Ionel SAVITESCU - Pe acoperişul lumii

Există în partea sudică a Asiei, deasupra subcontinentului indian, un grup de mici state: Sikkim, Kaşmir, Bhutan, Assam, Nepal, în fine, Tibetul (actualmente, o provincie autonomă a Chinei), care au fascinat imaginaţia savanţilor europeni încă din secolul al XVIII-lea, deoarece pe teritoriul acestor ţări s-ar afla leagănul civilizaţiei umane şi al arienilor. Evident, această zonă geografică a fost vizitată în decursul veacurilor de nenumărate expediţii, de călători singuratici, de misionari sau de simpli aventurieri în căutarea absolutului. În ceea ce priveşte evoluţia conceptului arian este bine surprins de Léon Poliakov într-o carte devenită best – seller transpusă şi în limba română (v. Mitul arian, Ed. EST, 2003). În fine, în primele decenii ale secolului trecut un demnitar nazist, Heinrich Himmler, pasionat de ştiinţele oculte, de civilizaţiile dispărute (Atlantida, apoi, teoria formării universului ca rezultat al luptei dintre foc şi gheaţă, teorie emisă de germanul Hans Hörbiger. A se vedea în acest sens şi cartea „Dimineaţa magicienilor” a lui Louis Pauwels şi J. Bergier), de Orient, de existenţa arienilor, pune la cale expediţia a cinci tineri germani – Ernst Schäfer, Bruno Beger, Ernst Krause, Edmund Geer şi Karl Wienert – în îndepărtatul Tibet, pentru identificarea, printre altele, a locului de obârşie a arienilor. Totul se desfăşura sub patronajul Germaniei naziste care dorea să-şi dovedească originile rasiale superioare şi performanţele ştiinţifice de excepţie. Mediul intelectual german făcea propaganda extinderii teritoriale. Era vizat Estul. Se publică lucrări, se construiesc teorii care să justifice expansiunea colonială, care după Bismarck devenise o obsesie a Germaniei. Această expediţie insolită ar fi rămas, în parte, necunoscută, dacă istoricul englez Christopher Hale nu-şi dedica o parte din timpul său acestei cercetări. Dintr-o sumară notiţă aflăm că Christopher Hale este absolventul unei universităţi engleze, a lucrat la BBC, iar în momentul de faţă se documentează pentru o nouă carte despre Hitler. Cartea în chestiune a fost încheiată la Londra în martie 2003: „Ce ar fi putut lega o expediţie în Asia Centrală de catastrofa globală dezlănţuită de Hitler în 1939? Puţini istorici şi-au pus această întrebare. Dar adevărata poveste a acestei mici expediţii, spusă pentru prima dată în această carte, arată că a fost un apogeu al Germaniei imperialiste şi al imaginaţiei rasiste.” (p. 32). Aşadar, Tibetul, în pofida altitudinii, a condiţiilor grele de viaţă, a căilor de comunicaţie aproape inpracticabile, atrăgea ca un magnet, în special, prin mitul Shambalei (al Agartthei), o ţară fabuloasă aflată undeva în cuprinsul munţilor Himalaya şi unde s-ar fi găsit Regele Lumii. Printre cei care au încercat să pătrundă în Tibet, în căutarea Shambalei, este menţionat şi Nicolai Roerich (1874 – 1947), care fusese oprit de oficialităţile britanice: „Savanţi, călători, diplomaţi şi o mulţime de lume nebună şi-au imaginat de secole Tibetul ca o fixitate spirituală, izolată, neschimbată şi pură. Nu a fost niciodată ceva de felul acesta şi în mod sigur nu a fost aşa în 1939” (p. 299). Ceea ce ne surprinde este faptul că Christopher Hale nu menţionează printre călătorii vestiţi ai acestei zone pe Ferdinand Ossendowski şi Alexandra David – Néel (este totuşi menţionată în bibliografie), ale căror cărţi sunt binecunoscute în România. Astfel Ossendowski în „Animale, oameni şi zei” (Ed. Institutul European, 1994, p. 222) face următoare menţiune despre un conducător tibetan, care dăduse peste o cavernă cu următoarea inscripţie: „Această poartă conduce la Agharti”. La pagina 45, Ch. Hale îl aminteşte pe învăţatul maghiar Csoma de Köros (născut, de fapt, în Transilvania), care astăzi este considerat drept întemeietor al tibetanologiei – realizase un Dicţionar tibetano – englez şi o Gramatică a limbii tibetane. În sfârşit, Liviu Bordaş în „Iter in Indiam” dă la iveală numele multor români care s-au aventurat pe meleagurile îndepărtatei Indii. În schimb, se vorbeşte cu lux de amănunte despre Helena Blavatsky (1831 – 1891), care moştenise o bogată bibliotecă de cărţi oculte de la un străbunic ce aparţinuse Ritului Strictei Observanţe (societate germană ce pretindea că avea relaţii cu „superiorii necunoscuţi”), în perigrinările ei ajunge în India la graniţa cu Tibetul. Dintre cărţile d-nei. Blavatsky „Doctrina secretă” a influenţat mult Europa, iar William Jones prin relevarea calităţilor limbii sanscrite a bulversat lumea savanţilor europeni, care subit fac pasiune pentru cultura şi istoria milenarei Indii. În acest context, Himmler pune la cale expediţia lui Schäfer în Tibet (Schäfer era născut în 1910, la Köln, ca fiu al unui afacerist bogat), care în acel moment (1938) mai călătorise în Extremul Orient şi în Tibet, în 1931 şi 1935. Interesul pentru Tibet îi fusese trezit de povestirile unui musafir entuziasmat de expediţia tibetană a lui W. Filcher. Modelul lui Schäfer fusese exploratorul suedez Sven Hedin (1965 – 1952), care străbătuse Asia în mai multe rânduri şi care era admirator al Germaniei şi al lui Hitler. Expediţia lui Schäfer este un pretext pentru autorul acestui masiv tom de a prezenta în detalii situaţia politică a Europei anterioară Primului Război, perioada interbelică, venirea lui Hitler la putere, ambiţiile politice, militare şi teritoriale ale noii oligarhii germane patronate de nazişti, în fine, megalomania lui Hitler a împins Europa într-o mare conflagraţie cu tot cortegiul de nenorociri, Holocaustul încununând politica rasială aberantă. După o scurtă călătorie la Londra, pentru a obţine vizele de intrare în Tibet, Schäfer şi colegii săi au plecat spre Orient la 18 aprilie 1938. Ajung la Calcutta unde au aflat că viza tibetană nu fusese obţinută. La Darjeeling, Schäfer se întâlneşte cu Hugh Richardson (autor, alături de David Snellgrove al „Istoriei culturale a Tibetului”). După obţinerea permisiunii de a sta în Tibet 14 zile, Schäfer s-a îndreptat spre Lhasa, notând cu scrupulozitate anumite amănunte: „chiar şi satele aveau un aspect tirolez cu streşinile întâlnindu-se deasupra străzilor înguste” (p. 268). Sunt trecute astfel în revistă vechi tradiţii, obiceiuri, relicve ale civilizaţiei, religiei şi istoriei tibetane, comportamentul oamenilor, descrierea localităţilor (Phari – rămâne locul „cel mai mizerabil de pe pământ”, „capitala murdăriei”), întâlniri cu persoane oficiale, inclusiv regentul Tibetului, Reting Rimpoche, cu Tsarong Dzasa, cel mai bogat tibetan care ia sprijinit pe germani să-şi prelungească şederea în Tibet etc. Sunt notate, de asemenea, amănunte asupra stării de sănătate a oamenilor, bolile venerice făceau ravagii, relaţiile cu statele vecine, viaţa călugărilor în mânăstiri, descrierea oamenilor: „Tibetanul ca individ este inofensiv şi extrem de binevoitor, dar în comunitate, mai ales când este implicat în serviciul religios, se agită foarte uşor şi devine periculos.” (p. 271). În fine, Schäfer a trăit până în anul 1992, Bruno Beger mai trăia în anul 2001, iar în 2002, în Tibet se mai aflau în viaţă Akeh Bhutia, care păstrase documentul prin care dovedea că lucrase pentru Schäfer, şi Kelsang Gyatso. După revenirea expediţiei în Germania, războiul a pus capăt unor noi tentative de a călători în Tibet. Lucrarea beneficiază de un set de fotografii efectuate de Schäfer în timpul expediţiei, de o bibliografie selectivă şi de un indice de nume.

Christopher Hale „Cruciada lui Himmler. Istoria expediţiei germane în Tibet din 1938”, traducere din limba engleză Ana T. Grim, Ed. RAO International Publishing Company, 2007 (2008).