Janko Vujinović – Panică în intercity

Janko Vujinović (n. în 1945) este prozator, poet, dramaturg şi editor. Absolvent al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii din Belgrad (1975). Membru al Asociaţiei Scriitorilor din Serbia (din 1973). A fost, pe rând, editor al unora dintre cele mai prestigioase publicaţii literare din Serbia, profesor invitat la universităţi din Ungaria (1992-1993) şi Polonia (2000 – până în prezent). Între 1995 şi 1999 trăieşte în Germania, ca scriitor profesionist. A publicat un volum de versuri, două romane, mai multe volume de proză scurtă şi numeroase piese de teatru. A îngrijit, singur sau în colaborare, o serie antologii de poezie şi de proză scurtă, în Serbia, Germania şi Polonia. Este tradus în limbile polonă, germană, maghiară, turcă, română, macedoneană şi engleză.

 

Trenul IC pur şi simplu alunecă pe şine. Cu viteză mare goneşte el, minunea, pentru aparţinătorii acestor vechi, înţelepte, încă zootehnico-agrare popoare, neadaptate epocii contemporane şi, ca atare, pe cale de dispariţie, aceasta minune a tehnicii. Iar pe indivizii, aparţinătorii acestor etnosuri, aci, în tren, nici nu şti ce-i poate ajunge. Dar, neţinând cont de aceasta, invenţiile tehnice se desăvârşesc pe zi ce trece, inventatorii construiesc maşini din ce în ce mai complicate, popoarele dispar, iar trenul merge mai departe.

Din Munchen, dacă acest lucru contează în povestea aceasta, te întorci la Frankfurt. Obosit, stors, depresiv. Dacă tot e să scrii ceva, de ce să mai şi citeşti în faţa aşa numiţilor iubitori de cuvinte frumoase? De ce? Pentru că e vorba de tineret scriitoricesc? Păi, mai ales aceştia trebuiesc evitaţi: lasă să-şi descopere fiecare propria cale! Nici nu trebuia să te duci. Ce să faci la Munchen? Şi cu cât te apropii mai mult de oraş, a cărui denumire computerizată stă scrisă pe biletul tău de călătorie, tot mai des te întrebi: ce cauţi tu la Frankfurt? Din cele câteva rânduri eterogene şi timpuriu creştine ale monahismului pravoslavnic, tu îi selectezi numai pe monahii care se roagă în tăcere. Imediat neglijăm adjectivul pravoslavnic din fraza anterioară – atunci n-au existat pravoslavnicii şi catolicii, doar creştinii – ca povestea să curgă mai departe, pentru că şi substantivul cu care ea a început, adică trenul, şi acesta o tot goneşte, goneşte prin spaţiu şi timp. Iar tu în el te gândeşti la tăcere. Să nu aruncaţi mărgăritare porcilor, a propovăduit Matei. Pe prea severul Matei îl putem atenua cu evanghelistul Luca, protectorul pictorilor şi al scriitorilor: Iar tuturor care cer, dă-le, şi cine e al tău, nu cere (Ev. Luca, 6,30). Răstignit între tăiosul Matei şi blândul Luca, îţi adânceşti nemulţumirea faţă de această excursie literară trăită. Cele mai cunoscute sunt  mai povestite decât cele scrise, prin foc sunt transformate în cenuşă, decât cele păstrate. Nicolai Gogol a ars a doua parte a Sufletelor moarte. Dar Kafka, Mann, Nietzsche? Şi atunci Fiodor Dostoievski! Vladimir Maiakovski permanent şi-a pus întrebarea: Cum să bagi într-o ureche groasă un cuvânt fin? Poetul nu ştia răspunsul, încât, se spune, s-a omorât. De la predicatori, apoi prin intermediul lui Ovidiu până la Bulgakov şi aşa mai departe. Rugurile, exilările, închisorile, nebuniile, lagărele, manuscrisele…

Iar, tu, iată, te-ai lipit de Munchen. Te-a invitat tineretul scriitoricesc şi tu imediat ai dat buzna. Printr-o fericire sau nefericire oamenii fiind cumsecade ţi-au asigurat bilet de întors, şi tu, fără nici un chef, te întorci la Frankfurt, deşi, dacă e să ne gândim mai bine, putea fi şi un alt oraş, de exemplu Dusseldorf. Ce-i lipseşte capitalei Rajna-Westfalia de Nord? Multe şi nimic! Dar atunci oraşelor Koln, Berlin sau Petrograd?

Ei, acum, asta este! Nu poţi fugi de destin, cum ar fi vorbit eroii scriitorilor realişti, bazându-se inconştient pe nişte resturi de credinţe tulburi, precreştine, însă în unele ţări încă viabile, ale strămoşilor noştri comuni, în destin. Bun, deci, e cum e, conchizi. Nu trebuie să te condamni pe tine. Dimpotrivă, poţi fi mulţumit: ai răspuns la invitaţie, ai citit, ai vorbit, încât nu ţi-au achitat doar cheltuielile de călătorie, ci şi un onorariu. Ai cunoscut doi-trei scriitori interesanţi. A fost prezent şi prinţul Serbiei, descendentul dinastiei expulzate Karađorđević. Şi acum te întorci. Eşti într-un tren bun, modern, este cald, liniştit, eşti în siguranţă…

Însă iar te gâtuie întrebarea: ce cauţi tu la Munchen? Dar şi la Frankfurt? Şi capitala Hasenului pe Main este, pentru tine, doar o staţie pe drum? De fapt, toate destinaţiile tale sunt strict cauzale şi temporare. Priveşti peisajele de lângă calea ferată, asta în cazul în care acest tren chiar merge pe şine. Pe lângă tine zboară ogoarele, satele, livezile, mari depozite de prin văi, castele păstrate şi protejate pe dealuri, orăşele idilice, hale ale fabricilor şi coşurile, pădurile pe coline. Apare şi câmpul acoperit cu o zăpadă subţire, ninsă de dimineaţă. După poiană vine păduricea. În mijlocul acestui câmp înzăpezit, deodată, observi un câine. Un fel de câine mare, asemenea lupului. Câine să fie, lup să fie? Stă singur pe zăpadă, pe un dâmb nu prea mare, între terasamente, între o localitate mică ce tocmai zboară şi un zăbran care se apropie în zbor. În esenţă, faptele sunt inversate: dus de acest tren zburător silenţios, cu aripi invizibile, tu survolezi întreg peisajul, iar el, câinele-lup, singur pe dâmb, stă. Pe pământ. Ferm legaţi de pământ încă de la facerea lumii, iar de la vechii eleni încoace şi prin cunoscuta lege a gravitaţiei pământului. Cel puţin aşa este în realitate. Dar, despre ce vorbim noi aici, să existe oare realitatea cu adevărat, te întrebi, amintindu-ţi de mişcarea corpurilor cereşti şi de afirmaţia că şi pământul se roteşte, oricât de neliniştitor ar fi pentru tine acest postulat ştiinţific. Păi, atunci, cine zboară şi cine stă? Tu sau el?  Cine pleacă şi cine rămâne? Cine e acolo şi cine e aici? Ce se roteşte în jurul a ce?…

Te cutremuri la gândul că tu eşti acolo, afară, iar el, câinele sau lupul, e aici, în tren, înăuntru. De acest, doar la prima vedere surprinzător gând, s-a dezmeticit, s-a trezit lupul de stepă în intercity. Acum te priveşte el pe tine pe pârloagă. Îi pare râu, iată, aproape să-i dea lacrimile, pe aspra lui faţa frumoasă de lup. Regretă – în jurul tău, nicăieri, turma de lupi. Eşti singur! Putea aici să fie cel puţin lupoaică. Se află oare în aceasta sălbăticie vreo vizuină în care să te ascunzi de gonaci? Să te piteşti până nu trec gonacii. Să te încălzeşti, pentru că e gerul năprasnic de decembrie. Ieri a fost Sfântul Nicolae. Ajută-l, Sfinte Nicolae! Ascunde gonitul de gonitori! Ocroteşte călătorul aflat pe drum, Sfântule, Călătorule! s-a rugat el în surdină şi s-a închinat, iar pieptul i-a sfâşiat ascuţişul durerii cunoscute.

E trist, mult prea trist, unde a rămas acel cer senin, înstelat şi câmpiile de stepă vaste sub zăpada grea din cartea Maşinile şi lupii. Nefericit este lupul-călător din intercity, fiindcă deasupra ta cerul este otrăvit cu evaporări chimice înţesat de reţele electrice de înaltă tensiune iar în faţă se află un mic platou înzăpezit. Şi această dumbravă cu care au protejat acustic şi vizual, cât de cât, au separat localitatea de autostrada cu şase benzi (câte trei benzi în fiecare parte şi una, de rezervă, de oprire), pe care zi-noapte, mergând spre nord-vest sau sud-est, torc continuu automobilele şi jeepurile, zvâcnesc autocarele şi autobuzele, vuiesc cisternele şi camioanele. Sunetele şi  evaporările se ridică la ceruri. Se împrăştie prin nori şi iarăşi, condensate şi îngreunate, de obicei în nişte picături mărunte de ploaie plictisitoare, se coboară pe pământ otrăvind ierburile, culturile şi pomii, animalele şi oamenii.

În, până nu de mult, confortabilul fotoliu din vagonul pentru fumători, se tot suceşte lupul de stepă. Strânge nervos paharul de plastic din care tocmai a băut o cafea greţoasă; încearcă să se apere de impresia cum că acest lichid, în afara de un coeficient incert de cafea, a înghiţit şi o anumită sutime de plastic, abil amestecată cu un detergent de vase. Stinge ţigară, are amăreală în gură, iar, azi-noapte, după citit, chiar că s-a săturat de fumat. Şi ca să suporte mai uşor această întâlnire, aşa zis, literară – s-a găsit şi băutura. Cum să te cureţi, să te răcoreşti? Să iei o gură de aer proaspăt? Poate sprijinind palmele de geamul trenului?

Un puternic suflu rece a câmpiilor de stepă i-a surprins pe călătorii din jurul său. Ce-o mai fi şi cu asta, se întreabă. O momentană defecţiune la sistemul de încălzire a compoziţiei, se consolau ei, în timp ce închid ziarele şi cărţile, şi-şi pun şaluri şi jachete. Aşa se comportă călătorii. Oamenii buni, simplii. Dar el? El, lupul-călător, înţelege că tu eşti afară, aflat într-o perfectă lipsă de scăpare. Te va observa vreunul, fără treabă, plimbăreţ, vreunul dintre oamenii recreativi, ţăran cuminte sau vânător. Oricine ar  da peste tine, imediat te-ar denunţa acolo unde trebuie! Şi atunci să vezi, dragul meu băciuşca, ce te aşteaptă? Se va ridica poteră, cu oameni şi câini. Văzând mulţimea, tu o s-o tai la fugă. Numai, ca nu cumva prin faţa poterii, să sari peste gardul de protecţie al autostrăzii şi să te arunci sub maşini în goană. Dacă nu te ajung gonacii rapizi de vânătoare sau, şi mai râu, câinii poliţieneşti dresaţi şi dopaţi, să-ţi i-a urma, atunci te vor urmării cu elicopterul. Vor arunca plasa şi te vor îndesa în ea. Te vor adormii cu glonţul tras din pistol. Indiferent cum te vor prinde, sfârşitul este acelaşi: te vor interoga, vor studia capul şi corpul tău. În circumvoluţiunile creierului vor scormonii după gândul care te-a adus aici, în localitate, printre oameni. Iar ciopârţindu-ţi corpul, mai ales extremităţile, vor încerca să afle cum ai reuşit şi-n cât timp să străbaţi distanţa de aproape cinci mii de kilometri, mai exact patru mii şi şapte sute de mile. Ehei, unde o fi stepa aceea nemărginită după Volgograd, dar unde orăşelul N. dinaintea Frankfurtului? Dacă zilnic, de fapt peste noapte, pentru că tu te deplasezi numai de la asfinţit până la răsărit, reuşeşti să parcurgi fugind cele aproximativ şaptezeci de mile, ai nevoie de nouă săptămâni. Acum te aflai acolo, în spatele Volgăi, iar acum ai apărut aici, în faţa Mainei. Sau, poate, eşti  de mult aici: cârduri de lupi siberieni şi de stepă, mergând după armata învinsă a lui Napoleon, în iarna anului 1812-1813, au ajuns pe teritoriul între Maina şi Rajna. Să fi cumva unul dintre aceştia? Atunci, venit în urma cu optsprezece decenii, iar în această seară înviat? Mai bine ţi-ar fi fost dacă mai rămâneai o vreme la scuteală. Fiindcă tu nu şti, nici nu bănuieşti, bunule  al meu îmblânzit frate, ce te poate aştepta aici.

Nu ai fi tu cumva urmaşul acestor lupi? Lupi-războinici. Pricepând întreaga ta neputinţă şi rătăcire printre oamenii periculoşi, lupul transpiră în intercity-ul ,,Berchtesgadener Land”. Mirosul tare al animalului sălbatic nelinişteşte călătorii. Sar, cei mai curajoşi protestează, cei mai slabi ţipă.

Schimbarea  este totală. Animalul sechestrat în tren şi-a dorit să te avertizeze. Încearcă cu labele şi ghearele să deschidă geamul. Degeaba. Şi-a însângerat labele, degetele. Şi-a rupt ghearele, unghiile. Deştepţi constructori au făcut trenul acesta. Compoziţia este aprovizionată cu aer proaspăt, destul de umed, chiar şi parfumat. Ştiinţa a calculat de mult de cât aer are nevoie omul pentru o respiraţie normală. Câte suflete, atâta aer! Aceasta experienţă a fost folosită, bineînţeles, şi la construirea acestui tren modern al căilor ferate germane. Toţi călătorii călătoresc frumos şi respiră frumos. Aer cât vrei. Inginerii, deci, ştiu totul despre trenuri, dar nu vor ştii când se poate întâmpla ca într-un călător – fiindcă, din păcate, omul e doar om, deci este imprevizibil!-  va scăpăra un gând sălbatic ucigaş să deschidă geamul sau uşa şi să sară din trenul în plină viteză. Din cauza acestor surprinzătoare, destul de rare dar posibile intenţii, constructorii de trenuri iau şi asigurat pe călători. Trenul este propriu-zis închis ermetic. Geamurile nu se pot deschide de loc iar uşa se deschide controlat din computerul central, şi asta abia când compoziţia se opreşte de tot. Într-un cuvânt, totul e sub control.

Şi acum? Panica în interciy. Dacă nu cumva cuvântul panica nu e prea blând pentru a descrie starea care-i cuprinde pe călători. O mai tânără nemţoaică intră mai devreme în travaliu şi naşte. În trenul de curând sterilizat ţipă Tânărul, al cărui tata este necunoscut. Văzând lupul de stepă se puse pe plâns Rusul care a intrat în Germania pe catiuşa în 1945. A venit şi a rămas. Şi acum Rusul gândeşte: Germania s-a unit, Rusia s-a dezmembrat, în tren se află lupul de stepă, iată, iarăşi va fi război! Doamne fereşte, se închină larg cu trei degete, dar gândeşte mai departe. Turcii vor ajunge în Balcani, germanii cei sătui se vor duce în Est, şi atunci slavii flămânzi vor venii în Vest. Cei drept, destul am şi trăit în pace. Şi pacea-i plictisitoare! Dar şi ăştia de aici iar s-au făcut nesimţiţi! Numai să nu-i pună dracu iar s-o ia spre Est, asupra Sfintei Matuşca Rusia! Dacă Bunul Dumnezeu dă! Acolo, ca şi-ntotdeauna, se vor împotmolii. Drepţi, comandă bătrânul rus, războinic care s-a săturat de pace. Arabul întinde covorul de rugăciune, ora este a cincia, ora pentru rugăciunea icindia. Alah bismilah,se închină întors spre Meka şi Medina, se roagă pentru a păstra credinţa mahomedană, aici, în centrul Europei, înconjurat de creştini printre care, de fapt, ca-n orice credinţă necurată, se întâmplă de toate: un animal periculos în mijlocul trenului. Neamţul din Povolojie, întors la ai săi abia acum trei ani, recunoscând cum sălbăticiunea de stepă fuge prin tren, caută funcţionarul de la Căile Ferate Germane, să-l declare! Businessmenul din Orientul Îndepărtat apasă comenzile, întreabă PC-ul, laptop-ul: ce se întâmplă? Dar pe micul ecran sunt ori anunţuri bursiere sau ceea ce şi ochii oblici vede: o sălbăticiune printre călători. Al doilea din rasa galbenă din Est îşi aminti de iad şi trase o priză de cocaină. Cunoscutul etnolog de la Universitatea din Koln priveşte arătarea şi repede notează observaţiile. Turcoaică îşi adună copiii în jurul său, trei sunt în tren, din fericire, trei au rămas acasă, şi cel puţin aceştia, pentru moment, sunt în siguranţă. Una cu sângele amestecat, de Est cu Vest, dintr-o ţară dunăreană de mijloc, frumoasă, tânără, emoţionată se lipeşte de un sud-american, şi acesta, cu o mână o ţine sub control, ca nu cumva frica să treacă în emoţie, iar aceasta în dorinţa nestăpânită, iar cu cealaltă mână scrie  în aer Holotl, semnul zeităţii cu capul de câine, a zeului care i-a dus pa Mayaşii şi Astecii, în lumea de jos. I-a dus, i-a ascuns de invazia sălbaticilor, a albilor setoşi de sânge, a creştinilor de pe continentul european. Negrul, ce-i cu negru? Nimic! Visează lumina din august, se trezeşte din aţipire. Vede panica din jurul său, iarăşi închide ochii şi în intercity, printr-un schelălăit încet de lup, se aude rezonând o tristă cântare a unui trib din Africa Centrală, un ultim cântec dedicat sacrificatului înainte de-al pune pe rugul încins. Al patrulea neamţ, deşi despre al treilea nu s-a spus nimic. A luptat între Kiev şi Odesa, fericit s-a întors din război cu un picior, în timp ce priveşte animalul de stepă surprins aici, între oameni, îşi aminteşte: s-a ascuns într-o vizuină trei luni, lupii i-au lins rănile, şi astfel, printre ei, lupii, a supravieţuit. Întinerita nemţoaica, o babă cu faţa călcată, se gândeşte la puternicele braţe bărbăteşti de pe malurile mărilor sudice, în timp ce priveşte bătrânul neputincios de vis-a-vis, soţul ei. Oh, când o fi să plece odată şi el? Acum l-ar putea termina acest monstru îmblănit din tren, printr-un atac cerebral. Emigrantul politic dintr-o ţară a blocului estic, nu de mult distrus, recunoaşte agentul secret al poliţiei. Acesta este, se ştie, cel mai periculos şi mai eficace serviciu din lume. În travesti, ei sunt meseriaşi. Şi în miel să se fi transformat, şi-ar fi cunoscut el urmăritorul, care, uite-te, şi-n tren, în mijlocul Europei, îl urmăreşte. Merge după el, pas cu pas. Şi acum s-a mai făcut şi lup! Dacă ai fi tu înăuntru, în tren, şi nu afară, pe mică livadă înzăpezită, tu ai vedea, citând Tăbliţele popoarelor: „Sârbul lup este”, în intercity, vechea zeitate sârbă.

Toţi se îndepărtează, tremură! Privesc fiara. Iar ea te priveşte pe tine prin sticla geamului. Ar vrea, şi tu de afara simţi asta, să te ajute. Dacă nimic altceva, cel puţin să te însoţească. Dar, cum? Cine poate deschide geamul sau uşa în timp ce trenul e în mişcare? Cine să oprească compoziţia? Cine să iasă din tren? El a încercat, şi ce? Ghearele rupte, labe însângerate. Urlet. Călătorii fug în alt vagon. Lupul loveşte cu capul în sticla rezistentă a geamului intercity-ului. Pielea îi plezneşte pe osul frontal.

De după nori străpunge luna plină. Tu, păşind cu dreptul, începi să fugi, iei avânt, te închini şi, aproape eliberat de forţa gravitaţională, cu un salt de animal, sari peste gardul înalt de beton al autostrăzii. De undeva de sus, din vest, se apropie un imens camion cu două remorci.

Post-scriptum

 

Prin tipografii de mult se pregătesc plăcile şi, în plin avânt, turuie maşinile rotative – se tipăresc ediţiile de dimineaţă ale ziarelor. Posturile de radio, în emisiunile lor obişnuite, privind starea drumurilor, au dat ştirea privind un accident în lanţ, respectiv intrarea a zeci de maşini în această  cruce pe autostradă. Au trecut cu vederea corpul călcat, şi, bineînţeles, întreruperea curentului în intercity, care a durat cam zece secunde. Totul este, s-a anunţat, urmarea aglomeraţiei săptămânale obişnuite. Cotidianele germane mari, de influenţă – n-au suflat nici un cuvânt! E adevărat, Rheinischi Post va publica nouă luni după eveniment, din pana lui Volfgang K. un text despre Miturile dezastruoase de prin râpele Balcanilor. Aici, drept principalul instigator al războiului din Balcani se pomeneşte vechea divinitate lupul sârbesc. Coincidenţa temporară, de tipărire a textului sus pomenit cu versiunea finală a acestei povestiri cu post-scriptum – este pur întâmplătoare.

De cum s-a oprit trenul, cu vreo două-trei minute întârziere, la gara din Frankfurt, din el au ieşit, odihniţi şi mulţumiţi de serviciile Căilor Ferate Germane, prescurtat DB (Deutsche Bann), toi cei care au ajuns la capătul călătoriei lor. Printre ei şi un bărbos, de vârstă medie, cu o cicatrice vizibilă pe frunte, dar şi una invizibilă în piept.

De fapt, tocmai cel al cărui numele, fără prea mare tragere de inimă, acoperă această poveste, deşi ar fi putut fi şi numele oricui citeşte aceasta poveste. Posibil chiar numele tău.

Din volumul Panică în intercity, Editura Atelierul Grafic „DERETA”, Belgrad, 2000, pp. 131-141, traducere de LIUBIŢA RAICHICI