ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Un Creangă updatat. Versiunea Eugen Simion

O prefaţă şi trei observaţii

Despre mistificările din prefeţele şi postfeţele cărţilor de la noi am mai vorbit. Mă văd nevoit să o fac şi în cazul recentei cărţi semnate de domnul Eugen Simion, Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial, Iaşi, „Princeps Edit”, 2011. O primă eroare pe care o comite academicianul Mihai Cimpoi este aceea de a considera acest studiu o interpretare postmodernă a scrierilor lui Creangă. În realitate, este vorba despre o lectură clasică (în sensul călinescian al termenului), despre o interpretare model, făcută printr-o grilă estetică de care humuleşteanul nu a avut parte decât fragmentar.

Dincolo de presupusa postmodernitate a relecturii, Mihai Cimpoi ţine să arate noutatea demersului interpretativ, dar nu-i nimereşte specificul: „Eugen Simion este cel care aduce o nouă perspectivă exegetică în procesul de receptare critică a lui Creangă, sprijinind noua metodă simbolologică practicată de Vasile Lovinescu. Este mai mult decât un sprijinitor: este sugeratorul acestei grile cu privire la Craii de Curtea veche a lui Mateiu Caragiale, apoi întâmpinătorul cu entuziasm al aplicării la analiza operei crengiene. Prin mâna bună a lui Eugen Simion se impune, un chip inovator-doctrinar, interpretarea critică din unghiul ezoterismului.” (pp. 9-10) Dincolo de cuvinte precum „sugerator” şi „întâmpinător”, care trebuie să figureze în moldoveneasca lui Stati (eu nu le-am întâlnit în dicţionarele româneşti), adevărata problemă este că o concesie făcută de Eugen Simion interpretării ezoterice într-un volum anterior este transformată într-un argument indiscutabil în susţinerea ideii că avem de-a face cu o interpretare ezoterică. Last but not least, trebuie observată şi beţia de cuvinte din Prefaţă. Am avut senzaţia că semnatarul se lasă furat de propriul discurs şi de ceea ce vrea să scoată în evidenţă. Într-un limbaj sofisticat, în care amestecă moldovenisme, referinţe pretenţioase şi niscaiva termeni filosofici cu aer erudit, Mihai Cimpoi devine prizonierul propriei teze, scăpând din vedere adevăratele merite ale cărţii despre care vorbeşte.

O interpretare integratoare

Eugen Simion porneşte în acest volum de la receptarea textelor lui Creangă, punctează câteva elemente biografice relevante şi trece apoi la partea cea mai consistentă, interpretarea creaţiei humuleşteanului, creaţie pe care o discută începând cu povestirile, trecând prin poveşti, ajungând la nuvele şi oprindu-se la Amintiri…. Eseul său este construit dintr-un mix de criterii, tematicul şi geneticul dându-şi mâna cu esteticul.

Simion realizează o altă clasificare a operei lui Creangă, pe care o împarte în şase categorii (povestiri didactice, povestiri cu caracter preponderent moral, poveştile propriu-zise, povestirile „corosive”, naraţiunea Moş Nichifor Coţcariul şi naraţiunea confesivă Amintiri din copilărie) şi interpretează problema din unghi artistic. Se ghidează, pur şi simplu, după bunul-simţ critic şi aplică, în sfârşit, un criteriu estetic în judecarea operei lui Ion Creangă. După tot felul de abordări, care mai de care mai savante, cu pretenţii ştiinţifice (lingvistice, folclorice, stilistice, biografice, structuraliste, simbolologice, ezoterice etc.) avem, în sfârşit, un studiu predominant estetic al unei creaţii care, ca un făcut, a fost privată de ceea ce contează cel mai mult: valoarea artistică.

Ca metodă, Eugen Simion e un saintbeuvian implicit şi un antistructuralist declarat. De aici, o interpretare eliberată de constrângeri, care facilitează judecăţile solide şi exprimările care se reţin. Motiv pentru care, crede criticul, „…opera lui ar merita să fie studiată din unghiul imaginaţiei gastronomice”. Nu mai departe, el vorbeşte despre „o retorică a modestiei” la Creangă. Acelaşi Creangă este „un personaj”. Analizând nuvela Moş Nichifor Coţcariul, el găseşte, de cele mai multe ori, tonul potrivit şi fixează textul în formule memorabile: „Terenul odată pregătit, seducătorul locvace şi şugubăţ atacă problema erosului din direcţia fabulosului.” Uneori, formulările, oricât de seducătoare, sunt exagerate. Nichifor ar fi „un Mitică moldav”, „care bate câmpii”. Ei bine, nu. Un Mitică rural e un nonsens. Mitică e prin excelenţă urban. Lumea lui e berăria, grădina publică, bulevardul. Apoi, harabagiul nu bate câmpii, ci vorbeşte pentru a seduce, aşa cum demonstrează, cu temei, chiar Eugen Simion. „A bate câmpii” înseamnă a vorbi prostii, a nu atinge subiectul şi presupune a nu fi conştient de ceea ce faci. Or personajul nuvelei ştie foarte bine ce urmăreşte. Tocmai asta spune şi criticul, numindu-l „don Juan de Ţuţuieni” şi confirmând intenţionalitatea discursului său.

O idee asupra căreia se insistă este aceea a unui Creangă conştient de propria valoare, pe care i-o recunoaşte, apăsat, şi criticul: „…completează portretul unui om deştept, cu purtări atipice pentru mediul în care a intrat, rămas la «ţărăniile lui», mânuitor – abil – al unei retorici a umilinţei, foarte iute, altfel, la mânie când bunurile sale sunt ameninţate, în fine, un scriitor de mare clasă care se plânge că scrie greu şi ceea ce scrie nu are importanţă. Joacă, evident, o comedie nevinovată, cum joacă adesea creatorii (comedia modestiei), fără însă acea notă, antipatică, de vanitate pe care o observăm la alţii. Scrie, într-adevăr, greu şi, trebuie spus limpede, el are conştiinţa valorii sale.” (p. 32) Iată cum portretul şi judecata de valoare se împletesc armonios în conturarea imaginii unui scriitor cu adevărat important. Cu precizarea că, dincolo de mască, lui Creangă nu i-a lipsit vanitatea, pe care o putem desluşi limpede în prefaţa simulat modestă şi provocator-ironică în care îl invită pe cititor să scrie mai bine. Evident, dacă va putea…

Babele şi dracii lui Eugen Simion. (Re)evaluări

Tratate de regulă condescendent, poveştile lui Creangă dezvăluie o lume plină de figuri interesante. Abătându-se de la tradiţia interpretativă, criticul acordă importanţa cuvenită babelor şi dracilor, categorii de personaje mai degrabă neglijate până acum. În opinia lui Eugen Simion, majoritatea babelor din opera lui Creangă au o răutate diavolească, în vreme ce dracii sunt umanizaţi şi chiar adjuvanţi de nădejde. Demonologia constituie unul dintre aspectele de forţă ale acestui eseu atât prin noutatea perspectivei, cât mai ales prin justeţea interpretărilor.

Deşi de la G. Călinescu încoace s-a tot vorbit despre Moş Nichifor Coţcariul, puţini au fost cei care s-au încumetat să pledeze explicit pentru valoarea artistică a nuvelei. Eugen Simion e tranşant în această privinţă considerând-o o capodoperă: „Nuvela, care este, într-adevăr, o capodoperă, oferă suficiente elemente în acest sens. E o capodoperă de gasconerie fină, de artă a aluziei şi a echivocului, cu numeroase simboluri erotice în text.” (p. 60) Nu mai puţin importantă este recuperarea estetică a poveştilor „corosive”, pe care criticul le scoate din zona de penumbră a interpretărilor şi le arată calităţile şi defectele, comparându-le cu texte asemănătoare din literatura universală şi subliniind că ele nu conţin nimic pornografic, ci, dimpotrivă, ascund talentul lui Creangă de a lucra cu un material lexical buruienos.

Cum rămâne cu Amintirile din copilărie?

Una dintre problemele controversate pe care criticul caută să o tranşeze în această carte este aceea a specificului Amintirilor din copilărie. Chestiune spinoasă, de altminteri, ţinând cont de diversitatea opiniilor privind încadrarea textului într-o specie literară sau alta şi, implicit, apartenenţa la un gen anume. Dacă „autoficţiune” înseamnă scriere inspirată din propria viaţă, atunci ne aflăm în faţa unui verdict corect întrucât Amintirile nu sunt autobiografie (sau vreo specie din această sferă), ci operă de ficţiune, tributară într-o anumită măsură (destul de importantă în acest caz) vieţii.

Deşi vorbeşte în câteva rânduri despre „timpul trăirii” şi „timpul mărturisirii”, adică despre distanţa (mai degrabă sufletească) între momentul rememorării şi cel al copilăriei, Eugen Simion scapă într-o paranteză următoarea precizare: „o vorbă oarecare aruncată de eroul-narator, faimosul Nică a lui Ştefan a Petrei…”). Că nararea se face în textul Amintirilor… din perspectiva unui adult care priveşte nostalgic către vârsta copilăriei o ştim cu toţii  încă de la începutul cărţii: „Stau câteodată şi-mi aduc aminte…” De altfel, ideea este prezentă într-unul dintre subcapitole, unde autorul observă cu justeţe că: „Adevăratul personaj (personajul de profunzime) al confesiunii nu este Nică a lui Ştefan a Petrei, deşi acesta acaparează scena naraţiunii, ci povestitorul acesta ba elegiac, ba plin de vervă şi umor, care reinventează cu fantezia sa un copil şi o lume care nu mai există.” (p. 77)

Critica artei şi arta criticii

Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial este, în definitiv, un act reparatoriu faţă de moştenirea lui Creangă. Scriitorul moldovean ilustrează situaţia paradoxală a unui autor invocat adesea, dar valorizat insuficient. Plasarea lui în canon şi citarea lui între marii clasici sunt mai degrabă conjuncturale. Ei bine, eseul domnului Eugen Simion (re)stabileşte un adevăr critic: acela că opera humuleşteanului are suficiente merite (estetice) pentru a justifica situarea lui Creangă pe raftul din faţă al literaturii noastre.

De aici rezultă şi caracterul polemic al lucrării. Aşa cum ne-a obişnuit, Eugen Simion e un polemist implicit, cordial, care nu se războieşte cu nimeni, ci îi tratează pe ceilalţi cu înţelegere, elogiindu-le eforturile, dar neputând fi de acord întotdeauna cu ei. Motiv pentru care, uneori, despărţirea devine inevitabilă. Este cazul lui Valeriu Cristea, spre exemplu, al cărui Dicţionar… este apreciat până la momentul în care purismul autorului intră în contradicţie cu interpretarea. Antipatia faţă de Nichifor este taxată de Eugen Simion care se dovedeşte comprehensiv şi înţelege să nu amestece morala cu analiza textului.

Sintetizând contribuţiile exegetice anterioare, eseul semnat de profesorul Eugen Simion le depăşeşte printr-o perspectivă integratoare şi prin mutarea accentului pe valoarea estetică  a scrierilor lui Creangă. Altfel spus, avem de-a face cu o interpretare în care criticul glisează cu eleganţă de la tradiţie la noutate, încercând să puncteze acele aspecte care îşi păstrează validitate şi, mai ales, să le găsească pe acele care, din diverse motive, au fost până acum obnubilate. Există în acest volum (erudit în fond) o sprinteneală căutată, un aer de plutire pe care autorul şi-l propune. Eugen Simion reuşeşte astfel să se/ne ferească de capcana academismului şi să (se) facă plăcut un subiect pe care nu puţini l-au îmbrăcat într-o armătură critică pretenţioasă. Altfel spus, el crede în scrisul său şi face din critică o artă, oferindu-ne un Creangă updatat.

Adrian JICU

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala