Personalităţi băcăuane - Octavian Voicu

Au trecut, iată, 5 ani de când, în dimineaţa zilei de Sfântul Ioan Botezătorul, pe 7 ianuarie 2004, s-a stins autorul lui Copil Împărat, revenit în satul natal pentru a fi condus apoi, „pe zare”, de către toţi cei ce l-au iubit şi care au bătut calea până la Viforeni să vadă ultima întemeiere a privighetorii.

Născut la 28 octombrie 1940, Constantin, fiul cojocarului Vasile Puşcuţă şi al agricultoarei Tasia (n. Ignătescu), a copilărit în localitatea de baştină, unde urmează, între 1948 şi 1952, cursurile Şcolii Primare, avându-i ca învăţători pe Maria Băisan, Margareta şi Emil Gh. Cojocaru, I. Toteriţă şi Constantin Patrichi. Silit să se rupă pentru prima oară de casă, îşi continuă studiile gimnaziale la Secuieni, unde îi are printre profesori pe Eugenia şi G. Teodoru, Ştefan Dumitru şi Beatrice Carst.

Este admis apoi la Şcoala Medie nr. 1 din Bacău, dar nu reuşeşte, din varii motive, să se acomodeze cu rigorile instituţiei, aşa că ratează anul şi, din 1956, urmează clasele VIII-XI la fără frecvenţă, beneficiind de sprijinul moral al unor prestigioşi profesori, între care s-au numărat Adrian Olinic, Dumitru Alistar, Ioan Grigoriu şi P. Popescu. Pentru a se putea întreţine, lucrează ca sezonier pe diverse şantiere şi în agricultură. Acum descoperă „biblioteca din buduroaie” a folcloristului Apostol V. Antohi, din Boteştii Bacăului, având şansa cunoaşterii unui univers fascinant. Absolvă în 1960 şi, pentru un an, funcţionează ca profesor suplinitor de limba şi literatura română la Şcoala Viforeni.

În 1961 e admis la Facultatea de Istorie-Filozofie a Universităţii „Al. I. Cuza”, unde până în 1966 urmează cursurile secţiei istorie-română, avându-i printre mentori pe profesorii Mircea Petrescu-Dâmboviţa, Dumitru Berlescu, Gheorghe Platon, Nicolae Gostar, Cornelia Andriescu şi Ion Constantinescu. Îndrăgostit de literatură, în timpul studenţiei frecventează cenaclurile ieşene, între 1964 şi 1965 conducând, în calitate de preşedinte, cenaclul „Nicolae Labiş” al Universităţii. Deşi a avut preocupări literare încă de pe băncile liceului, debutează abia la 1 august 1964, când Niculae Stoian îl prezintă şi-i publică patru poeme în revista Luceafărul. Doi ani mai târziu redebutează, prezentat de Mihai Drăgan, în Cronica şi, apoi, în Ateneu, de data aceasta cu pseudonimul Octavian Voicu, pe care nu îl va mai părăsi.

Repartizat ca profesor la Şcoala Bijghir, comuna Buhoci, lucrează aici până în 1968, când se transferă ca metodist la Casa  Regională a Creaţiei Populare din Bacău. Începe să colaboreze la Steagul roşu, publică versuri în Amfiteatru, Contemporanul, Iaşul literar, dar nu zăboveşte prea mult la Casa Creaţiei, transferându-se ca bibliograf la Biblioteca Institutului Pedagogic Bacău.

La iniţiativa regretatului scriitor şi director Vasile Sporici, din 1969 şi până în 1985 îşi leagă destinul de colectivul Teatrului Bacovia, lucrând ca referent şi apoi ca secretar literar şi contribuind la impunerea în repertoriu a dramaturgiei naţionale, din care nu au lipsit piesele băcăuanilor I. Luca, M. Covătaru, I. Ghelu-Destelnica, R. Cosaşu, M. Sabin, G. Genoiu, O. Genaru, V. Savin, M.D. Atanasiu şi V. Alecsandri.

După ce, în 1970, urmează la I.A.T.C. cursuri de perfecţionare în teatrologie, debutează editorial cu volumul de poeme Ce întemeiază privighetoarea (Editura Junimea, 1973), urmat, tot aici, de alte trei volume de poezie: Viaţa pe rod (1975), Cât eşti lumină (1979) şi Cartea locului (1986). În 1978 devine membru al Uniunii Sciitorilor şi al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, fiind o voce distinctă a liricii din zona Moldovei. E inclus, de altfel, în antologiile E scris pe tricolor Unire (Editura Minerva, Bucureşti, 1979) şi Nu ucideţi pasărea albă (Editura Eminescu, Bucureşti, 1985), între anii 1986 şi 1998 publicând frecvent în revistele Ateneu, Caietele teatrului, Contemporanul, Convorbiri literare, Cronica, Cultura, Fântâna Blanduziei, Floare-albastră, Jurnalul literar, Magazin T, Semn, Sinteze, Veteranul de război, Vitraliu, în diverse publicaţii şcolare şi judeţene, fără a mai încredinţa însă tiparului vreo carte. Traduce, în schimb, grupaje de versuri din J. Seifett, W. Shakespeare, R. Busmann, A. Klug, P. Cabanne şi P. Restany.

Din 1985 devine secretar literar şi, concomitent, director al Teatrului de Animaţie, militând pentru pătrunderea cu spectacole în toate cătunele băcăuane, valorificarea pieselor tezaur ale instituţiei, promovarea în repertoriu a unor autori băcăuani şi din Republica Moldova, reluarea Festivalului Naţional „Ion Creangă” al Teatrelor de Păpuşi, Marionete şi Animaţie.

Între 1992 şi 1996 activează în calitate de consilier al Inspectoratului pentru Cultură, asistând importante acţiuni culturale legate de memoria locului, iniţiind şi reuşind să dea numele mai multor personalităţi băcăuane unor cămine culturale, biblioteci şcolare şi săteşti, precum şi unor străzi. În 1996 revine, în calitate de consilier literar, la Teatrul pentru Copii şi Tineret „Vasile Alecsandri”, iar în 1998 publică, după o tăcere de peste un deceniu, noul volum de versuri eu sunt, tu eşti, EL Este (Editura  Corgal Press).

În următorii ani e inclus în antologiile Chipul mamei (Editura Amurg sentimental, 1999) şi Poezia pădurii (Editura Orion, 2000), publică antologia Pagini alese (Editura Plumb, 2000) şi volumele de poeme Cartea lui Copil Impărat (Editura Corgal Press, 2002), distins cu Premiul pentru literatură pentru copii al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor (2003), şi Cartea privirii (idem, 2003), dar alte sute de poezii îşi aşteaptă rândul la tipar, precum multe pagini de jurnal, unele inserate în rubrica Tratat de existenţă, găzduită de săptămânalul Viaţa băcăuană şi distinsă, în 2002, cu Premiul Cenaclului literar-artistic „Avangarda XXII”.

Pentru o scurtă perioadă s-a numărat printre redactorii revistei Ateneu (1998-1999), iar în ultimele luni ale existenţei sale a figurat ca redactor-şef al hebdomadarului Viaţa băcăuană. Deşi s-a pensionat în 2000, a continuat să lucreze până în toamna anului 2003 ca secretar literar la Teatrul Bacovia şi să fie o prezenţă activă la toate manifestările culturale de anvergură. Sfătuitor de taină al tinerilor creatori, a moderat zeci de întruniri ale cenaclului Avangarda XXI, contribuind la impunerea unor nume noi în literatura băcăuană. Invitat adesea la emisiunile posturilor locale de radio şi televiziune a fost, întotdeauna, omul potrivit la locul potrivit, erudiţia sa şi dorinţa de a da viaţă cărţii locului molipsindu-i şi pe cei din jur.

A suferit cu demnitate, cu iubire primind tot ceea ce i-a hărăzit Dumnezeu. În tăcerea sa nevoită a ultimelor două săptămâni, o oază de lumină a fost apariţia celui de-al doilea volum din Cartea lui Copil Împărat, aceeaşi Editură Corgal Press publicându-i, postum, romanul inedit Lumea are glas (2008).

Fie-i memoria veşnică!

Cornel GALBEN