Pentru informaţii suplimentare,
apasă aici!
Ce lumină înviorătoare au dimineţile de iunie! Ce bizar amestec între rămăşiţa de somn şi sporul treziei! Şi ce clară separare între lucruri, opera primelor raze ale zilei! Asta între orele 5 şi 6. Abia dezmeticită din gălbinarea aşternutului, lumea bâzâie prin casă. O vezi prin ferestre. Mai are un ceas până să înceapă deplasarea pe străzi, iluzie a plimbării. Iluzie, căci adevărata plimbare e aceea ce se are pe ea însăşi drept scop, ori, practic, dimineaţa plimbarea e cu neputinţă: toţi se precipită spre undeva. Plimbarea refuză ritmurile nevrotice ale grabei, neprielnice purificării. Ritmul ei, mai curând lent, cunoaşte un apogeu când ideile ies din adâncul confuz al minţii şi când sentimentele captează mai multă lumină şi se rotunjesc uşor. Eu, cel puţin, sunt extraordinar când mă plimb!
Aşa erau dimineţile mele de iunie, petrecute la acea oră pe Şoseaua Ştefan cel Mare din Bucureşti, în anul 1959. Eram intern la Spitalul de copii Grigore Alexandrescu. Întregul aşezământ urma să intre în reparaţii, iar cele două clinici ale lui se mutaseră la Spitalul Colentina, la trei-patru staţii de tramvai pe aceeaşi Şosea. Instalarea şantierului însă întârzia. În curtea Spitalului Grigore Alexandrescu nu mai rămăseseră decât graurii şireţi şi iuţi în cupolele arborilor, iar sub streaşina pavilioanelor începuseră să se aciuieze bufniţi. Încolo – eu singur, paznic al pustietăţii, rămăsesem în vechea mea cameră de intern. Matinal din fire, preferam să nu iau tramvaiul 26 pentru câteva staţii şi să merg pe jos până la Colentina, cu plăcerea subtilă a reveriilor şi cu tot ce presupuneau cei 24 de ani ai mei, plimbaţi prin prospeţimea oraşului odihnit peste noapte.
Îndată după intersecţia Căii Dorobanţilor, nava gândurilor începea să piardă din înălţime, deoarece urma să intru într-un ritual ce se petrecea dimineaţă de dimineaţă pe pământ. Cocoţată cu bărbia deasupra gardului de lemn al unei porţi, mă aştepta o bătrână. Între extremităţile rotunjite ale scândurilor din dreapta şi din stânga capului ei doborât de expresivitatea bătrânească, arătarea întregea un triptic plin de jale şi disperare. Era şi ea stăpâna unei singurătăţi, singurătatea ei. În fiecare dimineaţă îmi punea aceeaşi întrebare:
- Cât e ceasul, vă rog?
- Şase şi zece!
- Numai atât?!
… Şi ochii i se prăbuşeau într-o dezolare de moarte. Nedumiriţi în pustiul vieţii. Dimineaţa următoare:
- Cât e ceasul, vă rog?
- Şase şi un sfert!
- Numai atât?!
Pleoapele îi coborau galeş, obosite de a nu putea cuprinde dimineaţa crescătoare… Şi tot aşa.
Într-o zi mi se păru că trupul îi alunecă în jos, prins de obezile celor două scânduri, rămânând atârnată, adică spânzurată. Dar nu, căci iar îmi dădu bineţe cu întrebarea:
- Cât e ceasul, vă rog?
- Şase şi jumătate!
- Numai atât?! Vai!…
Era terminată, pierită, demoralizată. Soarele îi strălucea pe pomeţii de onix lucios, sporind violetul orbitelor înfundate. I-am strigat în gând: – Nu te mai intereseze timpul! Ce-l tot mărunţeşti în ore, minute, secunde?! Păstrează-ţi-l, cât mai poţi, întreg, ca să fie mai mare, mai mult, mai lung. Uită-l!
În dimineaţa următoare fâlfâia.
- Cât e ceasul, vă rog?
De data asta n-am putut să-i răspund. Gura mi-ar fi dat voie, dar sufletul mi se blocase în milă şi-n diagnostic. M-am apropiat de momâia de la gard şi i-am arătat mut ceasul de la mână. Era atlanticul meu, pe care îl am şi astăzi, procurat printr-un constănţean de la marinarii ce făceau contrabandă cu ceasuri din Occident, ascunse în fundul dublu al unor butoaie.
Nu s-a uitat la el. Era dusă. I-am apropiat cadranul de ochi. L-a privit şi, deznădăjduită, m-a întrebat în şoaptă:
- Cât e ceasul, vă rog?
N-o interesa, în fond, ora, cât pustiul întrebării. Tânjea să schimbe câteva cuvinte cu cineva. Acum şi dorinţa aceasta se stinsese, expediată în stereotipie… Lasă, mi-am zis, mâine oi trece mai devreme şi-om sta de vorbă. Adică îi voi turui.
A doua zi însă, bătrâna n-a mai apărut la gard.
Nici dimineaţa următoare. Nici toată luna…
Am vrut la un moment dat să apăs pe butonul soneriei de la poartă, dar o bănuială trecută în certitudine m-a demobilizat.
Şi zi de zi, pe măsură ce mă apropiam de vacanţă, sporea în mine o boare a disperării. Mi-o transferase bătrâna. Era singura zestre ce-o mai avea.
