Interviu cu Horia Şurianu

Horia Şurianu s-a născut la Timişoara în 1952, s-a stabilit la Paris din anul 1983, unde desfăşoară o intensă  activitate muzicală din punct de vedere componistic, muzicologic, didactic. Absolvă cursurile de compoziţie la Conservatorul „C.Porumbescu” din Bucureşti, efectuează stagii de pregătire în Anglia, obţine apoi un doctorat sub îndrumarea lui Iannis Xenakis, Costin Miereanu şi Michel Guiomar în estetică şi ştiinţele artei la Universitatea Paris 1, Pantheon-Sorbonne, unde este din 1985 profesor de estetică muzicală. „Perfecţionarea sa componistică şi muzicologică a fost stimulată de o serie de burse (acordate de British Council), de stagii de cercetare la IRCAM şi în cadrul Centrului de Cercetare în Estetica Artelor Muzicale (CREAM), Universitatea Paris 1. Compoziţiile sale, caracterizate printr-o mare diversitate de genuri muzicale, se înscriu în curentul neo-modern, atingând şi unele aspecte ale muzicii spectrale. Ele au fost prezentate atât în Europa, cât şi în afara frontierelor ei, fiind înregistrate pe CD şi publicate la „Editura Muzicală”, Editura „Salabert”, Editura „Combre” şi Editura „Henry Lemoine”. Este deţinător al premiului de compoziţie „Marcel Josse” din Paris. În prezent, în paralel cu creaţia muzicală şi muzicologică, Horia Şurianu susţine activităţi de pedagogie muzicală în mai multe instituţii de învăţământ din Franţa (la Conservatorul de Muzică din Bagnolet şi la Conservatorul de Muzică din Massy). Gândirea lui componistică se plasează între cercetarea spectrală şi cea modală. Intersecţia unor zone ale spectrului sonor combinată cu structuri modale simetrice, atât pe plan melodic, cât şi armonic, constituie baza materialului sonor. Punerea în timp pe plan ritmic a acestui material este concepută pe serii numerice izvorâte din matrice aflate în continuă mişcare. Utilizarea totodată a unor arhetipuri sonore conferă acestei muzici şi o tentă inedită, ce repune în discuţie proporţia consonanţei în raport cu disonanţa în perceperea intelectuală, dar şi fiziologică a muzicii. Compozitorul doreşte să reabiliteze consonanţa sonoră (fără a reveni la muzica tonală!), după aproape un secol de detronare, restabilind un echilibru între cele două componente ale spectrului sonor.

Din compoziţiile sale pentru orchestră sau ansamblu instrumental amintim: Alites, Choramissaglia, Esquisse pour un clair – obscur, Evolutions éphémčres, Au-delŕ de

l’ estuaire, Quasar ultime, Jeux de Miroirs, Mu Mo Ma Rhapsodie, Diffractions brisées. Muzica concertantă este reprezentată de Concerto pour violon et orchestra, Riga Crypto şi Lapona Enigel, Concerto pour saxofon et ensemble, Cantilène Perdue, Doiul – Iodul şi cea vocal instrumental de L’oiseau Lyre, Trois lieder pour soprano et piano sur des počms d’Apollinaire, Mitică Popescu, Solitude de l’âme, Deus lieder: Attente et Voile. Muzică de cameră: Quatre pičces pour piano, Quator ŕ cordes, Refractio poesis, cantus Rudis, Vritra, Pantum Sonata, Vagues, Ondes, Contours, Luisance des Tréfonds, Prélude au crepuscule ŕ Canna, Incantatio.

Horia Şurianu compune muzică de balet şi de film, muzică de scenă, muzică electro-acustică, muzică cu scop pedagogic şi corală. Înregistrează mai multe discuri şi publică sinteze muzicologice, analiză muzicală şi articole de interes, ce vizează creaţia lui J. S. Bach, J. Haydn, W.A. Mozart, S. Prokofiev, M. Constant,  B. Bartok, A. Honegger,W.G. Berger,

G. Enescu, A. Stroe, T. Murail, P. Dusapin.

Ozana Kalmuski – Zarea: Cum vă  simţiţi la Tescani? Vă inspiră mediul de aici să compuneţi?

Horia Şurianu: Pentru mine este o şansă această rezidenţă de creaţie la Tescani acordată de Muzeul „G. Enescu” şi de Uniunea Compozitorilor, o şansă ce îmi dă posibilitatea de a compune o lucrare pentru „Trio Contraste” (flaut, pian şi percuţie) din Timişoara – ansamblu de reputaţie internaţională pentru care, de câţiva ani plănuisem să scriu. Atmosfera de la Tescani mă inspiră prin liniştea de la ţară, prin spiritul de lucru insuflat de artiştii aflaţi în rezidenţă aici şi de „umbra” lui Enescu care planează peste acest domeniu şi ne dă energia necesară creaţiei.

O.K.Z.: Ce părere aveţi despre atmosfera muzicală din România?

H.Ş.: Atmosfera muzicală din România s-a schimbat profund de când am plecat din ţară, din 1983. Este o atmosferă destinsă şi distinsă mai ales datorită festivalurilor din Bucureşti şi din ţară (în special cel din Bacău); în frunte bineînţeles cu festivalul Enescu – unul dintre cele mai bogate şi prestigioase din lume la această oră.

O.K.Z.: Predaţi la Sorbona. Consideraţi sistemul de învăţământ muzical superior francez ideal?

H.Ş.: E adevărat, predau ca profesor la Sorbona în Paris, la Universitatea Paris I, cea mai veche din Franţa. Nu pot să spun că sistemul de învăţământ de acolo este ideal şi nici nu îl pot compara cu cel din România de astăzi pe care nu îl cunosc bine, dar impresia mea este că atât în Franţa cât şi în România, pe vremuri, se făcea carte mai serioasă deoarece nu eram nici bombardaţi de atâta informaţie câteodată inutilă şi eronată ce se află pe internet, şi nici nu eram „sclavii” unor maşini (în speţă calculatoarele) care să ajungă să „gândească” şi să „decidă” pentru noi. Reflecţia şi timpul de reflecţie, pe atunci, erau mai profunde!

O.K.Z.: Care sunt elevii  (discipolii) care v-au adus cele mai mari satisfacţii?

H.Ş.: Bineînţeles că studenţii şi elevii mei care mi-au adus satisfacţie în meseria de profesor sunt cei care au ajuns să facă carieră în meserie, câteodată să se impună şi pe plan internaţional, cum ar fi violoncelista Ophélie Gaillard.

O.K.Z.: Cum aţi fi formulat dumneavoastră aprecierile/criticile la propriile opere  şi cum s-a pronunţat critica?

H.Ş.: Am ajuns la o vârstă la care critica nu mă mai interesează foarte mult deoarece în cariera mea am avut şi critici bune, unele excelente, şi critici proaste, ca de exemplu  fără să-l citez, cel care m-a criticat înainte de a asculta lucrarea (s-a petrecut în România; eu nu ştiu dacă în alte ţări un asemenea lucru ar fi posibil! Poate!). În schimb sunt foarte interesat de analize muzicologice, de articole de critică muzicală şi de unele interviuri date de creatori sau de interpreţi cu o experienţă bogată.

O.K.Z.: Se poate vorbi de un succes de public în cazul muzicii noi? Vă rog să detaliaţi.

H.Ş.: Succesul de public este relativ şi în general în discordanţă cu opinia specialiştilor. De exemplu, o piesă de-a mea care s-a cântat de multe ori a avut succes la public şi a fost apreciată de interpreţi care o cântă cu plăcere, în schimb a fost criticată de confraţii mei compozitori! Bineînţeles că publicul este un termometru pentru toate operele de artă, dar în cazul muzicii, eu cred că un factor de decizie în privinţa calităţii unei lucrări îl constituie interpreţii care cântă cu plăcere şi interes o lucrare!

O.K.Z.: Ce modele aţi avut? Vă consideraţi la rândul dumneavoastră un model?

H.Ş.: Când am fost tânăr, ca orice tânăr creator, vroiam neapărat să fac parte din avangardă. Cu timpul, acest lucru s-a estompat şi modelele mele avangardiste din tinereţe au devenit exemple clasice (ca de exemplu Xenaxis care mi-a fost şi profesor la Paris). În timp, am încercat să-mi creez un drum propriu prin cercetare în special în domeniul armoniei şi a tipului de scriitură. Nu ştiu dacă am reuşit; acest lucru va fi  pronunţat de alţi muzicieni dacă vreodată vor avea timpul şi interesul necesar să-mi analizeze lucrările!

Ozana KALMUSKI – ZAREA