Revista revistelor - 11/2009

Spaţii culturale

nr. 7 / 2009

Am apreciat în varii momente disponibilităţile Valeriei Manta Tăicuţu de a fi prezentă în majoritatea revistelor culturale, fie în postura de semnatar al unor cronici ori recenzii aflate în actualitate, fie în postura celui ce intervievează ori se exprimă sub forma eseului critic. Ce-i drept, de urmărit acum, odată cu „Spaţii culturale”, şi direcţia pe care o imprimă revistei de faţă. Apreciez în cazul domniei sale o oarecare linişte a cuvântului, o înţelegere profundă a evenimentului cultural. Iată, raportându-ne şi la cel de-al şaptelea număr, editorialul pe care îl scrie încearcă să contureze un posibil portret al viitorului preşedinte al USR: „În primul rând, cel ales în fruntea breslei ar trebui să aibă suficient talent, fiindcă prestigiul său va veni din această direcţie. N-aş putea respecta un şef care nu e mai bun decât mine, pentru că USR nu este nici SRL, nici SA, nici întreprindere, nici uzină, ci o instituţie de cultură, o asociaţie a creatorilor şi a iubitorilor de frumos, unde nu se fabrică nimic pe bandă rulantă. […] Vreau un preşedinte care să nu mă deteste fiindcă, la nu ştiu ce manifestare de acum şapte ani, am omis să-i dau un premiu, ori n-am reuşit să-l cazez la hotel de cinci stele şi să-i aduc majorete în cameră… Vreau un preşedinte care să aibă suficient caracter încât să nu devină marionetă în mâinile nimănui, vreau un preşedinte puternic, generos, întreg la minte, care să aibă coloană vertebrală…” Eu unul, mi-aş dori să-mi liniştesc colega (îmi permiteţi să utilizez acest cuvânt), având certitudinea că vom avea exact un asemenea preşedinte: măcar şi pentru câteva săptămâni!

Nu mi-am propus cu orice preţ să laud numărul de faţă, însă consemnez şi interviul cu Radu Voinescu, scriitor ce nu ţine neapărat pagina întâi a revistelor culturale dar care, prin rostul bine tocmit al lucrurilor pe care le comentează, probează încă o dată, dacă mai era nevoie, seriozitatea şi apetenţa cu care cei aflaţi într-un „impus provincialism” ştiu să îşi asume până la capăt o afirmaţie precum „suferinţa mea cea mare este aceea că viaţa a învins mereu în lupta cu literatura”. Aspectele detaliate în cadrul interviului sunt numeroase, am reţinut printre altele subcapitolul dedicat interesului lui Radu Voinescu pentru micile furtişaguri din literatura română, semnalând la rândul său cărţi precum „Plagiatul la români”- Pavel Balmuş ori „Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români”- Alexandru Dobrescu. Radu Cârneci nu este alături de revistă doar din postura onorifică, ci asigură o fericită traducere din Alfred de Vigny, „Moartea lupului”. Leo Butnaru, la rândul său, face un nou pariu, propunându-ni-l de această dată pe Stanislaw Jerzy Lec, scriitor polonez, autor a zece cărţi de versuri, condamnat de două ori la moarte într-un lagăr de concentrare. Aflăm că Stanislaw Jerzy Lec „îmbină suavitatea poeziei cu profunzimea filozofică pigmentată de o înaltă potenţialitate satirică”. Pentru a proba, ne sunt propuse câteva din „apoftegmele” sale. Deşi nu subscriu neapărat aprecierilor făcute, transcriu trei ce mi-au atras atenţia: „Se întâmplă ca laurii să prindă rădăcini în cap”, „Când sari în sus de bucurie, fii atent să nu-ţi fugă pământul de sub picioare”, „Conştiinţa i-i curată. Însă ca după second hand”. Revista găzduieşte multe pagini de poezie; aici, îmi permit a sugera o mai atentă selecţie a celor publicaţi. Totuşi, i-am întâlnit şi pe Lidia Lazu, Marieta Rădoi Mihăiţă, Viorica Răduţă, Nicolae Mihai. Interesant rămâne Marius Chelaru în „Umbra turnurilor peste o lume însângerată”, în fapt o cronică bine croită a primului volum unui autor kosovar – Zoran Petrovici.

Oglinda literară

nr. 95, noiembrie 2009

Am citit cu plăcere nedisimulată editorialul lui Gabriel Funica „Despre cărţi”, mai bine aşezat de această dată, fără imixtiuni din partea politicului. La rândul meu, privesc adeseori cu jind către vitrinele librăriilor mari, acolo unde până şi materialitatea cărţii te invită parcă la un desfrâu (greu controlabil) al universelor imaginate. Cartea tipărită are fără îndoială un parfum aparte deşi nouă, celor îndrăgostiţi irevocabil de ea, ne va veni din ce în ce mai greu să evităm noile descoperiri tehnologice. De altfel, aproape săptămânal intru pe site-ul celor de la Amazon, acolo unde tot socotesc şi socotesc avantajele şi dezavantajele achiziţionării unui produs gen Kindle, un reader performant care imită aproape până către o identitate perfect echivalentă culoarea paginii, punându-ţi la dispoziţie o serie întreagă de magii complementare… Şi pe bună dreptate, cât voi mai rezista? Plus că oricum, Gabriel Funica are dreptate: „Este redundant, superfluu, lamentabil în tot cazul, să mai vorbeşti azi de o relaţie legitimă cu cartea, de un ataşament imbatabil faţă de cultura scrisă. Trăim, din mai multe motive, într-o blândă semiclandestinătate. Dintr-un select şi rafinat obicei, cititul de cărţi, a devenit un fel de apucătură, un soi de viciu care s-ar cere imediat tratarisit, o pasiune, pentru unii, clinică”.

Nae Georgescu îşi continuă interesanta incursiune în zonele întunecate ale biografiei Eminescu, în timp ce Minuţ Maximinian oferă aproape paradoxal datele definitorii ale universului mitic din proza voiculesciană. Îmi cer scuze pentru lipsa de interes în faţa „interviului neconvenţional” cu Lia Lungu – cântăreaţă româncă stabilită la New York, în timp ce doar peste doar câteva pagini am tresărit observând un titlu precum „În spiritul frăţiei”. De fapt, Elena Buică ne vorbeşte despre un album – monografie intitulat „Românii din jurul României în imagini”. Şi mai exact… cronica unui eveniment editorial, subcronica unui eveniment monden-cultural. Deşi propune un titlu total neinspirat, „angelologul Pleşu pe fundal de Mircea Vulcănescu” – vă rog să mă credeţi, multă „lume bună” nici nu va simţi ciupitura, Isabela Scraba retrasează câteva puncte comune ale unor personalităţi ce încă îşi mai aşteaptă o recuperare reală: Mircea Vulcănescu, Alexandru Dragomir. Reporterul revistei (oare cine-o fi?) ne prezintă „în şoaptă” cronica unui eveniment cultural (o lansare, un autor – Varujan Vosganian), într-un spaţiu fericit, deşi neconvenţional (Mall, Bacău). Sper ca în cadrul numărului viitor să nu mai găsim sub semnul „prozaismelor” o prea generoasă serie a perlelor de la Bacalaureat 2009 – clar, dovadă de imaturitate! Şi ştim noi din partea cui… Totuşi, imediat peste o pagină, am agreat rememorarea unora dintre „ultimele fotografii” – printre alţii Albert Einstein, Marilyn Monroe, Adolf Hitler. Clar, nu trebuie ratat Ion Pachia Tatomirescu cu „Filosoful / exploratorul pelasgo-dac, Aethicus Donares (Ister), primul european care descoperă America, făcând ocolul Pământului cu 1057 de ani înaintea lui Magellan”.

Vitraliu

nr. 3-4, noiembrie 2009

Printre puţinele situaţii când agreez scrisul lui Valentin Ciucă: „Nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este indiferent, spunea cândva un om de spirit şi avea, desigur, dreptate. Nici nouă, muritorilor de rând, nu ne este indiferent ceea ce ni se întâmplă acum, pe absurde vremuri de criză. Ea a luat chipul hâd al crizei, dar şi dimensiunea unei calamităţi naturale devastatoare, asemenea ciumelor medievale şi altor cataclisme naturale sau doar umane. Între arme muzele tac aşa cum tac şi în perioada ieşirii din normalitate. Urletul generalizat face ca, vorbind toţi să nu mai asculte nimeni. Există, desigur, şi o criză a valorilor, a rostului artei în cetate, a noimei artistului în societate”. Deşi prea didactic prezentată, re-considerarea unei categorii estetice precum cea a grotescului, sub temeinicia Elvirei Sorohan, este mai degrabă o invitaţie mascată pentru „intensificarea şi proliferarea peste măsură a reflectărilor groteşti în artă”, într-o vreme a crizei morale. Rămânând în spaţiul consideraţiilor estetice, mult mai vie mi s-a părut situarea urâtului între frumos şi comic (în „Relaţia dintre arta contemporană şi estetica urâtului” de Ştefan Munteanu). Prezenţe aproape obişnuite la Simpozionul Naţional de Estetică, Alexandru Boboc, Marin Aiftincă, Grigore Smeu îşi întâlnesc realităţile  unei estetici de factură ontologică şi prin materialele pe care le semnează: „Experienţa fenomenologică şi experienţa estetică”, respectiv „Autonomie estetică şi nemărginire simbolică” şi „Autonomia esteticului şi denaturarea ideilor maioresciene astăzi”. Există, cum era şi firesc, o estetică a  postmodernismului muzical. Ne-o dovedeşte Liviu Dănceanu – „Bruioane la o estetică a postmodernismului muzical”. Din actualul număr voi mai reţine pagina de poezie Leo Butnaru, „sertarul cu fişe” al lui Constantin Călin dar şi „Destinul unui sculptor – George Apostu” de Constantin Prut.

Dilema veche

nr. 301, 19-25 noiembrie 2009

Mea culpa, nu am mai cumpărat „Dilema veche” de foarte mult timp! Dar mai întâi, sub forma unei paranteze extrem-confesive, am să vă destăinui că vechea serie a „Dilemei” mi-a încântat pentru ani buni perioada facultăţii şi mult după aceea… Cât despre actuala „Dilema veche” nu ar fi nimic de spus! La urma urmelor, cu riscul de a ajunge de râsul extrem-sardonic al domniilor lor, nici nu ştiu de unde să încep. Şi totuşi: cuvântul lui Groucho Marx pare ales perfect: „Am principii de fier. Dacă nu vă sunt pe plac, mai am şi altele”. Fie că se leagă ori ba, să vă destăinui şi care e supra-tema actualului număr: „Valorile românilor”. Deasupra, aşezate trei fotografii, aparţinând lui Andrei Pleşu, Lucian Mândruţă şi Răzvan Popovici (pe ultimul îl rog să mă scuze că i-am pomenit numele în asemenea context). Desigur, subtitlul se vrea riguros: „în ce (nu) mai credem”. Însă mă liniştesc repede: sub patent propriu, cei de la „Dilema veche” nu mă lasă să mă frământ prea tare: realităţile lor (oare programatice?) mi se conturează din ce în ce mai pregnant, odată cu lectura textelor… Mă pot aşeza de orice parte doresc, doar traversăm democraţia… În fine, „situaţiunea” domnului Pleşu stă în „două scurte poveşti despre ortodoxie”, rememorări naive ce nu ajută nimănui. Vorba domniei sale – ba pardon, vorba domniei sale via I.L. Caragiale – „Aşa e că până acum nu stăm nici bine, nici rău, adică nici aşa, nici altminteri?” În fapt, rândurile scrise de Andrei Pleşu – în cheie anecdotică – îşi doresc a explica care e marea diferenţă dintre ortodoxie şi, eventual, catolicism ori protestantism. Dar… fără glumă… la ce bun un asemenea text? Străinii nu cred că ar fi decât lămuriţi deformat! Asociind imaginea boemă a domnului Pleşu rândurilor prezente, rânduri cu un scontat efect moralizator (dar poate nu am descifrat eu bine, situaţie în care îmi prezint imediat scuze), ispita mă conduce către fabulele lui La Fontaine; mai precis, la o lectură postmodernă a acestora, la sfârşitul căreia, cel ce ar putea să înveţe ar fi însuşi… Ei bine, da, aţi ghicit! Evident, Andrei Pleşu rămâne acelaşi povestitor cu har, care ştie ce şi (mai ales) pentru ce să selecteze fapte de viaţă. Iar dacă una dintre anecdotele „re-îmbrăcate” i-a fost oarecum furnizată de Părintele Iustin Marchiş, stau şi mă întreb: oare dacă acelaşi părinte ar lectura de la un capăt la altul (măcar) numărul de faţă, chiar nu ar dori, la rândul domniei sale, să înveţe pe cineva câte ceva? Fireşte, în modul cel mai serios, fără „postmodernisme”  ori confetti „situaţionale”! Să-mi fie cu iertare! Mai fie-mi îngăduit să atrag atenţia şi asupra „Religiei ca troc” de Mircea Kivu, cât şi asupra micro-eseului „Majuscule din publicitatea Neamului” de Florin Dumitrescu. Toate acestea în numele valorilor neamului!

Oarecum tot la categoria de mai sus, sub semnul „talonului de participare”, Lucian Mândruţă îşi croieşte tableta sub semnul pseudo-alegoriei. Dumnealui are până într-un punct dreptate, deoarece, de fiecare dată, odată ajuns la destinaţie, îşi dă seama de frumuseţea peisajului pe care l-a traversat; totuşi, mai mult sau mai puţin ciudată este absenţa oamenilor din peisajul conturat în propriile aduceri-aminte. Care să fie motivul? Răspunsul trebuie să fie simplu – e o capcană în care uneori, eu însumi am alunecat: e lecţia ce ni s-a predat de chiar numele ilustre ale vieţii imediat-democratice, lecţie de la care nimeni nu a lipsit şi care ne-a învăţat să ne bucurăm de lumea noastră şi de sluţenia lumii lor. O lume a celor cu haine de firmă vs. lumea celor pe ale căror pulovere încă mai stă sângele găinii tăiate în zi de sărbătoare. Iată cum, sub forma încă a unor dileme, mai vechi ori mai noi, undeva, aproape nedefinit, sunt cei ce mărturisesc „valorile românilor”. Voci din off, ca într-o emisiune Top Gear made in Romania, înregimentată grotescului. Şi din păcate, vă asigur, nu sunt vreun ultras! 

Astra

nr. 36, noiembrie 2009 

Voi reţine de acum „ideile în mers” ale Monei Mamulea. În „Cărarea dintre case” scriitoarea trasează câteva linii de forţă pentru întreaga dezvoltare a culturii româneşti. Suntem, cred, de acord cu următoarea realitate: „Cultura română – se spune – are ca dominantă retorica alterităţii. Este invocat discursul popular (dacă nu am progresat e din cauza străinilor care ne-au invadat, asuprit, etc.), sunt citate personalităţi politice… […] Întreg discursul cultural românesc este – potrivit acestei viziuni – asfixiat de un concept negativ al alterităţii, construieşte un «celălalt» ostil, demonizat, răspunzător pentru toate scăderile noastre”. Până la urmă, interesantă relaţionarea unor cadre generoase pentru constatările făcute. Despre un anume tip de mitologizare a istoriei, despre concepţia eminamente subiectivă a lui Lucian Boia, şi multe altele…

Evenimentul de excepţie prezentat în cadrul revistei este prima ediţie a Simpozionului Naţional Constantin Noica, la care au participat, printre alţii, academicieni şi profesori universitari printre care Alexandru Surdu, Gheorghiţă Geană, Aurel I. Brumaru, Mihai Popa, etc. Ion Buzaşi se ocupă de figura unuia dintre marii oratori, Augustin Bunea, în timp ce Ion Vlad analizează demnitatea criticii lui Octav Şuluţiu. Aflat pe contrasens, Ioan Paler se ocupă de „O istorie a eşecurilor din literatura română”, subiect fiind romanul „Miss Romania” de Cezar Petrescu. Pe de altă parte, am reţinut „pledoaria extrem de convingătoare” pe care o face Constantin Cubleşan volumului de nuvele apărut la Polirom şi aparţinând lui Nicolae Breban – „Orfeu în infern”. Din dragoste de rusoaice şi dramele pe care le provoacă, voi încheia cu meridianele aflate în grija Lilianei Ursu, cea care realizează un mini-portret liric Anna Ahmatova. Aşadar, pentru final – „Cum mai poţi să priveşti Neva? / cum mai poţi zăbovi pe podurile ei? / Nu-i de mirare că oamenii cred că jelesc / imaginea lui nu mă mai lasă să plec. / Aripile întunecaţilor îngeri pot să te doboare. / Eu număr zilele până la Judecata de Apoi. / Străzile-s însângerate de focuri sumbre, / ruguri de trandafiri în zăpadă” („Cum mai poţi să priveşti Neva”).

LecTop