Ionel Savitescu - Labilitatea istoriei

Dacă am face un bilanţ al istoriei umanităţii, vom constata stupefiaţi că această istorie umană este plină de fapte abominabile, războaie şi agresiuni ale oamenilor împotriva semenilor lor mai slabi. Deportări, lagăre de muncă şi de exterminare au existat dintotdeauna, la fel şi exterminările în masă (a se vedea în acest sens colonizările de noi teritorii), dar veacul al XX-lea atinge apogeul supliciilor prin apariţia unor curente ideologice (comunism şi nazism), care se deosebeau structural, dar aveau şi trăsături comune, ambele, plecând de la mituri proprii, doreau bunăstarea: nazismul, în Germania, iar comunismul, în toată lumea. În pofida acestor idealuri măreţe, ambele ideologii au degenerat, din păcate, în bestialitate şi crime monstruoase: „Cu toate că intensitatea crimei naziste a atins un nivel pe care comunismul probabil nu l-a egalat, trebuie totuşi să afirmăm că acesta din urmă a antrenat o distrugere morală mai extinsă şi mai profundă” (p. 63). În fine, se poate observa, de la bun început, că naziştii, după ce au curăţat Germania de indivizii taraţi, şi-au concentrat eforturile în exterminarea evreilor. Măsura surprinde deoarece multe căpetenii naziste aveau ascendenţi evrei, iar Gobineau şi Nietzsche nu au fost antisemiţi, ci i-au admirat pe evrei. În schimb, comuniştii au deportat şi exterminat metodic tot ce era mai valoros în componenţa propriilor popoare: intelectuali, muncitori, ţărani: „Comunismul bolşevic a fost cunoscut ca sistem criminal încă din 1917. Dar din cauza forţei de iradiere a ideii, din cauza capacităţii de dezinformare şi minciună a organelor mişcării, această cunoaştere nu era autentificată. Era negată cu bună-credinţă de o mulţime de oameni cinstiţi” (pp. 14 – 15). Dacă pentru nazişti rezolvarea, în parte, a „soluţiei finale” a necesitat aproximativ doi ani (1941 – 1942), comuniştii s-au ocupat continuu de supravegherea populaţiei, Alain Besançon citându-l, în acest sens, pe Paul Hilberg: „În cazul «organelor» sovietice, sarcina nu s-a încheiat niciodată. Din noiembrie 1917 până în cea din urmă zi, au trebuit să trieze, să recenzeze, să ţină dosare, să filtreze şi să refiltreze întreaga populaţie” (p. 24). Evident, şi în celelalte ţări ale lagărului socialist lucrurile s-au petrecut aidoma. În ceea ce priveşte problema evreiască este străveche. De la început, evreii au fost percepuţi ca fiind alt fel de oameni şi sunt trataţi ca atare, având neşansa unor deportări şi exoduri, apoi, după anul 70 sunt lipsiţi practic de o patrie, răspândindu-se în lume. În sfârşit, curând după anul 1000, evreii încep să sufere pogromuri şi expulzări din Anglia, Franţa, Spania, iar în veacul al XIX–lea a circulat ideea de a fi strămutaţi în Madagascar, însuşi Stalin, mai târziu, fusese preocupat, la un moment dat, de crearea unei republici evreieşti pe teritoriul Uniunii Sovietice. Hitler, la rându-i, a oscilat între expulzarea din Europa şi Holocaust, alegând în final această variantă din motive economice. Asupra acestui subiect există deja o bibliografie extrem de bogată, care se parcurge cu stupefacţie, dar şi cu o permanentă întrebare: Cum de a fost posibil? Astfel de crime au avut loc în Uniunea Sovietică, China, Coreea, Vietnam, Cambodgea (unde din lipsa dotării tehnice oamenii erau ucişi cu cuţitul, ciomagul, ciocanul). În România au existat, de asemenea, multe lagăre de reeducare – prin muncă forţată, foame cronică, frig, nicidecum prin trimiterea acestor indezirabili în universităţi să studieze marxism – leninismul şi binefacerile sistemului. Lui Constantin Noica i s-a permis în anii detenţiei numai lectura lui Marx -, iar Ştefan Foriş fusese ucis cu o rangă de fier. Între aceşti autori contemporani, preocupaţi, în egală măsură, de atrocităţile comuniste cât şi de cele naziste, pe care le examinează comparativ, se numără şi istoricul francez Alain Besançon (n. 1932), discipol al lui Raymond Aron şi autor al multor volume, dintre care câteva sunt traduse şi în limba română. Avem în faţa noastră una dintre reeditările de succes ale cercetătorului francez: „Nenorocirea secolului”*, eseu consacrat analizei critice a comunismului şi nazismului, curente ce au dominat veacul al XX-lea şi au rivalizat în comiterea de crime. Dacă nazismul a durat numai 12 ani (1933 – 1945), în schimb, comunismul a existat între 50 şi 70 de ani, depinde numai de ţară: „Comunismul a durat atât de mult timp, încât a fost asimilat unei glaciaţiuni, unui şir de ierni excepţional de reci” (p. 111). Uimeşte, de asemenea, posteritatea acestor ideologii: dacă nazismul este şi astăzi receptat cu oroare, comunismul este tolerat şi acceptat ca o rătăcire. Astfel stând lucrurile, nu este exclus ca în viitor omenirea să fie sedusă, din nou, de această utopie. Intrigat, aşadar, de receptivitatea limitată a Cărţii negre a comunismului (1997) a lui Stéphane Courtois (între timp, acest infatigabil istoric francez a dat la iveală şi un Dicţionar al Comunismului, 2007), Alain Besançon scrie eseul în chestiune din dorinţa expresă ca memoria labilă a oamenilor să nu dea uitării o tragedie căreia i-au căzut victimă aproximativ 85 – 100 de milioane de oameni. Surprinde deci după cum remarcă Alain Besançon uitarea acestor atrocităţi chiar cu asentimentul Bisericii: „Niciodată totuşi perversiunea acestor idei nu antrenase într-un asemenea grad nelegiuirea şi niciodată păcatul nu se răspândise până într-atât pe pământ. Asta trebuia să dea de gândit. Or, lumea creştină nu numai că a uitat, ci, la îndemnul preoţilor, a considerat uitarea ca pe o operă pioasă” (p. 111). Această incertă stare de lucruri se datorează, în bună parte, şi faptului că, dacă nazismul a fost judecat şi condamnat de un Tribunal Internaţional, Procesul Comunismului este amânat sine die – deşi Raportul de condamnare a crimelor comunismului, întocmit de parlamentarul suedez Goran Lindbland, a fost votat în ziua de 25 ianuarie 2006 de plenul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei -, iar beneficiarii lui îşi savurează pensiile, sunt parlamentari, senatori şi oameni de afaceri respectabili.

* Alain Besançon „Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea Şoah-ului”. Traducere din franceză de Mona Antohi, Ed. Humanitas, 1999, 2007