Ionel SAVITESCU – Adevărul despre templieri

„Nici Templierii nu fac excepţie de la această lege fundamentală care determină existenţa societăţilor şi a indivizilor, pe care am putea-o denumi legea contemporaneităţii: ei aparţin vremii lor” (Jules Loiseleur)

Între ordinele cavalereşti – Teutoni, Ioaniţi (Ospitalieri) şi Templieri –, aceştia din urmă au dat multă bătaie de cap, prin doctrina lor secretă, istoricilor, iar în ansamblu, cele trei ordine cavalereşti au oferit inepuizabile subiecte literare (despre Templieri, Maurice Druon a scris un memorabil roman: Les Rois maudits). Întâmplarea face să găsim în librării eseul lui Jules Loiseleur*, apărut, de curând, la Editura ANTET, casă editorială specializată îndeobşte în livrarea pe piaţa cărţii a unor volume cu caracter esoteric, din păcate, de cele mai multe ori, fără a se preciza anul apariţiei cărţii şi redactarea unei scurte notiţe lămuritoare asupra autorilor. În această situaţie se află şi volumul de faţă, mai mult, nu ni se precizează, bunăoară, după ce ediţie şi editură franceză s-a făcut traducerea, deşi autorul acestei versiuni româneşti, dl. Gabriel Avram, într-un documentat expozeu, ne introduce în problematica cărţii. Structurată în patru părţi (Doctrina, Izvoarele doctrinei, Examinarea izvoarelor orientale, Analiza monumentelor atribuite Ordinului Templului), apoi, Rezumatul doctrinei şi concluziile, Note şi documente justificative, acest eseu despre Templieri datează din veacul al XIX-lea. Citim, astfel, în subsolul paginii 11: „Acest studiu a fost citit la Academie, la secţiunea Inscripţii şi scrisori, în şedinţele din zilele 5,  12 şi 26 noiembrie 1869. Autorul îşi reînnoieşte aici mulţumirile ilustrului şi binevoitorului său auditoriu; el a ţinut cont de savantele observaţii care i s-au făcut, în textul pe care îl încredinţează astăzi tiparului.” Avem deci de a face cu o cercetare de anvergură ce poartă girul Academiei Franceze, iar pe parcursul lecturii, de-a dreptul captivantă, Jules Loiseleur citează şi reproduce excerpte din operele multor alţi autori menţionaţi în subsolurile de pagini. Aşadar, pe scurt, istoria Templierilor ar fi următoarea: Ordinul a fost întemeiat în anul 1118 în Ţara Sfântă (Ierusalim), de Hugues de Payens şi Godefroy de Saint – Omer (ulterior, li s-au adăugat încă şapte cavaleri, însă după alte izvoare au fost numai cinci cavaleri), care hotărăsc înfiinţarea unui ordin militar – religios cu scopul protejării pelerinilor care veneau să se închine la Sfântul Mormânt. Numele complet al Ordinului era: Sărmanii cavaleri ai lui Christos şi ai Templului lui Solomon, şi, în pofida unei uriaşe averi pe care o deţineau în comun, Templierii se bucurau individual numai de spadă şi erau consideraţi elita militară a creştinătăţii, iar Sfântul Bernard de Clairvaux redactează în 1128 regulamentul Ordinului Templier, Papa Honoriu II, prin Conciliul de la Troyes (1128), îi recunoaşte oficial. Curând, Templierii au acumulat o putere militară şi economică, încât încep să devină temuţi în Europa, atât de Vatican cât şi de capetele încoronate. În faţa acestei situaţii de netolerat, Filip al IV-lea cel Frumos şi Papa Clement al V-lea (Bertrand de Got) hotărăsc lichidarea întregului Ordin, aşa încât toţi membrii sunt arestaţi într-o singură zi: vineri, 13 octombrie 1307 (eveniment, ce ne aminteşte de ulterioara Noapte a Sfântului Bartolomeu, 24 august 1572), inclusiv Marele Maestru, Jacques de Molay. Procesul intentat Templierilor a durat până în 1314 (Ordinul Templului a fost acuzat de erezie şi exclus prin bula Vox in excelso din 22 martie 1312), când Jacques de Molay şi Geofroy de Carnay sunt arşi pe rug (18 martie 1314). Uimeşte faptul, că înainte de execuţie, Jacques de Molay a proferat următorul blestem: „Papă Clement şi rege Filip, mai înainte de a se împlini un an, vă chem la judecata Domnului, pentru a vă primi pedeapsa!” Puterea blestemului s-a adeverit: Clement V se stinge la 20 aprilie 1307, iar regele Filip cel Frumos îşi găseşte sfârşitul în luna noiembrie 1307, când, se pare, în urma unui atac cerebral, cade de pe cal. Urmaşii regelui ar fi murit, de asemenea, până la vârsta de 33 de ani. Fatalitate? Coincidenţă? Restabilirea dreptăţii? Greu de răspuns. Evident, indiferent care ar fi explicaţia, existenţa Templierilor fascinează şi astăzi. Putere, glorie, moravuri dubioase, iniţiere sub prestare de jurământ, toate au contribuit ca în jurul Templierilor să se ţeasă o seamă de legende. Apoi, nu a fost clarificată ipoteza găsirii unor relicve de preţ în fundaţia Templului lui Solomon. Nici mărturisirile Templierilor nu au fost suficiente. Se pare, că anumite secrete ale Ordinului erau deţinute numai de un cerc restrâns, aflat în apropierea Marelui Maestru. În fine, în ianuarie 1793, când Ludovic al XVI-lea a fost ghilotinat, Regele ar mai fi apucat să spună: „Oameni ai Franţei, sunt nevinovat şi îi iert pe cei responsabili pentru moartea mea. Mă rog lui Dumnezeu ca sângele vărsat aici să nu cadă niciodată asupra Franţei sau asupra ta, nefericitul meu popor…”, iar un necunoscut s-a urcat pe eşafod, strigând: „Jacques de Molay eşti răzbunat!” Oficial, Ordinul Templierilor îşi încetase activitatea în 1314, însă Jacques de Molay reuşise înainte de execuţie să emită Carta Transmiterii (Carta lui Larmenius), prin care îşi desemna succesorul, aşa încât Templierii şi-au continuat activitatea până în zilele noastre sub forma acţiunilor caritabile (cercetări arheologice, opere de binefacere etc.). O problemă neabordată de Jules Loiseleur este aceea a relaţiilor cu Ordinul Cavalerilor Ospitalieri ai Sfântului Ioan (Ordinul Suveran şi Militar de Malta), înfiinţat în jur de 1070, pe lângă Spitalul Sfântului Ioan din Ierusalim, de către negustorii italieni pentru a-i ajuta pe pelerinii bolnavi. După ce un timp s-au ţinut departe de acţiunile militare, aceşti Cavaleri Ospitalieri s-au implicat, tot mai mult, în misiuni militare, devenind alături de Templieri şi mai târziu Cavalerii Teutoni, o forţă militară de temut. Încercarea de a unifica aceste ordine, în 1272, la Conciliul de la Saltzburg a eşuat din cauza Templierilor. Dacă mai adăugăm şi faptul că multe obiective ale Templierilor se regăsesc în preceptele francmasoneriei moderne, înţelegem, mai bine, utilitatea unui astfel de studiu. Toate aceste amănunte şi încă multe altele – relaţiile acestor ordine cavalereşti cu lumea modernă se pot afla, bunăoară, din volumul MOŞTENIREA MESIANICĂ (RAO, 2005, 2006), scris de Michael Baigent, Richard Leigh, Henry Lincoln. În ceea ce priveşte examinarea doctrinei şi a izvoarelor orientale ale doctrinei Templierilor, constatăm că, în gândirea lor s-au identificat multe elemente catare, gnostice, pauliciene şi bogumilice. Volumul mai conţine bula Papei Clement V de suprimare a Ordinului Templierilor. Evident, în final, ne întrebăm, fără a fi în măsură să răspundem, cum ar fi evoluat acest Ordin Cavaleresc al Templierilor, dacă nu ar fi fost interzis de regele francez Filip cel Frumos? Probabil, cu timpul s-ar fi manifestat sub altă formă organizatorică pusă în slujba umanităţii.

* Jules Loiseleur, „Doctrina secretă a templierilor”, traducere de Gabriel Avram, Ed. Antet, an nemenţionat.