Andrei Makine, continuări

Oare să mă fi înşelat atunci când îi prevedeam lui Andrei Makine o receptare „peste aşteptări” în spaţiul românesc ? Iată până la urmă cum mai multe edituri i-au publicat cărţile într-un timp ce parc-ar ţine de celebra Guiness Book. Incontestabil, seria celor de la Polirom este cea care, peste timp, va da măsura corect controlată a emblemei Makine. Divagând, câteodată mă amuză dorinţa unora dintre noi de a avea „operele complete” ale autorilor contemporani. Dincolo de paradoxul ce se naşte din însăşi condiţia de scriitori ai momentului, să nu uităm, pe aceste plaiuri suntem încă apăsaţi de nevoia unor recuperări competente pentru epoca de vârf a literaturii române. Mai  mult, în şcoli se pomenesc numele unor scriitori pe care îi citim „la a doua mână”, re-tipăriţi fără niciun discernământ critic, fără o contextualizare potrivită. Noi suntem cei ce spunem nu pentru ediţii definitive, nu pentru tot ceea ce s-ar putea transforma chiar şi peste noapte în punct de referinţă. Deşi va suna patetic, devenim din zi în zi mai specialişti în nuanţarea la infinit a propriilor abilităţi de a ne trişa orizonturile. Da, la universitate se poate studia universul propus de Tolkien, da, la anumite edituri se publică sub toate formele (copertă tare, copertă moale – ce tare!, audiobook) romanele de succes. Toate acestea din pricini lesne de înţeles. Desigur, regrete putem avea; oficial, ne este bine, mai mult, pare a fi de neiertat această necesitate organică de a ne întoarce către „literatura mare”.

Prin intermediul câtorva personaje, Andrei Makine explică firescul situaţiei. La noi, ca şi la ei, banul e zeul suprem. Sub forma întrebărilor retorice, personajul principal al ultimei cărţi,  „Viaţa unui bărbat necunoscut” – Şutov, constată aproape agonic superficialitatea vremurilor. Chiar dacă există în mod fatidic ceva ce lipseşte şi care nu mai poate fi reconstituit, istoria pare a-şi fi anihilat deja propria-i demnitate: „Şutov […] trebuia să-i spună lui Vlad că, altădată, o culegere de poezii îţi putea schimba viaţa, dar în acelaşi timp un poem putea să-l coste viaţa pe autor. Strofele aveau greutatea lungilor condamnări dincolo de cercul polar, unde au dispărut atâţia poeţi… Îşi imaginează replica sfidătoare a lui Vlad: «Şi asta vi se pare un lucru bun ?» O întrebare de genul ăsta, de o naivitate greu de parat. De ce ar fi gulagul criteriul unei literaturi bune ? Iar suferinţa, garantul autenticităţii ? Dar, mai ales, cine ar putea să judece valoarea vieţilor, a cărţilor ? De ce existenţa lui Vlad ar fi mai lipsită de sens decât a amărâtului care îşi cumpără cu ultimele copeici opusculul unui poet proscris, imprimat pe hârtie de împachetat ? Nicio carte nu le mai e interzisă tinerilor ruşi. Colindă lumea (Vlad tocmai s-a întors de la Boston), unde sunt bine hrăniţi, instruiţi, fără complexe…”

Atât „Iubirea omenească” cât şi „Viaţa unui bărbat necunoscut” ţintesc către surprinderea unei ultime forme de umanism. După cum am afirmat în alt loc, autorul rămâne în directa descendenţă a lui Dostoievski. Deşi referiri explicite merg mai degrabă către Cehov, Dostoievski îi împrumută stăpânirea de sine şi încrederea într-un transcendent parţial insondabil. Traseul ciudat al vieţii reale se împleteşte de multe ori cu destinele unora din personajele cărţilor sale. În romane se întrevăd puncte de legătură, adevărate semne ori simboluri ce te conduc mai departe, înspre o metaforă ce guvernează ţesătura. Aşadar, fără a intra sub incidenţa neplăcută a clişeului, de multe ori Makine apelează la re-conturarea, sub varii forme, a propriului destin. Personajul principal revine în patria-mamă, acolo unde îşi caută pentru încă o dată chipul şters de „implacabilul destin”. Nereuşind să se integreze, străinătatea nu îi oferă eroului decât rareori un vag confort material. Există un dublu război, e certă o singură iniţiere. Adesea, conflictele exterioare sunt voit minimalizate, punându-se accentul pe un pseudo-clivaj al eului narativ. Povestea începe mai mereu dinspre motivaţia unei re-întoarceri, a unei căutări ce va genera treptat situaţii lipsite de coerenţă. Eroul începe să manifeste prin acest regressus ad originem disponibilităţi ce aduc aminte de personajele tragediilor din antichitate. Deşi sfârşitul romanelor coincide cu moartea unora din personajele ce au încercat (din) formele vinei tragice, asumarea acesteia mută în final interesul cititorului către orizontul unor certitudini pre-semnalate în paginile anterioare, îmbrăcate în hainele unei melancolii aparte, cu rol purificator.

La urma urmelor, romanele pe care le-am avut în vedere propun o desfăşurare simplă a evenimentelor, marcată în / de timp şi spaţiu: primul, „Iubirea omenească”, ni-l prezintă pe Elias Almeida, un revoluţionar angolez ce se confruntă cu cele mai sumbre aspecte ale istoriei din ultima jumătate a secolului XX. Cu toate acestea, îşi păstrează încrederea în puterea mântuitoare a dragostei. „Viaţa unui bărbat necunoscut” este scris după mai vechea reţetă a romanului în roman, oferind cititorului o viziune amplă asupra capriciilor aceleiaşi istorii de neînţeles. Înţelegând că notorietatea sa e mai degrabă o chestiune „fără substanţă”, Ivan Şutov, scriitor (auto-)exilat în Franţa, hotărăşte să îşi părăsească ţara de adopţie pentru a revedea Sankt Petersburg şi odată cu acesta o mai veche iubire din tinereţe. Mai degrabă rătăcit într-o ţară de nerecunoscut, Ivan Şutov e surprins de modernitatea delirantă pe care o afişează cotidianul. Reţin doar câteva din rândurile ce descriu una din „sărbătorile locului”: „Ceva mai departe, fluviul de oameni e despicat de o procesiune de sosii ale lui Petru cel Mare: redingotă militară, tricorn, mustăţi de motan furios, baston. […] La o intersecţie, regimentul acesta se amestecă cu un detaşament de «dansatoare braziliene», aproape goale, împodobite cu pene. Uniformele ţarilor se freacă de coapsele lungi şi bronzate, ating emisferele săltate ale crupelor. Şi imediat îi urmează curteni cu peruci, bulevardul e ticsit de crinoline, soarele se răsfrânge pe înaltele coafuri pudrate. Frişca veşmintelor lor face loc unui nou monstru gonflabil. Un dinozaur ? Nu, o navă. Şutov citeşte pe prora ei: Aurora. «Crucişătorul de la Revoluţia din Octombrie», îi explică o mamă fiului ei de doisprezece ani… Chiar că s-au schimbat vremurile dacă trebuie să-i spună despre lovitura istorică de tun, de care altădată aflai de la grădiniţă”. Deşi odată cu apariţia Ianei (tânăra din tinereţe ce acum administrează un lanţ hotelier) Şutov realizează că nu mai are nicio şansă la normalitate, se bucură totuşi de întâlnirea providenţială cu bătrânul Volski, care îşi confesează experienţele traumatice din timpul războiului şi a perioadei comuniste, în fapt o poveste emblematică pentru atât de multe destine zdrobite de sistemul totalitar. Dacă cinismul rece al cotidianului inventariază atrocităţile războiului, interesele economice anulează necesitatea oricăror explicaţii. Exemplificând, „Abia în clipa aceea am simţit adevărata groază de moarte. Un spasm noduros, ca şi cum o fiinţă necunoscută crescută pe ascuns în mine s-ar fi trezit, iar acum se smulgea din pântecele, din creierul meu. Naşterea propriului meu cadavru, lipit de mine, ca o dublură”; „Sub paşii noştri, în adâncurile marine, conductele de oţel continuă să pompeze sângele negru care se va transforma în bani, în sângele roşu al celor ucişi, în carne feminină cumpărată.” 

Fiecare erou e un avatar al scriitorului însuşi. Conştient de forţa distructivă a faptului istoric, Makine îi contrapune existenţei aflate sub imperativul iubirii. La urma urmelor, încă de la începutul unuia din romane, la Paris, prietena mai tânără a lui Şutov îi aşază în faţă genealogia numelui, sub forma unui reprobabil gest de ocară: „Apropo, am aflat ce înseamnă în ruseşte numele tău de familie…, anunţă ea […] numele tău nu are decât o singură semnificaţie […] şut înseamnă măscărici. Da, un bufon, ce mai”. Personal, îmi voi permite luxul de a nu uita că iniţial, la curte, bufonul era singurul care rostea adevărul până la capăt. Joc, o filosofie a contrariilor. Poate că tocmai de aceea, le-am dat dreptate lui Şutov, Elias, Makine, cât şi celorlalte personaje valorizate pozitiv, odată cu răspunsul oferit în cadrul discuţiei amintite: „Şut înseamnă măscărici trist! Ţine minte! Şi măscăriciul ăsta trist te iubea…”

La urma urmelor, cine ştie, poate că peste ani vom avea într-o ediţie de lux toate cugetările acestui înstrăinat!

Marius MANTA