Comoara românească din Istria croată

După un mic-dejun consistent de care am avut parte la Hotel Rex din Belgrad, am gonit (la propriu!) pe autostrăzile din Serbia, am trecut pe lângă Zagreb şi am lăsat în urmă mai bine de jumătate din Croaţia. Nu-mi venea să cred că trec prin zone care în urmă cu zece ani reprezentau prima linie a frontului în războiul care a distrus Yugoslavia. Drumuri perfecte, taxe normale, oameni primitori şi localităţi curate şi ordonate ca în Occident. Însă marea surpriză – ca român – am avut-o la o benzinărie. După ce am ieşit din tunelul Učka (o minunăţie de construcţie realizată – culmea! – de Bechtel), la poalele Muntelui Mare (cum aveam să aflu mai târziu că se numeşte locul), am oprit să alimentez maşina. În momentul în care am mers să plătesc, femeia de la tejghea (după ce s-a uitat, pe fereastră, la numărul de înmatriculare al autoturismului) mi-a răspuns la salutul meu cu un „Bura zi!” care mi s-a părut ciudat. Am crezut că a stâlcit limba română încercând să fie politicoasă cu un turist venit de departe. Văzându-mi privirea mirată, a continuat: „Cum ie?”… În mod reflex reacţionez: „Unde?”… Mă lămureşte imediat: „Ici, la noi…”. O întreb dacă ştie româneşte şi îmi spune – în engleză – că limba în care mi se adresează este cea vorbită de „rumâri” sau „cici” – cum le spun croaţii acestor localnici din Istria. Pe moment, nu am înţeles mare lucru din ceea ce îmi spunea femeia. Abia după ce am vizitat, o vreme, Istria croată şi o parte din frumoasa regiune Friulli din Italia am înţeles ce comoară românească se află în acele locuri…

Originea coloniilor româneşti din Istria rămâne o mare controversă în lumea istoricilor. Unii susţin că, în urmă cu vreo 500 de ani, aceasta populaţie românescă a fugit din calea turcilor şi a format localităţile de la nord şi de la sud de Muntele Učka, în peninsula Istria. Alţii cred că a existat o mare migrare a oierilor din Maramureş şi din Ţara Oaşului, în Evul Mediu, începută în vremea unui voievod al locului pe nume Radul (probabil originar din Banat). Drept dovadă ar fi fenomenul de rotacism (înlocuirea sunetului „n” intervocalic cu „r”) prezent în nordul şi vestul României. Astăzi, cu greu înţelege un român ceea ce spune un istro-român, însa oricine poate recunoaşte fraze întregi româneşti în limba pe care o vorbesc, de exemplu, cei din satul istrian Jeiăni sau din Şuşnieviţa. Cunoscuţi de localnici sub numele de ciribiri şi de către filologi ca vlahii din Istria, locuitorii acestor sate sunt remarcabili pentru supravieţuirea lor lingvistică. În ultimul secol, numărul lor a scăzut de la 10.000 la doar 300. Ei înşişi se numesc rumâri, însă istroromânii din sud au adoptat endonimul de vlaşi. În acest moment, în Croaţia, istroromânii reprezintă o comunitate de până la 1.500 de locuitori (după unele surse optimiste maxim 3.000). Sunt concentraţi în opt localităţi din partea croată şi în două localităţi din partea slovenă a peninsulei Istria. În Croaţia, este vorba de satul Žejane/Jeiăni (cel mai mare dintre ele, situat la nord de Muntele Mare sau Učka) şi de satul Šušnjevica/Şuşneviţa sau Val d’Arsa. Mai sunt cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai şi Zankovci din plasa Kršan/Crişan. În Slovenia, este vorba de localităţile Golac şi Polijane.

Multe surse vorbesc şi despre alte localităţi, cum ar fi Dolinšćina, Draga, Dražina, Gradinje, Grobnik, Jelavići, Miheli, Trkovci, Perasi, în care există şi astăzi vorbitori ai dialectului istro-român. Sunt date în arhive precum că, înainte de Primul Război Mondial, vorbitori ai acestui dialect se aflau şi în alte sate sau cătune din peninsulă, cum ar fi Munc, Banascra, Negri, Cărbune, Cărniţa, Stara Guna, Corte Alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Liţul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, Romania, Vale, Vlahobreg, Vodiţe şi altele. În 1896, Teodor T. Burada publica o listă de 114 localităţi sau cătune istriote populate altădată de români şi care îşi pierduseră, în secolul XIX, limba maternă, dar mai păstrau un şir de caracteristici etnice româneşti. Toponimia peninsulei demonstrează cu certitudine o prezenţă masivă a istro-românilor în evul mediu: două aşezări cu denumirea Romania, altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbulişte, Bolobani, Bolovani, Sărman, Floricici etc.

În ultimii ani, autorităţile de la Bucureşti au ignorat istro-românii. S-au limitat doar la promisiuni de ajutor şi acţiuni de protocol pompoase, rămase fără vreun rezultat. Nici autorităţile croate nu au fost mai darnice. Acest stat recunoaşte că istro-româna aparţine patrimoniului cultural european (încasează fonduri UNESCO pentru „conservare”), însă nu recunoaşte, în Constituţia lor, etnia, de parcă limba aceasta ar fi vorbită doar de fantome…

Primul care a afirmat că vlahii din Istria sunt români a fost călugărul carmelitan Fra Ireneo della Croce, în cartea sa „Historia sacra e profana della citta di Trieste”, publicată la Veneţia în 1698. Din scrierile sale rezultă că istro-românii erau numeroşi, iar localităţile lor ajungeau până la porţile oraşului Trieste. De altfel, vicisitudinile istoriei i-au împins pe-aceşti fraţi ai noştri către vest, ajungând să colonizeze mare parte din regiunea Friulli (Italia). În perioada interbelică şi după 1945 au migrat masiv către Statele Unite, astăzi existând o importantă comunitate istro-română în New York. De altfel, trebuie să spunem că singurii care se bat pentru supravieţuirea acestei comori culturale româneşti sunt câţiva intelectuali din diasporă. Poate părea surprinzător faptul că în Trieste funcţionează o puternică organizaţie a istro-românilor – Asociaţie „Andrei Glavina” – care a intervenit la toate forurile europene şi internaţionale pentru a salva comunităţile din Croţia şi Slovenia. De asemenea, în Veneţia, Asociaţia „Decebal – Traian” se implică în mod constant în promovarea tradiţiilor istriene. Din păcate, cu excepţia câtorva evenimente modeste organizate de Asociaţia ASTRA din Ardeal, în România nu există un program coerent (al Guvernului, al Academiei, al vreunei mari universităţi…) pentru recuperarea culturală a acestei inestimabile comori româneşti pierdută pe ţărmurile Adriaticii… Cine mai ştie astăzi că marele om de ştiinţă Nicola Tesla, confiscat de americani, s-a născut într-un sat din Istria, Smiljan, şi că numele lui adevărat era Nicolae Teslea? Poate doar cei care au călătorit cu avionul la Belgrad au descoperit că aeroportul se numeşte Nikola Tesla, la fel şi marele muzeu al tehnicii din Serbia. Croaţii îl revendică şi ei, i-au făcut statuie şi, în 1957 (pe vremea când încă aparţineau de Yugoslavia), i-au adus rămăşiţele pământeşti la Zagreb. La noi nu există nici măcar un liceu care să-i poarte numele… Sau măcar o şcoală profesională pentru electricieni…

Ştefan Radu