citim împreună câteva zile la rând şi să notez pe dactilogramă, în pix roşu, verde şi albastru, remarcile de un fel sau altul. La apariţia cărţii, bătrânul bard mi-a aşternut, ca şi tânăra romancieră, o dedicaţie redundantă, în care nu adia nici o amintire a conlucrării noastre. Foarte bine. Cel puţin nu-mi vorbea de exemplarul promis

Faptul recunoştinţei imprimă, totuşi, un suav aer de nobleţe ambilor termeni ai relaţiei. Eu am însă tăria morală de a mă dispensa de un astfel de halo. Mă ajută întru aceasta prietena mea uitarea… Dar dacă binefăcătorul nu cere recunoştinţă, asta nu înseamnă că recunoştinţa nu trebuie arătată. A o cere însă e un viciu mai grav decât neexprimarea ei. Stă în firea lucrurilor ca omul să fie sensibil când o primeşte, însă acelaşi primitor s-ar plasa cu mult deasupra registrului sufletesc dacă ar izbuti să se emancipeze de flatarea pe care i-o procură recunoştinţa. Uitând binefacerea, binefăcătorul ar urca într-o zonă spirituală. Dar cât de greu uităm! O putem nesocoti, dar nu o putem uita la modul absolut. Un rezid o aşteaptă cât de cât în adâncul sufletului. El ne aminteşte că rămânem oameni, nu eroi sau zei. Ne alină faptul că ne simţim, totuşi, necesari semenului. În ceea ce-l priveşte pe beneficiar, el te ocoleşte şi dintr-un sentiment de ruşinare la gândul că îţi rămâne îndatorat; aceasta este, în optica moralistului suedez Axel Oxenstierna, contemporanul lui Shakespeare, prima şi cea mai puţin gravă treaptă a nerecunoştinţei. Oricum ar fi, aceasta rămâne un ferment care orchestrează laşităţile şi le sporeşte. Neexprimarea a ceea ce se cuvenea exprimat la vreme cariază în adânc edificiile sufletului, încărcându-l progresiv cu noianul măruntelor vinovăţii.

Izvor de suferinţă întâi pentru cel ce şi-o organizează cu nervii unei subtile răzvrătiri, nerecunoştinţa indică îngemănarea susceptibilităţii cu orgoliul. Vai de bieţii osândiţi la povara ei insuportabilă!

C. D. Zeletin

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala