Promisiuni

23 martie 2010

 De fiecare dată când traversez Bulgaria am sentimentul că mă strecor printre pasaje avântate de o vibraţie absurdă, cu extrapolări delirante, culminând în câte o nouă străfulgerare ori chiar în câte o aberaţie. „Ciocnirile” cu Poliţia rutieră, bunăoară, – inevitabile, se pare – sunt ca şi cum ai citi acele fraze deosebit de încâlcite ale unui text din care nu se înţelege mai nimic, dar care sună bine, fiind alcătuite din cuvinte alese, astfel încât îţi poţi spune: „da, e scris frumos; ce mai contează că n-are nici un sens !” E limpede că în aceste momente nu pot decât să simulez frumosul ca fiind în afara categoriilor de coerenţă şi adevăr, de congruenţă şi afirmare netă.

Generozitatea munţilor Konjavska, Osogovska ori Jakupica lasă să se întrevadă o peisajistică pe cât de spectaculoasă, pe atât de îndestulătoare. Necesară şi suficientă pentru întreprinderile turistice. Nici necesară şi nici suficientă pentru intrarea în arenă a unei culturi muzicale signifiante şi durabile. Marea muzică nu se iveşte aidoma unui relief abrupt, unei muchii de păduri sau ca o generaţie spontanee, nici în mijlocul unui defileu serpentinat, ci doar într-o atmosferă prielnică, alcătuită dintr-o multitudine de manifestări (chiar dacă multe dintre ele sunt minore, de estradă), în orice caz multiple şi multiforme. Pe nesimţite, constat, am intrat, iată, în tânăra Republică Macedonia, unde a re-început bătrâna ploaie.

Naţiunime mici au suflete mari ! Poate pentru că nu-şi permit să risipească sentimentele, trăirile. În plus, răbdarea şi disciplina sunt facultăţi intermitente, cu momente de îndârjire urmate de lungi şi intolerabile detente. Curiozitatea are un anumit balast de impuritate, iar indiferenţa un spor de candoare. Macedonenii sunt, în general, mânaţi de gândul unei utilităţi în imediat a informaţiei, dar şi de teama de a nu divaga de la patosul cotidian. Au de recuperat, probabil, experienţe pe care nu le-au străbătut pe cont propriu, ci în regim de franciză sau, pur şi simplu, în sistem pauşal. Poate de aceea compozitorilor le surâd sursele incerte, se gudură pe lângă filoanele sonore insolite, ca să nu spun că au uneori voluptatea de a glisa pe traiecte (co)laterale. Am resimţit totuşi unele puseuri ordonatoare, ierarhizatoare, voinţa de a tranşa dilemele recente ale esteticii muzicale. Ce poate fi mai licit decât să încerci o clarificare a unei dependenţe depăşite şi a independenţei dobândite faţă de o metropolă, mentor, matron care, în corectă consecvenţă cu rolul asumat trebuie să se felicite dacă „descendenţii” îşi iau zborul ? Micile naţiuni au suflete mari ! Şi, bineînţeles, posibilitatea, fatală uneori, de a nu le amaneta.

Am întâlnit, totuşi, suflete amanetate, precum şi trupuri distribuite la intervenţia aceloraşi păpuşari, care le amestecă pentru ca apoi să le iscodească întru „purificare”. Câte familii atâtea drame la Skoplje, ca şi cum frământările tectonice n-ar fi de ajuns pentru a ţine trează oroarea de sinistru. Mă întreb, de unde resurse pentru a (sus)ţine un festival dedicat muzicii contemporane ?

24 martie

 În bună parte din tenacitatea directorului artistic, Jana Andreevska, a cărei iscusinţă managerială vine şi din credinţa că nu poţi să ajungi cineva dacă nu începi prin a fi nimic. Şi iată că, „Zilele muzicii macedonene” au ajuns la a treizeci şi treia ediţie. Râul merge înainte, fără să-i pese dacă roata morii s-a rupt au ba. La fel şi festivalul de la Skoplje şi-a construit în fiecare an, imperturbabil, profilul său distinct, chiar dacă presiunile adiau fie dinspre metropolă, fie dinspre colonie. De fiecare dată organizatorii au procedat aidoma aforismului balcanic: „mergi înainte şi nu te opri niciodată, căci în mersul înainte se află  plenitudinea; mergi şi nu te teme de spinii de pe drum, căci ei nu fac decât să curgă sângele stricat”.

Programul ediţiei din acest an are alura unei promisiuni, adică a unui loc de unde totul poate începe. În economia unei atare manifestări, promisiunea este faţa subiectivă a posibilului, activitatea febrilă a ceva care nu trebuie neapărat să se întrupeze pe de-a-ntregul. Din această perspectivă, curatorii festivalului macedonean nu riscă decât neîmplinirea parţială, cu alte cuvinte, libertatea de a întârzia indefinit la porţile consacrării.

Bucătăria organizării deconspiră ingredientele de care atârnă maturitatea unui stil de alcăture a programului: toaleta repertorială şi restitutivă, varietatea organologică a concertelor, cumpănirea între „neologismele” şi „neaoşismele” creaţiei componistice, optimizarea raportului dintre interpreţii străini şi cei autohtoni, precum şi alte aspecte de care depinde până la urmă, dacă nu strălucirea, măcar decenţa  reuniunii ce debordează cu puţin intervalul unei săptămâni. New London Chamber Choir (Anglia), Equilibrium Quartet (Macedonia), Ansamblul Archaeus (România), Orchestra Filarmonicii Macedonene, Stefan Schultze Large Orchestra (Germania), Vocal Ensemble (Macedonia) – iată câteva repere ce se cade a fi luate în seamă indiferent în ce sol festivalier ar fi fost ele împlantate.

25 martie

 „Days of Macedonean Music” acceptă relativ puţine derogări de la regula exclusivităţii creaţiei naţionale. Cu foarte mare greutate am reuşit să strecurăm câteva opusuri româneşti, prevalându-ne de faptul că englezii aveau să restituie lucrări celebre de Ligeti, Lachemann, Xenakis ori Saariaho. Nu am regretat însă nici impactul auditiv masiv cu muzica locului împănată, în general, cu irizări folclorice, filon narativ, atitudine neo-clasică şi spirit predominant conservator, nici demersul restitutiv graţie căruia am putut actualiza două partituri – Girls de Damian Temkov şi Screams de Tome Manchev – reprezentative pentru zborul planat al unei şcoli de compoziţie aflată în căutarea locului unde să-şi făurească propriul cuib.

Am părăsit Skoplje-ul convins fiind că cel cu minte se teme de viclenie, şi ştie că mulţi potrivnici nu pot fi neutralizaţi doar cu ajutorul forţei şi perseverenţei, dar pot fi convertiţi cu blândeţe şi vorbă bună, asemenea elefantului sălbatic care este prins cu sprijinul elefantului domesticit.