Trăim veseli într-o lume tristă sau trişti într-o lume veselă? Omul acela autentic, jovial, optimist, încrezător în ziua de mâine să fi dispărut? Să se fi transformat aşa, pur şi simplu, peste noapte, umorul etic în comic absurd sau grotesc, în maliţie şi râs lipsit de scrupule? Aristotel avertiza că a utiliza comicul pentru a produce lezări, durere şi umilinţe, ar presupune o lipsă de condescendenţă, de simţ etic, de bun simţ în ultima instanţă… Cât timp vom mai împrumuta cocoaşa unei societăţi, pentru ca umilinţa să ne salveze măcar pentru ziua de mâine? Cât vom mai afişa rânjete sociale de complezenţă? Acceptăm să fim legaţi la ochi cu neagra banderolă pe care „deştepţii” zilei ne scriu mare: „Proşti”?

Triumful momentului mai ţine oare de receptarea valorilor intelectuale, morale, spirituale? Or, poate, în aparenta resemantizare exista doar o „societate perfectă”, un „profesor abstract”, nişte „politicieni de carieră” ş.a.m.d.?

Cu siguranţă că măştile ne salvează pe toţi, că devenim „adaptaţi”, nenostalgici” (de ce am avea nostalgia unor valori din moment ce ele sunt deja istorie?) … Restul este tăcere (sau contemplaţie).

Aceste întrebări îşi află profunde răspunsuri într-un roman adresat strict unui lector ce nu a învăţat încă ce este „jocul de glezne” şi „coloana vertebrală hiperflexibilă”… Carte cu cheie, roman-fabulă, parabolă, „Viţelul cel gras” (Timişoara, Ed. „Marineasa”, 2008), al d-nei Alexandra Titu – reprezintă una dintre operele moderne, care „funcţionează” precum stabilopozii în faţa valurilor vehemente şi înspumate murdar ale timpurilor ipocrite, surprinse epic şi „estetic”.

Din clipa în care începi să citeşti cartea, identifici parodia, ironia subtilă, iar – ca lector – nu poţi să rămâi spectator… Eşti atras sub lupa autoarei, obligat să îmbraci hainele sincerităţii ascunse doar de convenţia fabulei, determinat să te priveşti într-o oglindă freudiană sau proustiană, forţat să îţi admiţi erorile trecutului sau prezentului… Un soi de regie te preschimba în altceva, un alter ego – zămislit din slăbiciunile interioare, din măcinările fiinţei, din întrebări şi frici la care nu există leac concret… Este, în fapt, doar întoarcerea la esenţa umană prin augmentarea grotescului până la liniile suprarealiste, poate…, sau până la respiraţia motivată a ultimei pagini: „Viţelul tropăia prin nisip dezinvolt şi foarte la el acasă. Epsilon se simţea şi el foarte acasă, atent la nuanţele infinite ale pământurilor coapte de soare şi ale vegetaţiei pitice, la nuanţele munţilor îndepărtaţi, şi la albastrul palid al cerului. Iar parfumul deşertului îi era şi el familiar. Şi, în asprimea lui, o nuanţă de neconfundat dădea intensitate acestui sentiment al recunoaşterii.” (cf. op. cit., p.230)

„Viţelul cel gras” e un roman atipic, modern, a cărui alcătuire epică din opt discursuri parabolice („Întoarcerea risipitorului” – p.9/ „Tăierea” – p.13/ „Voi sicriu bogat” – p.23/ „Înmormântări regale” – p.59/ „Spotul” –p. 83/ „Ferme în conservă” – p.101/ „Vulturii heraldici” – p.141/ „Intrus în Paradis” – p.189) este cel mai bine surprinsă chiar de autoare: „Orice proză scurtă este, în fond, condensarea unei texturi epice mai ample, care, la rândul său, comprima în secvenţialitatea, oricât de cuprinzătoare, lungul, aproape infinitul puzzle al istoriei. Nu poţi să nu visezi întregul când decupezi felia (…) A fost un colind dialog, un dialog între mielul inocent informat despre soarta lui şi a tuturor şi viitorul său cumpărător. «Unde mergi tu, mielule?»… Şi povestea unui erou obscur care s-a întors acasă după crâncenul lui periplu, şi nu a găsit decât pe ceilalţi ospătând din viţelul cel îngrăşat. Şi a murit, în lipsă de ceva mai bun, şi nimeni nu îndrăznea să-l îngroape, fiindcă era un proscris (…). Şi au mai fost multe istorii… Nu istoriile lipsesc (…). Aş sugera eventualilor cititori să ia în considerare comicul întâmplărilor şi rolul amical jucat de moarte” (v. contracoperta).

Sinergia dintre mitologeme, toposuri, categorii estetice dispuse dihotomic sau antinomic (comicul cu grotescul şi straniul, frumosul cu sublimul şi tragicul, absurdul cu dramaticul şi umoristicul, etc) – creează o textură densă, inaccesibilă pentru cel ce nu intuieşte măcar „pânza din care a fost decupată cartea”. Este sentimentul pe care îl trăieşti privind doar un detaliu dintr-o mare alegorie murală, de exemplu. De aici, frustrarea explicabilă a potenţialului lector, cel care va încerca să recupereze din sugestii şi din metatexte elementele întregului imaginat. Un zâmbet în maniera lui Ibsen se întrevede printre pagini, o înclinaţie nativă spre elevat, spre rafinamentul intelectual, spre ludicul decantat de absurd, de straniu, ba chiar de urme de fantastic izvorât din alegorie.

Frazele uimesc. O prospeţime rece ia locul unui discurs cvasifilosofic, apoi o descriere naivă (sau aparent naivă), încât e aproape imposibil să identifici coerent, în termenii pragmaticii textuale, până unde ţine ingambamentul, unde este colajul epic, care-s indicii transfrastici, unde se problematizează academic şi unde e o compoziţie tandră şi ingenuă: „Soarele devenise ceva mai călduţ. Cerşetoarea cu ochii albaştri şi candizi avusese dreptate. Dumnezeu era bun şi le dăruia lor şi copiilor care veneau de la şcoală, gălăgioşi, impertinenţi şi irepresibil veseli, şi gospodinelor care făceau curat, şi chiar zidurilor atinse de igrasii incurabile (…) Tăcerea era doar o sincopă a acestui început de comunicare plină de gânduri, de replici nespuse, de supoziţii de verificat, abandonate, de gânduri adiacente, de senzaţii tracasante, dintre care, cea mai imperioasă pentru vagabondul localnic era dorinţa de a bea ceva, concurată de mirosul tocanei de viţel (…) Un al nu se ştie câtelea simţ, care l-ar fi recomandat ca detectiv într-o poveste modernă, îl avertiza că, pe undeva prin preajmă, s-ar putea afla o sticlă cu ceva de băut. Şi cel mai indicat posesor al ei era cu siguranţă falnicul estropiat, cu bustul lui de cavaler din baladele eroice. Chansons de geste, spuse, şi vântul primăvăratec flutura sintagma ca pe o filacteră impozantă.” (cf. op. cit. p. 142)

Parabola contemporaneităţii caduce ia naştere din transgresarea simbolică de motive din artele plastice în mit şi de acolo în literatură, alcătuind o ficţionalitate aparent haotică, în care moartea şi hrana par dominante ale limitei inferioare a ontologicului, pe care d-na Alexandra Titu o reda cu o naturaleţe specifică doar celui ce stăpâneşte fără echivoc instrumentarul estetic, cu o componenţă psihologică imanentă şi cu scop terapeutic.

Pe de altă parte, însă, dl. Cornel Ungureanu, care semnează prefaţa, vede altfel capitolele cărţii: „sunt reportaje despre un timp şi despre o lume a deziluziei. Cerşetori care împlinesc rolul de rezoneuri, care meditează asupra lumii de azi şi asupra lumii care a fost, precum personajele din romanele medievale ar juca rolul «fiilor». Nu sunt fii risipitori care se întorc acasă, fiindcă ceea ce s-ar putea numi acasă e un teritoriu pustiit, sunt rătăcitorii sau rătăciţii într-o lume care şi-a ieşit din matcă. Inteligenţa eseistului pulsează în voie, reacţia hiperintelectualului şi a politologului Alexandra Titu se desfăşoară în voie. Fiecare pagină are transparenţa necesară care să pricepem că prozatoarea insistă şi asupra României de azi. Asupra evenimentelor din preajmă. O atenţie deosebită ar merita capitolul «Vulturii heraldici», în care ekphrasisul capătă expansiune.” (op. cit., pp. 7-8)

Uşorul sarcasm ce acompaniază cele mai suave note descriptive trimite la o puternică nuanţare a elementelor paraverbale şi nonverbale, până la teatral, până la ieşirea din pagini pe o scenă imaginară, încadrată coerent în realitatea noastră, a tuturor: „Viţelul cel gras rumega lângă vaca placidă, netulburat de presimţiri, încrezătoare în oamenii ce se mişcă prin preajmă, ce o uşurează seara de preaplinul din uger, încrezătoare în câinii care apără păşunea, al căror lătrat îi ritmează liniştitor nopţile… Viţelul priveşte drumul pe care vine un drumeţ, dansul şi focul, ascultă strigătele şi cântecele, urmăreşte oamenii care aleargă strigând unii spre alţii şi se despart, se apropie şi se despart… Ce e acesta? Un dans?

Triste, umbrele serii acoperă iarba…

Lumea e mare şi plină de parfumuri, de chipuri, de gesturi…

(…) Umbrele serii cad la fel peste iarba pe care acum câteva ceasuri a păscut viţelul, şi peste drumul pe care cu câţiva ani doar, în urmă, am crezut că plec…” (op. cit., pp. 9-10)

„Cine moare, mielule? Cine moare, mielule?

Şi noi, miei, domnule,

Şi voi, domnii, domnule,

Noi cu toţii, domnule”…