Adrian Jicu - Jurnal retroactiv

Constantin Trandafir publică, la douăzeci de ani distanţă, un jurnal sugestiv intitulat 1989 Vedere din provincie*, ţinând să se delimiteze din start de moda postdecembristă a literaturii de sertar şi oferindu-ne „o cronică plină de lucruri umile”, dar, aş adăuga eu, bogată în semnificaţii. Chit că respinge această posibilitate, cartea este şi un jurnal de idei, şi unul de creaţie, dar mai presus de toate este un document al sensibilităţii unei lumi, într-un moment fierbinte, de prefaceri radicale. Caracterul memorialistic, propriu oricărui jurnal, este dublat însă de alte câteva registre care merg de la spirit critic, la putere de evocare şi, de ce nu, de interpretare. Luate separat, personajele şi întâmplările din jurnal nu sunt spectaculoase, însă (voluntar sau nu) autorul le transformă în piese ale unui joc complicat, inclusiv de-a literatura. Fiindcă dincolo de intenţia ludică sub care sunt situate aceste notaţii, cartea se citeşte rapid, cu patimă, fiindcă acţionează în două direcţii. Pe de o parte, ea o oferă o perspectivă subiectivă asupra unor evenimente (1 ianuarie-22 decembrie 1989), iar pe de alta, devine o sondare de sine, un fel de punere în lumină a celui care scrie.

Una dintre ideile forte ale cărţii este reevaluarea relaţiei centru-periferie, prea adesea înclinată în favoarea capitalei. Constantin Trandafir taxează prompt această prejudecată, atrăgând atenţia asupra unor asemenea derapaje: „Unii metropolitani cam cu nasul pe sus se uită pieziş la Provincie, nevrând să ştie că în literatură nu contează înţelesul geografic, ci acela valoric. Dar, din punctul de vedere al cantităţii de mediocritate, s-ar zice că mai «provinciali» chiar dumnealor.” (p. 9) Alteori, nemulţumirea împotriva unor astfel de atitudini îmbracă o coloratură ironică, însă la fel de muşcătoare: „Citesc «România literară» de azi, mă opresc numai o clipă la «Zilele educaţiei prin literatură, Buşteni 1989», ediţia a VII-a. Parcă am mai citit despre afacerea asta. Au invitat numai oameni mari de tot, pe noi, ciurucurile câmpinene, nu ne bagă în seamă: Constantin Ţoiu, Ion Hobana, Horia Aramă, Teofil Bălaj, Marta Bărbulescu, Virgil Chiriac, Ioana Diaconescu, Elena Dragoş, Gica Iuteş, Petre Luscalov, Mircea Nedelciu, George Nestor, Iuliu Raţiu, Passionaria Stoicescu. Au luat cuvântul, înainte de oricine, «organili»… Mai departe, lucruri neinteresante, de Geo Bogza, Eugen Todoran, Monica Spiridon, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Laurenţiu Ulici, Henri Wald, Doris Lessing, Marin Sorescu…” (p. 114) Răzbate din aceste rânduri frustrarea celui conştient că i se face o nedreptate, că nu merită un asemenea tratament şi că nu poate face altceva decât să se răzbune prin scris.

Nu sunt în acest volum doar pagini cerebrale, în care spiritul critic şi raţiunea predomină, ci şi rânduri naive, banale sau de trăire intensă. Aproape lirice, de un dramatism tulburător rămân momentele în care diaristul evocă moartea mamei şi, mai ales, zilele ulterioare, când se simte pustiit, frământat de imaginea celei pe care nu o va mai avea niciodată: „Am dormit pe fragmente, pauze lungi, vise nici într-un caz paradisiace. Pe mama o visez de două ori. O dată o strig disperat, nu ştiu cine m-a speriat şi o chem în ajutor. Mă trezesc îngrozit. Adorm după o oră în ţârâitul ploii. O visez iar, cu o jachetă neagră, aşa cum era cea cu care a fost înmormântată, dar cu o fustă mai deschisă. E subţire, frumoasă. Mi-e dragă, să mă topesc. Şi eu îi sunt drag. Vrea să mă sărute. «Nu-i voie, aşa se spune, că morţii să nu sărute pe cei vii. Lasă, mamă, că ne vedem mai des în vis, ca acum». Îmi spun în sine-mi: «Căci eu doar visez acum». Ea se opreşte, e de acord cu ce spun, îmi face semn cu delicateţe şi se retrage. «La revedere, mamă!» – şi mă trezesc. Încep să plâng ca un copil. La înmormântare n-am plâns. Tare mi-e dor de ea!” (p. 80)

Fiind vorba de anul 1989, componenta politică nu putea lipsi. Diaristul înregistrează cu febrilitate prefacerile din statele comuniste, inepţiile cuplului dictatorial, reacţia Occidentului faţă de acutizarea problemelor din România, slugărnicia unor colegi de şcoală sau scriitori. Răsturnarea din decembrie este anticipată în pagini vii, în care se simte nemulţumirea celui care notează, fără ca acesta să pozeze vreo clipă în disident sau revoluţionar. De altfel, retroactiv, la douăzeci de ani de la acele întâmplări, Constantin Trandafir precizează cu luciditate: „Personal, n-am fost disident (!), nu-s nici de dreapta, nici de stânga, nici măcar inteligent, cum prevede savuroasa vorbă a lui Paul Reynaud.” (p. 8) În schimb, se dovedeşte un atent observator al prefacerilor mondiale, comentând cu precizie de analist politic (cum am zice astăzi), presărată cu ironie amară. Vederea… este, din acest motiv, şi o odisee a prăbuşirii regimului Ceaşescu.

Ca orice jurnal, şi cel al lui Constantin Trandafir poate fi privit în latura-i picantă, chiar dacă intenţionalitatea e discutabilă pe acest palier. Apar deseori în paginile cărţii nume de pupăncurişti ai epocii de aur şi versuri întreţinătoare de cult al personalităţii, pe care autorul le transcrie cu vădită indignare, ca un memento al josniciei omeneşti. Lista e însă prea lungă pentru a-i înşirui aici… Iată doar o mostră „pohetică”, semnată, culmea, de Gabriel G. Bacovia: „Dacă liberi/ Ducem traiul/ În a noastră/ Românie,/ Dacă nu ne/ Mai pândeşte/ Nici o geană/ De sclavie,/ Dacă râde fericirea/ Şi-al ei cântec îl ascult,/ Dacă-n voie imnul ţării/ Îl avântă în eter,/ Dacă mândru Tricolorul/ Voios flutură pe cer,/ Dacă oamenii sunt veseli/ Ş-o iau timpului-nainte,/ Toate-acestea-şi au firescul/ Fiindcă-i azi la cârma ţării/ Românul de omeni (?)/ Nicolae Ceauşescu.” (p. 214)

Şedinţele de partid, practica prelungită a elevilor la cules, cozile la portocale sau lapte, discursurile patriotarde, ieşirile la munte, şpriţurile cu amicii, corespondenţa cu redactorii unor reviste de cultură, insomniile, durerile (fizice şi sufleteşti), eforturile uriaşe de a face rost de o bucată de carne sau de nişte ouă pentru Vio sunt coordonatele unei existenţe cunoscute celor care au trăit în regimul comunist. Nimic nou şi, totuşi, dincolo de aceste tribulaţii, se profilează o conştiinţă puternică, dublată de o inteligenţă vie. În ciuda greutăţilor, deducem, personalitatea unui intelectual lucid nu poate fi anihilată. Într-un anume fel, miza acestui jurnal este şi de a demonstra că provincia nu ucide, ci, dimpotrivă, stimulează. Ea nu mai este „locul unde nu s-a întâmplat nimic”, ci devine un spaţiu unde palpită o intensă viaţă intelectuală: „Viaţă de dascăl provincial, dar ce provincie! Locul unde se întâmplă multe. Şi lecturi, mai am şi damblaua scrisului.” ((pp.32-33).

Vederea din provincie ne dezvăluie nu doar pulsul unei lumi într-un moment anume, ci şi pulsul celui care notează. Descoperim, în definitiv, un Constantin Trandafir viu, care se împarte între şcoală, scris şi familie, mereu implicat, mereu căutând să (se) înţeleagă. Paginile cărţii sugerează şi un anumit traiect intelectual, reflectat în cărţile citite, revistele literare consultate, articolele scrise etc. Însă diaristul nu se izolează în turnul său de fildeş, ci rămâne în mijlocul semenilor, dovedindu-se cât se poate de uman. Aşa se explică faptul că studiile despre Creangă, spre exemplu, stau alături de informaţii sportive, autorul comentând rezultatele meciurilor de fotbal ca un pasionat microbist.

Prin acest volum, Constantin Trandafir ne trimite o autentică „vedere din provincie”, peste timp şi timpuri, prin care construieşte o lume vie şi atmosfera ei. El scrie, în definitiv, un jurnal retroactiv, prin care dă viaţă, din interior, unei epoci. Fără pretenţii, fără ipocrizie şi, mai ales, fără mânie. Pentru că autorul de acum/diaristul de atunci consemnează semnele trecerii timpului, oferindu-ne astăzi o imagine oarecum inedită a vieţii de acum douăzeci de ani, instructivă deopotrivă pentru cei care au trăit-o (similar sau diferit) şi pentru cei tineri, care ştiu prea puţine despre ceea ce însemna viaţă în provincie nu cu mult timp în urmă. Aş spune, deci, despre acest volum că este nu atât un jurnal în adevăratul sens al cuvântului, cât mai degrabă o mostră de viaţă autentică. O carte care întruneşte, pe undeva, atributele clasicităţii, scrisă echilibrat şi mai degrabă simplu. Ea e asemenea vinului bun, limpede, căruia trecerea anilor i-a sporit savoarea.

_______________

 * Constantin Trandafir, Vedere din provincie: jurnal – 1989, Bucureşti, Editura „Vestala”, 2009