Viorel Savin - Băiatul şi lumea

2.1 – Laptopul îmi face figuri. Nici nu se pune problema să-l folosesc pe cel de serviciu deşi al meu, de câteva zile, la puţin timp după ce-i introduc parola şi intru în <spaţiul de lucru>, începe de fiecare dată să fileze. Adică lumina ecranului filează: des, tot mai des, cu intervale din ce în ce mai lungi de negură, până ce eşuează, pentru perioade de patru, şapte minute, în beznă totală. După ce insist, ciocănindu-i cu buricul degetului în ecran, după ce iritat, dar plin de speranţă îl scutur cu mişcări scurte, dar energice, după ce îi scot şi îi pun la loc bateria, după ce, obosit de efort şi cu inventivitatea ajunsă la fundul sacului îmi pierd orice speranţă în revenirea lui la normal, „nărodul” se luminează brusc; şi acceptă să-l manipulez până ce… îl apucă din senin convulsiile şi pică din nou în somnul său „cataluminescent”. (Am inventat cuvântul ăsta numai de nervi, pentru că, în momentele neplăcute pe care mi le rezervă, m-am surprins că rămân – cu o anume linişte bovină indusă de inexplicabil – cu privirea fixată pe întunericul ecranului, lucru ce mă umileşte îngrozitor.

Marcat de starea lui fragilă de sănătate, l-am dus la Data Sistem, în fosta Piaţă Florescu, pentru diagnostic şi remediere. (Evit să apelez la specialiştii noştri, din spirit de fairplay: nu doresc să-i tentez cu posibilitatea de a-mi înregistra pe cine ştie ce nenorocit de CD, „pentru arhivă!”, preocupările private, care numai de poliţist disciplinat şi conformist, nu mă recomandă!)

Testându-l – tot despre laptop, vorbesc! -, Tibi mi-a dat, în ordinea crescătoare a cheltuielilor, trei variante de soluţii: prima, să accept situaţia existentă şi să-l folosesc cât… mă va mai ţine răbdarea; a doua, să-i ataşez un monitor compatibil, găsibil la mâna a doua, sau, a treia soluţie, să-i pun sare pe tastatură, să-l arunc în debara şi… să-mi cumpăr altul! În perioada aceasta de criză economică, ultima soluţie – şi nici chiar a doua! – nu mă aranjează deloc. Aşa că mă înarmez cu răbdare, şi tot cu ajutorul prietenului meu vechi, nărod, dar iubit, mă ascund de mine însumi:

*

…Înaintau tustrei prin iarba uscată, târşâindu-şi tălpile: Mişu, înainte şi Coto, în urmă, cărând amândoi targa pe care se afla cadavrul lui Pirat acoperit cu o pânză albă; Zimi, profund marcat de eveniment, păşea pe lângă ei, cu lopata pe umăr.

Mişu, înalt, cu părul murdar şi ciufulit, („Bă, iar te-ai pieptănat cu perna!…” îl ironizase Zimi) îşi arunca din când în când privirea către acesta, bombănind:

– La ce ţi-o fi tunat, să-l îngropăm tocmai sub oţetarii lui Ouatu?

– Pentru că acolo l-am găsit!

– Da’ Coto, de dimineaţă, voia să-l îngropăm sub castanul din faţa casei lui!?…

– Uite că acum s-a schimbat! Care-i problema?

– Păi…, cum, care? Când Pirat ieşea din curte, nu se ducea glonţ la castan, şi nu acolo se pişa mai întâi?… E un semn! Nu-ţi ajunge să înţelegi că locul acela îi plăcea lui, cel mai mult?

Zimi păşea încordat. După cum îl simţea pe Mişu, acesta se pregătea să sară din nou la bătaie; pentru a se stabili, odată pentru totdeauna, care dintre dânşii era mai îndreptăţit să comande! Zimi era cu o palmă mai scund decât dânsul, dar mai lat în umeri şi mult mai calculat. Cu părul blond, tuns scurt, cu ochii la fel de albaştri ca ai lui Mişu – numai că mult mai neliniştiţi şi mai iuţi în căutarea ascunzişurilor lucrurilor din jur -, afişa permanent un aer de bunăvoinţă rece, care avertiza că îi este extrem de uşor să treacă de la mirare, la dispreţ, sau de la încruntare, la zâmbetul cu desăvârşire cuceritor. În momentul acela nu îl neliniştea atât posibilitatea inevitabilei confruntări „pentru putere”, cât eventualitatea de a rămâne, după conflict, singur cu Coto, ca să facă înmormântarea, aşa că decise, oarecum concesiv, să se explice:

– Băi Susai, nu eu i-am salvat viaţa? I-am dat numele şi, pentru că sunt tatăl lui sufletesc, nu sunt obligat să hotărăsc eu unde este mai potrivit să fie îngropat?… Hai, spune că nu!

Mişu scutură furios braţele tărgii şi se răsti peste umăr, către Coto:

– Băi prostule, tu nu zici nimic?

Tinel al lui Apostol, zis Coto din pricină că în fiecare iarnă reuşea să-şi scrântească piciorul drept („De la naştere i se trage…, îi informase soră-sa pe copiii din mahala: …se cotonogeşte din te miri ce fiindcă beţiva de moaşă i-a răsucit genunchiul, când l-a tras afară!…”) îl îmbrânci cu targa, din spate:

– Taci dracu’! Tu vrei numaidecât, bătaie cu Zimi. N-ai atâta obraz, faţă de un mort?!…

Scund, cu faţa smeadă croită pieziş (pentru ca să te privească în ochi, trebuia să-şi împingă bărbia spre umărul drept şi creştetul către umărul stâng) şi cu ţeasta tunsă chilug, acoperită până la urechile-i slinoase de o şapcă bufantă de culoare roşie, din pricina vastei experienţe câştigate în urma celor câteva arestări şi a două sejururi de câte şase luni la casa de reeducare din Târgu Ocna, dar mai ales în urma jurământului de a se face „băiat cuminte”, şi a angajării sale ca „băiat la toate” de către părintele Bleju, consideră că avea motive suficiente să nu suporte să fie tratat cu lipsă de respect şi îi aruncă scârbit, bazat cu atât mai mult cu cât, într-un caz de, l-ar fi avut pe Zimi drept aliat sigur:

– Băi Susai, tu nu pricepi ce-i în sufletul omului, până nu iei un cap în gură?

Mişu înţelese că nu avea nicio şansă să-i dezbine şi, furios, îşi încovoie umerii, mări pasul şi smuci targa înainte, făcând ca faţa de masă să alunece de pe cadavrul lui Pirat.

– Ho, bă, nebunule! îi strigă Coto. Apoi îi ceru lui Zimi: Aşează pânza, că i se face frig!

Zimi acoperi trupul alb al câinelui pe care, atunci când îl găsise, inspirat de singurul petic de blană neagră ce i se întindea în jurul ochiului drept, îl botezase „Pirat”. Din cauza refuzului părinţilor, deşi aproape leşinase de plâns rugându-i, nu-l putuse ţine mai mult de o zi. În situaţia aceea, care i se păruse disperată, se oferise să îl ajute Coto, care locuia cu părinţii la curte şi care, la acel timp, nu prea avea ce face fiindcă tocmai fugise de la Şcoala de corecţie. Îi pusese căţelul în braţe după ce îl înspăimântase cu cele mai înfiorătoare blesteme, în caz de îl va chinui, şi îl legase cu cele mai grozave jurăminte de grijă şi de credinţă.

Coto se dovedise a fi prieten, pe bune: îi dăduse voie să se joace în fiecare duminică cu Pirat şi, atunci când Zimi, din cauza părinţilor sau din alte cauze nu ajungea la locuinţa lui, i-l aducea în faţa blocului ca, măcar, să îl vadă. Acum, moartea lui Pirat schimba multe… Cu siguranţă că va fi tot mai singur. Părinţii au serviciile lor, îşi au prietenii lor, au emisiunile lor preferate la televizor, iar de prietenii lui… le e scârbă; îi dispreţuiesc, iar pe Coto, de care era legat prin Pirat, îl urau de-a dreptul!? Îşi înghiţi nodul din gât şi, aproape frângându-şi clavicula, îşi trânti lopata pe umăr.

Nemulţumit de reacţia  lui Coto, Mişu ricană:

– Mă gândeam la tine, băi cotonogule: că faci, ca un sclav, tot ce îţi spune Zimi!

Zimi scuipă ostentativ, într-o parte.

– Eu fac ce spune popa, boule!… Şi azi, Zimi e plătit să fie popă! Iar tu eşti plătit să fii gropaş! Cu banii mei, fac ce vreau! preciză Coto, înverşunat.

– Cu banii tăi, câştigaţi frecând podelele la biserică, fă ce vrei, dar, dacă tot îi ai, poartă-te măcar ca un şef, nu ca o slugă!

Subiectul, pentru mintea lui Coto, era prea complicat, aşa că, intuind că Mişu încerca de fapt să îl flateze, preferă să nu răspundă. Şi astfel, pentru prima dată de când se cunoşteau, între cei trei se instală o linişte stânjenitoare. Cu mândria exacerbată a vârstei, dar neînţelegând pe deplin de ce simt ceea ce simt, şi de ce se cred neapărat obligaţi să reacţioneze într-un anumit fel, şi nu în altul,  fiecare se considera postat în defensivă; dar fiecare în parte închipuindu-şi… cu totul şi cu totul alte ameninţări decât cele pe care credeau că le întrevăd ceilalţi.

Păşind pe coasta înclinată, acoperită cu păiuş uscat şi cu ciulini, îşi auzeau răsuflările accelerate de efort şi de emoţiile zgândărite prosteşte. Zimi regreta deja că acceptase propunerea lui Coto de a-l implica şi pe Mişu în evenimentul care, în definitiv, îi privea doar pe ei. Cerceta nerăbdător împrejurimile şi, cu un oftat de uşurare, descoperi la vreo sută de metri în faţă siluetele elegante ale oţetarilor cu aer exotic:

– Uite bă, oţetarii lui Ouatu, acolo! Gata cu măcăneala!…

*

Cu mijlocul amorţit şi cu creierul parcă plutindu-mi, deconectat de la realitatea din imediata apropiere, mă opresc din scris. De data asta, laptopul nu m-a mai necăjit. „I-o fi venit <programarea, la soft>!” mi-am spus, amuzat.

2.2 – Pe Melinte Mihai, Apostol Tinel şi Crudu Simion (zişi Mişu, Coto şi Zimi) i-am găsit în ziua aceea, pe la prânz, în urma a unui apel telefonic macabru, tocmai în lunca Bistriţei, la Oţetarii lui Ouatu.

Mă aflam în scaunul împins pe spate şi ţinut în echilibru nesigur cu tălpile sprijinite de marginea mesei. Mă legănam, odihnindu-mă, cu ochii închişi; mă simţeam confortabil, ca într-un şezlong pe puntea unui iaht…

Fusesem desemnat să rămân în instituţie împreună cu plutonierul Bazgan, cu ofiţerul de serviciu şi cu de garda de la intrare: sindicatul fabricii de avioane obţinuse aprobarea să-şi organizeze „manifestaţia de protest împotriva Legii salarizării unice şi a Legi a pensiilor” în faţa Prefecturii, şi toţi ceilalţi se aflau în misiune, strânşi ciotcă, în jurul scărilor Palatului administrativ. Nu era de glumit: trebuia asigurată ordinea publică, dar şi securitatea manifestanţilor. Atât îi lipsea „presei independente” – în special Petrei C., ziarista lui Peşte Prăjit! -, ca să-şi dezlănţuie paranoia anti: să-şi spargă capul vreun ciumete!…

Bazgan, cu chipiul pe ceafa-i transpirată şi mascat strategic de uriaşii ochelari de soare de pe nas, sforăia aplecat peste masa-birou de lângă uşă, prefăcându-se că studiază Codul penal. În liniştea aromitoare, numai nesiguranţa echilibrului pe picioarele din spate ale scaunului mă împiedica să adorm. Pentru o fracţiune de secundă mi-a scăpat bărbia în piept şi, speriat că mă voi prăbuşi pe spate cu scaunul, m-am aruncat înainte, trântind cu zgomot capacul laptopului şi prinzând în braţe teancul de dosare de pe birou.

– Ordonaţi! sări în picioare Bazgan.

Mă privea cu ochii-i exoftalmici holbaţi şi cu părul căzut în dezordine peste frunte. Chipiul i se rostogolise la picioare; îi vedeam interiorul întunecat, umed de transpiraţie şi, probabil contrariat şi cu simţurile hiperexcitate de situaţia caraghioasă pe care eu însumi o provocasem, avui senzaţia insuportabilă că ajunge până la mine damful cald şi greţos de capelă învechită, proaspăt scoasă de pe cap.

– Pe loc repaus! i-am ordonat. Vezi că ţi-a rămas capul în chipiu: puneţi-l pe umeri, că-ţi intră praful în gât!

Bietul om – se vedea că se simte teribil de vinovat! -, şi-a cules chipiul de pe jos fără confirmarea regulamentară că a înţeles ordinul pe care, de fapt, nici nu îl înţelesese, s-a aşezat în scaun şi, complet derutat, a început să citească cu sârg din cartea pe care o avea în faţă. Era totuşi un om bun…!

Am tras înspre mine dosarul pe care îl purtam în geanta laptopului şi l-am deschis. M-am oprit asupra paginii de ziar detaşate din „Adevărul” de miercuri, 16 septembrie 2009. În dreapta-sus, pe o pătrime de pagină, tras în sepia, trona un Adolf Hitler marţial, executând salutul fascist. Dedesubt, câteva cuvinte culese cu italice corp 10 explicau: „unul dintre cei mai cruzi dictatori, a condus Germania între 1933 şi 1945”. Pe aceeaşi înălţime, dar în josul paginii, Adolf H. împreună cu Eva Braun într-o fotografie mai mică însoţită de nota explicativă: „14 ani amantă, o zi soţie”.  Restul paginii era inundat de un text şocant, tehnoredactat profesionist, sub titlul „Cei 39 de descendenţi ai lui Hitler”, în care se dezbătea ştirea extraordinară că „rudele lui Hitler care locuiesc în SUA şi-au propus să nu aibă urmaşi, iar cele din Austria şi-au <cosmetizat> numele, transformându-l în <Hüttler>”!!!…

Să vezi şi să nu crezi! Să vezi şi să nu crezi!… Să vezi şi să nu crezi!!!…

Deşi „chestiunea” nu intra în nici un fel în atribuţiunile mele de serviciu, un drăcuşor neastâmpărat mă tot împingea să găsesc legături – posibile! De ce nu? – între cele câteva atentate mortale detaliate pe internet şi comise… împotriva unor progenituri de-ale urmaşilor lui Hitler(?!)

Mă intrigau teribil, toate aceste ştiri de presă.

Păi, cum adică? Nu fusese vorbă cu jurământ ca urmaşii lu’… să nu aibă urmaşi?

Nu tocmai urmaşii lui – ai lu’ führer H! -, nu ei se declaraseră îngroziţi de posibila perpetuare a genelor care ar fi putut duce la apariţia mutanţilor zvasticoizi, cu urmări catastrofale pentru omenire? Şi nu tot ei hotărâseră să-şi desfrâneze bucuriile, sub plapumă doar până la buza zămisliri?!…

„He, he!, vreun supărat dintre dânşii a descoperit că, în pofida jurământului, se petrec „defecţiuni” în patul anumitor cupluri şi, din aceleaşi motive altruiste ce privesc viitorul omenirii, încearcă să corecteze neglijenţele?… Să fi tocmit acela uciderea copiilor cu ADN-ul blestemat…?”

Ca om normal şi obiectiv – obiectiv, exclusiv din reflex condiţionat dobândit ca vajnic apărător al Legii! -, dezaprobam odioasa posibilitate: „Hitlerii fanatici din America i-au declarat arieraţi, inconştienţi şi nocivi pe Hüttlerii din Europa şi au decis să-i extermine. Bă…!? În cazul ăsta, merită să înfunde puşcăria! Dar, stop Wili!… Gândeşte-te: Alicia, fetiţa de trei ani din Cornişa Bistriţei ucisă de tatăl său cu şase lovituri de cuţit – taman la fel ca băieţelul de pe Alserstrasse 43 din Viena! -, nu se numea… Hotlor?!… Ba da! Şi, atunci…  Ce mi-e Hitler din America, Hüttler din Austria sau… Hotlor din România?…”

Abia apucasem să-mi formulez limpede urgenţa de a afla dacă Hotlorii din Bacău (Hötlorii?) sunt nemţi, că fui întrerupt de isteria telefonului. Am ridicat, iritat, receptorul:

– Da!

– Dispeceratul 112!

Instinctiv, m-am îndreptat în scaun:

– La telefon, comisar Wiliam Negrea!

– S-a reclamat o crimă pe malul Bistriţei!

– Unde?

– De la intrarea în campingul Gherăieşti, spre dreapta, la Oţetarii lu’ Ouatu! Confirmaţi preluarea?

– Confirm! Staţia de salvare a fost anunţată? 

– Un echipaj pleacă în acest moment, spre locul evenimentului!

– În regulă! Alte precizări?

– Criminalii sunt trei şi încearcă să facă dispărut cadavrul.

– Am înţeles! Bazgan mă privea atent, cu expresia aceea inconfundabilă de câine ce aşteaptă frisonat să primească ordinul stăpânului. Am trântit receptorul. Bazgan!

– La ordin!

– Crimă la Oţetarii lui Ouatu! Autorii se pregătesc să se evaporeze: e groasă! Ia cheile de pe panou şi, la muncă!…

De obicei, eu conduc.

Ne-am aruncat amândoi, aproape în acelaşi timp, în interiorul maşinii. Am pornit imediat girofarul, am apăsat, nervos, acceleraţia până la fund, am eliberat brusc ambreiajul, făcând ca roţile să se învârtă în loc, şi am demarat cu cauciucurile scrâşnind. Ca de fiecare dată în astfel de ocazii, grăbit şi aţâţat de necunoscutele misiunii în desfăşurare, am încălcat toate regulile de circulaţie făcute pentru ciumeţi. Cu difuzorul girofarului dat la maximum, am ras „stopul” de la Tic-Tac şi pe cele de la Precista şi de la Banca Comercială, – cel de la Piaţa Mare mi-a scăpat fiindcă era pe verde, dar tot am făcut câteva slalomuri printre cocalarii gata, gata să intre-n infarct! – şi tocmai intrasem solo în intersecţia 9 Mai cu Unirii, spre Podul Paloşanu, când, deşi am blocat instinctiv toate roţile, acţionând concomitent frânele de mână şi de picior în scârţâitul infernal al cauciucurilor, aproape că l-am luat rupt în două pe profesorul pensionar deraiat de pe linii, Milu Hriscu, care s-a lăsat cu burta pe capotă şi mi-a strigat:

– Bă, animalule, eşti pe roşu!… Nu vezi?

Mă privea furios cu ochii lui albaştri, decoloraţi în tonul feţei mari, gălbejite, din josul căreia buzele-i subţiri şi vineţii mă potopeau cu ploaie de înjurături. Decis, se târî în coate pe capotă, până ce îşi lipi obrazul de parbriz, probozindu-mă. Pe trotuarele intersecţiei, pietonii se opriseră în loc şi priveau ca la urs. Mi-era jenă să cobor în văzul lor, pentru ca să-mi cer cuvenitele scuze: ditamai comisarul…, ho, ho!, şi pe deasupra contravenient la Legea circulaţiei, în dialog cu nebunul!?… (În paranteză fie spus, cred că sunt burduşit cu prejudecăţi: profesorul Hriscu, – este adevărat că… puţin cam deraiat pentru gustul publicului larg! – era, totuşi, cultivat de personalităţi importante ale oraşului, împreună cu care, adeseori peripatetiza pe aleile Parcului Cancicov!?…)

– Bazgane, convinge-l să ne lase în pace. Poartă-te frumos…!

Când Bazgan şi-a deschis portiera, profesorul s-a rostogolit pe capotă în partea opusă, şi a aterizat lângă mine. Aveam geamul coborât. Mi-a aruncat în şoaptă, ca la uşa cortului, tradiţionalele cinci vorbe urâte, după care mi-a făcut ghiduş, semn cu ochiul. M-a şocat: avea atâta umor şi înţelegere superioară în expresia feţei, încât am murmurat fără voie:

– Îmi pare nespus de rău! Alergăm într-o misiune: vă rog să mă iertaţi, domnule profesor…!

– Vă iert, comisare! Dar rămâne valabil ce v-am comunicat adineauri! A început să râdă în hohote, apoi s-a răstit către curioşii de pe trotuare: Ce-i fraţilor? Nu aveţi treabă?… Să vedeţi ce instrucţie o să fac cu voi, după ce mă alegeţi primar!…

Privitorii indiscreţi şi-au întors privirile de la noi şi au luat-o, în grabă, din loc. Profesorul Hriscu s-a dus în mijlocul intersecţiei, a întrerupt fluxul de maşini care circulau pe bulevardul Unirii, respectând indicaţiile semaforului, şi mi-a făcut semn… „să circul”.

– Urcă, Bazgane, că „ne-a făcut” profesorul!

Am pornit de pe loc, răsturnându-l pe Bazgan în scaun. Profesorul, încălţat cu adidaşi cusuţi cu gută şi îmbrăcat în blugi şi vestă neagră de stofă matlasată, dirija circulaţia. Ne-a salutat. Iar eu… i-am răspuns.

 2.3 – Printre tufele de lozii din lunca Bistriţei am dat peste doamna care apelase la numărul de urgenţă: voise să facă o plimbare, în singurătate, şi rămăsese cu maşina în pană.

– După dâmb: acolo! Sunt trei criminali!

– De unde ştiţi?

– M-am urcat pe deal fiindcă aici nu am acoperire pentru mobil, şi trebuia să-mi anunţ service-ul! Tocmai îngroapă cadavrul…!

– Bazgane, tu ia-o pe sub coastă, la stânga! Nu te faci văzut, decât după ce dau eu semnalul.

Bazgan şi-a scos pistolul din toc şi a pornit aplecat, printre tufe.

– Nu mai veneaţi, şi am crezut că mor de frică…!

– Dumneavoastră, rămâneţi aici!

Mi-am scos pistolul din hamul de sub braţ, i-am tras piedica şi am început să urc cu prudenţă printre tufele de cătină şi de trandafir sălbatec. Când am ajuns la tufele de oţetari, am auzit primele vorbe articulate:

– …să-i spunem câteva cuvinte de rămas bun. …Coto, începe tu!

Pauză, apoi am auzit un glas răguşit:

– Ce să spun…? Mi-a fost drag ca un frate; nu putea vorbi, dar înţelegea tot ce-i spunea-i…! Îmi pare rău!… Eu n-o să-l uit. Gata!

– Zi: Dumnezeu să-l odihnească!

– Dumnezeu să-l ierte!

„Ce naiba se petrece acolo?!…” m-am întrebat şi, abia auzit, am început să-mi fac loc printre tulpinile subţiri şi dese de oţetari. La marginea desişului am văzut trei adolescenţi adunaţi în jurul unei gropi proaspăt săpate. O flăcăruie rece mi s-a aprins, instantaneu, sub stern: l-am recunoscut printre ei pe Zimi, băiatul Crinei! (Ajuns aici cu povestea, dacă aş fi putut fi mai puţin subiectiv, ar fi trebuit să spun: „Zimi, băiatul Crinei şi al lui Ovidiu; nepotul lui Daniel Crudu!…”, dar… fascinaţia pe care o exercita Crina asupra mea…!?) 

Cel mai înalt dintre dânşii aruncă o mână de ţărână în groapă şi spuse cu voce puternic nazalizată:

– Sunteţi proşti şi credeţi că nu am ţinut la el. Da’ eu am ţinut la el cel mai mult!… Ca să vă dovedesc, jur că diseară îi pun criminalului, foc la garaj!…

Mi s-a părut că trăiesc un film imbecil. Am băgat pistolul în toc şi am ieşit din desiş, făcând cât mai mult zgomot. Băieţii au tresărit, au întors capetele către mine, – dar nu au făcut mai mult de atât. Am tras concluzia că, dacă nu s-au speriat de mine, înseamnă că nici nu făceau ceva cine ştie ce ilegal, acolo.

– Ce-i cu voi mă, aici? 

Zimi privea în lături, stânjenit.

– Îngropăm câinele lui Coto, răspunse cel mai înalt, despre care aveam să aflu că era băiatul cărămidarilor de pe Câmpul Poştei.

Într-adevăr, pe fundul gropii – săpată nu prea adânc – zăcea, acoperit cu pânză, trupul unui câine cu blană ireal de albă, pătată doar în jurul ochiului închis, de un petic de păr negru.

Surprins, dar şi enervat de situaţia caraghioasă în care fusesem pus, am înjurat în gând.

Bazgan, cu pistolul în mână, urca gâfâind, coasta lină.

Reprimându-mi un oftat de milă faţă de mine însumi, mi-am ridicat privirile peste lunca Bistriţei, spre Săuceşti: râul, pietrişul nisipos în care sălciile, cătinile şi porumbarii îşi înfipseseră cu îndărătnicie rădăcinile rănite de viituri, colinele ondulate sub cer până departe, către Roman, stolurile de porumbei, de grauri şi cele de vrăbii speriate de câte o cioară neurastenică…, – totul avea un aer sfâşietor, disperant şi dezarmant, de veşnicie. Numai eu…