Constantin Trandafir - Confesiunile domnului Grigurcu

Pentru că suntem pe terenul mărturisirilor, încep prin a spune că, având în vedere distanţele care mă separă în multe privinţe de Gheorghe Grigurcu, aş fi unul dintre cei mai puţin îndreptăţiţi să mă pronunţ în legătură cu spovedaniile acestui scriitor cu totul atipic. Mizez pe câteva considerente s-o fac, totuşi. Scurt, mai multe sunt cele care ne apropie decât cele care ne despart; apoi, e vorba de  preţuirea (acesta e cuvântul) meritată, în pofida, cum zic, a unor despărţiri de convingeri, care pot fi interpretate şi ca temei al unei speciale empatii. Ca să-i imit un procedeu frecvent, argumentul autorităţii, invoc spusa lui J. Joubert: „Ceea ce uimeşte, uimeşte o singură dată, ceea ce este admirabil este din ce în ce mai admirat”. Acestea fiind spuse, să intrăm în subiect.

De multă vreme Gheorghe Grigurcu a probat că e o natură confesivă, nu doar prin poezia şi critica sa, ci şi prin aşa-numita literatură de frontieră: jurnal, interviuri, aforisme.  „Omul deliberativ” face adesea apologia mărturisirii, „secret al individualităţii care exprimă splendoarea deosebirii dintre o fiinţă şi alta şi, deopotrivă, splendoarea comunicării între ele”. Îi place să dialogheze, dar e refractar narcisismului: „Interviurile pe care le public sunt poate un surogat al societăţii care îmi lipseşte lungi perioade cu desăvârşire, o deschidere spre lume, însă una sublimată, evocatoare. Confesiunea e aşternută pe cât posibil ca un jurnal provocat, adăugând că jurnalul, în mod inexplicabil pentru mine repudiat de unii confraţi, e o speţă inalienabilă a  creaţiei. Jurnalul se află îngropat la temelia poeziei, a romanului, a numeroase pagini de eseu şi critică, aidoma unei făpturi omeneşti sacrificate la temelia unei construcţii ca să dureze”.

Dintre  sutele de convorbiri (e căutat de interlocutori mai abitir decât un oracol), multe sunt cele cu scriitoarea Dora Pavel, care au fost adunate, de curând, în volumul intitulat pe măsura intervievatului: O provocare a destinului. Se găsesc aici, ca totdeauna în scrisul locuitorului în Amarul Târg, confesiuni pe o sumedenie de subiecte, aşa de multe că nu se pot decât selecta câteva. E cu adevărat un „roman” autobiografic şi de idei, ţinând seama că orice ar scrie ceremoniosul autor este literatură, în sensul bun al cuvântului. „Romanul” acesta poate fi numit al formării unui izolat, document psihologic şi social, memorialistic şi „de învăţătură” în toate cele ale vieţii şi ale scrisului. Pildă în această privinţă îi este memorialistul E. Lovinescu care vorbea de „posibilitatea bovarică a individului de a concepe şi a se concepe”. Din biografia propriu-zisă se reţin, cu deosebire, constituţia precară, copilăria luminată de dragostea nemăsurată faţă de bunică şi de mamă, tribulaţiile şcolare (este exmatriculat de două ori ca student), profesorii îndrăgiţi, prietenii (puţini), iubirile (platonice sau ratate), căsătoria din urmă. Cele mai „palpitante”, spuse cu un ton dezamăgit, sunt tentativele de evadare din sihăstria provincială şi de accedere măcar la Oradea, dacă nu-i cu putinţă la Cluj sau la Bucureşti. Dar nu l-a ajutat nici iubirea sa „culturală”, Ion Caramitru. A rămas în Amarul Târg, în apartamentul unui bloc unde nu-i încap cărţile (aud că de curând şi-a schimbat locaţia, tot în aceeaşi urbe, o fi având, oare, o cameră în plus?). Iar tabieturile ar fi oarecum amuzante dacă n-ar fi triste. În afară de citit şi scris câte 12-14 ore pe zi, avu mai la tinereţe tentaţia boemei, apoi s-a mărginit la scurte chemări în alte locuri, la eşuarea unor publicaţii literare, „acasă” la preumblări fără gânduri, însoţit de câinele mult îndrăgit. Nu avu niciodată prilejul să treacă graniţele Românei, a călătorit numai cu imaginaţia şi filatelia. Cu toate acestea, Gheorghe Grigurcu are cultul prieteniei, mereu invocată, de aceea se arată dezamăgit când ea este trădată. Mereu aminteşte de indolenţa unui amic la care întrezărea un viitor de aur, dar, pe urmă, a capotat într-o existenţă derizorie. Alte decepţii mai mici sau mai mare se află la concurenţă cu întâlnirile fericite, cu mari scriitori interbelici, dispăruţi între timp, şi mai recenţi, dintre care cele mai faste au fost întrevederile cu Lucian Blaga şi I. Negoiţescu.

Conlocutoarea îl provoacă de câteva ori să-şi facă autoportretul. Când nu ocoleşte strategic răspunsul, se referă la firea sa „originară”, „una a dificultăţii de adaptare, a unei aprehensiuni în faţa lumii prea puţin cunoscute, a unei timidităţi, dacă doriţi, care-şi caută antidotul. De aceea, se şi iveşte o reacţie defensivă ce duce foarte probabil la expresia îngrijită, ce-ar putea friza solemnitatea. Scrupulul formal e pentru mine concomitent şi un efect al unei conştiinciozităţi, a unei deprinderi de a mă achita de obligaţii, de cele explicite ca şi de cele ce se întrezăresc în transluciditatea conştiinţei”. Prin emotivitate şi sensibilitate s-ar explica latura „feminină” a  scrisului său „fluent, armonios, muzical”: „Se întâlnesc astfel rezerva, «glacialitatea» autocontrolului cu reflexul contemplativ, cu răsfrângerea unei reverii ce murmură, fredonează în subtext”. Dualităţi ale firii au mai toţi oamenii (şi femeile!), dar în unele cazuri şi în cel de faţă ele sunt exacerbate. Solitarul se socializează cu răsfăţuri publicistice, inadaptabilul rămâne, geografic, un exilat, rafinamentul se vede şi când izbucneşte vehemenţa. Oscilează izbitor între umilitate şi frondă, între gravitatea ceremonioasă şi sclipirile ideatice. Scrisul „fluent, armonios, muzical” se întâlneşte cu inclemenţa  aspră, sentimentalul sfios nu suportă oportunismul, inanitatea, vulgaritatea, nu se împacă, hélas, nici cu ideea de relativism sau cu modalitatea ironică, deşi, spune, ironia abia în vremea din urmă e chemată în ajutor pentru a se obiectiva. Din politeţe şi civilitate, din credinţa justă că impertinenţa şi grosolănia lezează conştiinţa, moralistul tinde  să considere ironia „opusă jocului”: „Prin ironie practicăm o irealizare otrăvită, demonică. Ea uzurpă gratuitatea în favoarea unei tendinţe, şi astfel o batjocoreşte. Avem a face cu o negaţie rea, cu o incursiune discreţionară în real a unor puteri asumate fără nici o limită precizabilă. Ironia dizolvă realul lăsând un gol în care se propagă doar propria-i vibraţie”. Şi abhorările se înşiruie pe o întreagă pagină. Sunt tentat să purced la o contrareplică ajutată de zeci de citate ilustre, dar nu se cade şi nu-i posibil într-un biet comentariu. Totuşi, tânjeşte, am văzut, după serviciile ironiei. Umor, nici vorbă; umoral, peste măsură. Aici apare şi problema polemismului, despre care de multe ori se pronunţă intervievatul: „Polemica? E o formă de vivacitate a criticii, prin care îşi marchează teritoriul propriu (…)  Natural, polemica «de tip superior» e cea care respectă norma etică”. În controverse (e drept, nu se fac niciodată cu mănuşi)  spadasinul este tranşant. Are adversari, unii chiar inteligenţi, cu care se duelează des, mereu mânios, măcar că nu se consideră vindicativ. În acest fel, nu-i de direcţie lovinesciană, ci mai degrabă se aseamănă cu G. Ibrăileanu. Criticul de la „Sburătorul” avea incisivitate, dar lăsa să se înţeleagă că e imperturbabil. D. E. Lovinescu este vesel? întreabă nemulţumit bătăiosul de la „Viaţa românească”. Da, îi răspunde preopinentul: D. E. Lovinescu este vesel pentru că… d. Ibrăileanu e tragic ! Se mai poate discuta cum stă treaba asta. În tot cazul, Gheorghe Grigurcu îşi asumă destinul de polemist vituperant, dar se pare că e în teritoriul pamfletului: „unitar în negativitatea sa”, de care declară că începe să fie mândru. Cu această ocazie, nu mă pot abţine să nu reiau citatul exemplar din N. Iorga: „Polemistul, când e convins, e un soldat; când e plătit, e un călău; când e diletant, e un pervers”. Gheorghe Grigurcu e un soldat.  Ethosul, rectitudinea, verticalitatea sunt cuvintele-stări pe care le reclamă cu patos. Şi i s-au atribuit ca fiind calităţi  indiscutabile. „Demolator” ? În primul rând, că nici o amenitate nu poate micşora valoarea cuiva, mai ales când se cheamă Sadoveanu, Arghezi, Camil Petrescu, G. Călinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu ş. a.  Sunt convingeri îndreptăţite într-o bună măsură, mai ales că se fac oficii constructive în cazul unor scriitori care fuseseră trecuţi în plan secund, cei din deceniul şapte.

Cât priveşte critica literară, când  cioclii i-au anunţat sfârşitul de multă vreme, Gheorghe Grigurcu, pe urmele lui E. Lovinescu, G. Călinescu ş. a., îi exaltă tinereşte condiţia şi o consideră  „speţă sui generis a creaţiei”, acum când genurile nu mai sunt atât de net despărţite: „Exerciţiul critic e o încercare de transpunere în cifru interpretativ a factorului simpatetic”. Amenitatea criticului se exercită în cazul unor scriitori „la zi”, mai cu seamă când e vorba de „întâmpinare”. Debutanţii, când nu-s categoric veleitari, trebuie primiţi cu încredere. Fără cordialitate, care nu exclude spiritul critic pozitiv, cronica literară îşi pierde noima. Cu toate că specia aceasta, a cronicii literare, e privită ponciş, „bătrânul” Gheorghe Grigurcu o practică încă, încurajator pentru rostul ei, dovadă că la noi se revitalizează acum prin mulţi tineri cu vocaţie. Nu înţeleg cum se împacă antiimpresionismul cu „bulimia” cititului şi scrisului. Improvizaţia, da, nu şi verva. Nostalgia autorităţii critice, obligaţiile morale, articularea în concepte nu-s incompatibile cu impresionismul critic superior şi revigorator. Apropo de bătrâneţe, sau „etapa crepusculară” cu sintagma, repetată, a strălucitului „marginalizat”. Un prieten – şi el condei de-o agilitate eclatantă, tot dosit prin provincie -  se plânge de „bătrâneţe” de 50 de ani încoace, deşi a scris o carte despre „gustul vieţii”. Nu mai ştii ce să crezi. E cochetărie, e conştiinţa scurgerii timpului. Propun în locul vocabulei „bătrân”, mai ales pentru scriitori, formularea  „înaintare în vârstă”.

Au, prezentul nu ni-i mare? Nu prea, de vreme ce „situaţia e diferită de ceea ce se petrecea în perioada totalitară”. Dar, pe de altă parte, „legatul acesteia continuă a fi împovărător, în pofida tuturor fardurilor, tuturor deghizamentelor folosite (…) Asistăm la o babilonie politicianistă în care doctrinele se amestecă, se ajustează, se substituie, se anulează uneori peste noapte” ş.a.m.d.

Peste toate acestea, Gheorghe Grigurcu scrie fulgurant, aforistic, nuanţat şi sugestiv, neologistic, dar nu pedant, un stil intelectualist, de o mobilitate care nu lasă a se vedea cât de grijuliu şi de elaborat este în realitate.