Împrumută-mi soţul!

Afişului unui teatru de stat, de repertoriu, carevasăzică, îi stă bine să fie cât mai bogat şi variat în titluri, orientarea spre dramaturgia românească originală fiind, printre altele, un lucru lăudabil. Care ţine, de fapt, de normalitate şi de obligaţie, chiar. Astfel, ne-am bucurat să vedem numele lui Cornel Udrea în programul teatrului băcăuan, după o mică secetă instalată în zona repertoriului autohton contemporan. Cum titlul piesei este “Vişinată de afine”, nu ne puteam aştepta decât la o comedie “oximoronică”, la o mixtură dulce-amăruie, la genul haz de necaz, de râs cu nodu-n gât. De altfel, Cornel Udrea, autor prolific, profesionist al scrisului dramatic, e specialist în arta paradoxului, în umorul subţire, intelectual, „metafizic”. Piesele şi volumele sale au titluri inspirate, extrem de sugestive şi de mare haz ca „Aminteşte-mi  să te uit”, „Europa la purtător”, „Raiul, prima pe dreapta”, „Duminica de luni”.

 Şi în textul care se joacă acum pe scena băcăuană găsim destule elemente ofertante, comic de situaţie, de limbaj, calambururi, incongruenţe, confuzii, lovituri de teatru, arsenalul comic e acolo, prezent la datorie, dar lucrurile se leagă mai greu. Ai senzaţia că „Vişinata de afine” se cam diluează după o primă parte mai tăricică, mai „alcoolizată”, astfel că rămâi cu un gust incert după vizionarea spectacolului. Partea a doua se lasă, e mai moale, mai „apoasă”. Intriga se dizolvă şi ai impresia că asişti la o înşiruire de scheciuri.

 Pe scurt, subiectul ar fi cam aşa. Într-o locuinţă ultra comună, un arhicunoscut bloc proletar, îşi târâie o amărâtă de existenţă madam Posmagă, madam Ciobănaş, Maria Ionescu şi soţul ei Uţu, şi mai exotica Luminiţa Beizadea (onomastica e şi ea comică, fixând caracterul personajului), profesionistă a masajului erotic. Ca să facă impresie bună, onorabilă în familie, numita Luminiţa, o mai copticică „fată de fată”, sexy, dezgheţată, descurcăreaţă, adaptată perfect vremurilor, are nevoie de un soţ de împrumut, spre a-l prezenta tatălui său (care nu mai vine, în final). Şi i-l cere tocmai bunei ei prietene Maria, pentru acest mic serviciu, pe consortul Uţu. Mai apare, la un moment dat, ca să tulbure apele, şi aşa mâloase, prima dragoste a Mariei, un soi de escroc sentimental, purtând numele de Adrian Şiatât. Cea mai mare parte a acţiunii se consumă într-un salon dotat cu un bar, în timp ce babetele Posmagă şi Ciobănaş se cinstesc zdravăn cu vişinată, vărsându-şi ofurile şi „controversându-se”. În timpul discuţiilor aprinse, „vişinii”, pe fundalul unor zgomotoase manele ce curg năvalnic de la geamurile deschise ale blocurilor vecine, personajele se destăinuie, îşi spun povestea, fără să-şi ascundă suferinţele, necazurile, neîmplinirile, frustrările, dar şi fără a face mare caz de ele. Pentru că pur şi simplu, „s-au luat cu viaţa şi-au uitat să trăiască”, după cum sună textul. Se anesteziază fiecare cum poate şi cu ce are. Madam Posmagă se chitrofoneşte continuu, mai uitând şi ea de bărbatu-său, care zace în pat paralizat, şi se înverşunează în a corecta greşelile gramaticale ale vecinei Ciobănaş. În cele două roluri evoluează Eliza Judeu şi Florina Găzdaru, prima, actriţă talentată şi versatilă, pune cam multă culoare, şarjează in extremis (more is less, în acest caz), în timp ce partenera ei, genul cochetei, surprinde acum plăcut prin compoziţia pe care o face – o babuşcă înfiptă, „so country”, că te apucă râsul. Modesta şi resemnata Maria e interpretată credibil şi cu sensibilitate de Anca Bucşă, ea reuşind să transmită drama lăuntrică, golul sufletesc al femeii. Daniela Vrânceanu e nostimă şi fâşneaţă în Luminiţa Beizadea, adică exact ce trebuia să fie. La fel, corect în rolul  Uţu, este Şerban Ionescu, el conturând veridic un ipochimen ochelarist, timorat, un grăsun apatic, înnamorat de terfeloagele de la bibliotecă. Face o bună figură, într-o scurtă apariţie, Bogdan Buzdugan, care-l joacă pe primul iubit al Mariei, ivit pe neaşteptate din neant, ca s-o ceară pe aceasta de soţie chiar jumătăţii ei legitime.

Regia spectacolului este semnată de Adrian Găzdaru. El a mai pus în scenă piesa lui Udrea la Petroşani, şi a adus-o acum în Bacău, pentru că i s-a părut semnificativă, dar şi pentru că era deja familiarizat cu ea. Neavând prejudecăţi faţă de actorii care se apucă de regie (unii au făcut şi studii suplimentare pentru aceasta), pot să spun că, în primul rând, ei se pricep la distribuţii. Ceea ce s-a întâmplat şi în cazul de faţă. În plus, Adrian Găzdaru a citit atent „Vişinata”, a înţeles sensurile de adâncime, propunându-şi o atitudine critică, de comentariu a textului. Se vede clar că a avut intenţia să opună două lumi, cea a subculturii agresive şi cea a culturii autentice,  numai că, artistic, din punctul de vedere al invenţiei scenice, rezultatul e doar unul onest. Era de aşteptat o reprezentaţie mai alertă, cu mai multă vervă, cu soluţii ingenioase, cu un haz mai distilat, fără scene trenante, rezolvate cam tradiţionalist (vezi flash-back-urile melo). Scenografia însă, care e semnată tot de Adrian Găzdaru, face impresie. E un interior cu suprafaţă mare, cu podea albă, cu un bar şi fotolii roşii. Un decor luminos, de tip zen, aşa cum l-ar prezenta revistele glossy. Cine ştie ce înseamnă zen, merge mai departe cu gândul, şi poate medita în linişte la problematica unui text uşor şi vesel doar în aparenţă.

Carmen MIHALACHE