GreCIA (o perspectivă insulară)

1 mai 2010

 Creaţia muzicală, se spune, e o mărturie, într-un fel foarte complexă, a vremii ei, uneori la fel de ambiguă şi obscură ca visele ori ca miturile. Şi nu săvârşim nici un abuz atunci când, tot mai puţini, visăm la emergenţa şi impunerea muzicilor savante sau, dimpotrivă, tot mai mulţi, mitizăm produsele de divertisment, încuscrindu-ne şi cu dracul pentru a trece puntea intereselor ori hatârurilor de-o clipă şi, în orice caz, abuziv private. Întreaga istorie a muzicii e plină de nunţi şi cumetrii, de divorţuri şi trădări. Dar, dacă pare oarecum limpede că furiile (ca şi euforiile) nu pot fi ignorate şi, cu atât mai puţin   anihilate, este de domeniul evidenţei că, în virtutea enantiodromiei heraclitiene, cu cât se pariază mai artificial pe raţionalizarea creaţiei componistice, cu atât mai natural creşte potul spontaneităţii şi implicării afective în actul elaborării unui opus muzical. Mutatis-mutandis: orice slujbă religioasă dintr-o biserică ortodoxă greacă amplifică, aidoma unui dangăt de clopot, zgomotul crizei economice, înlesnind vâlvătăile unui foc până  mai ieri mocnit şi inofensiv. Iar dacă cineva m-ar întreba ce legătură este între credinţă şi putere, i-aş răspunde (fie el evlaviosul enoriaş de stânga ori doctul politician de dreapta) că tot ce ne înconjoară funcţionează în baza principiului vaselor comunicante sau, poate, mai corect spus, după legea lui Arhimede a corpurilor scufundat, care nu este altceva decât expresia particulară îmbrăcată de legea compensaţiei, conform căreia dacă undeva e prea mult, altundeva se cade a fi prea puţin. Cu alte cuvinte, unde sentimentul religios e puternic, se pare că ordinea financiară e lipsită de sentiment. Aceasta nu înseamnă însă că nu trebuie să căutăm cu insistenţă îngerul doar pentru că există riscul de a da peste bestie. În Salonic nu am resimţit nicidecum acest pericol. Lumea greacă e şi azi doldora de legende şi mistere ori de fundamentale şi sacre totodată manifestări ale inconştientului, descărcate firesc, neostentativ de oamenii simpli, prin intermediul propriilor lor vise şi aspiraţii, ca şi de atingerile umile, reverenţioase ale moaştelor Sf. Dumitru, condamnate parcă să rezoneze cathartic cu aceste fiinţe cucernice şi statornice ce tânjesc legitim după redempţie. Iar între criză şi credinţă există aceeaşi distanţă ca între Agia Sofia şi Agoios Sofios. Adică, preţ de (bune?, rele?) secole.

2 mai

 Escaladând Muntele Olimp am realizat teribilul eşec personal al anilor 80, când „zeii” epocii de aur îmi refuzau în fel şi chip viza întru „cucerirea” Darmstadt-ului, un Olimp al muzicii contemporane, sanctuarul exhibiţiilor, dar şi consolidării primenirilor care au cutremurat din rărunchi componistica unui sfârşit de mileniu. Străbat miticul lăcaş al lui Zeus, scrutând zăpada încă abundentă de pe Mitikas şi Skolio cu aceeaşi intensitate cu care odinioară râvneam să deambulez pe riviera de la Internationale Ferienkurse für neue Musik, ca unul ce credea că Darmstadt-ul e un Pantheon populat cu zei precum Stockhausen, Ligeti, Karkoschka, Becker, Caskel, Kontarsky etc. Deosebirea esenţială dintre Darmstadt şi Olimp constă şi în faptul că Zeus a putut merge uneori până la nebunie, având întotdeauna puterea să revină, în timp ce un Siegfried Palm, de pildă, şi-a procurat un bilet numai tur (ohne Rückkehr). Or, se ştie, drumurile dus-întors permit creaţiei să nu cadă definitiv pradă tenebrelor. Sau să evite căile fără întoarcere.

 3 mai

 În general compozitorii sunt eu-ri gânditoare şi abstracte, materializate în trupuri care nu prea aparţin unei familii, unei patrii sau chiar unei epoci (pe care, în definitiv, nici nu le-au ales). Singur, compromisul e calea spre echilibru şi spre diminuarea anvergurii noastre narcisiste. Însăşi M-rea Sf. Dionisie din ţinutul Pieriei este un exemplu de compromis în vremuri de restrişte prin oferirea de adăpost (în timpul revoluţiei de la Olimpos din 1878) femeilor excomunicate de pe teritoriul lavrei de către ctitorul ei. Muzica contemporană se află şi ea într-o categorică restrişte (şi excomunicare?), dar compromisul întârzie să apară. Privesc, nostalgic, la Catehezele Mistagogice ale Sf. Chiril, volum solidar părţii salvate a bibliotecii iniţiate de Ieromonahul Metodie Olimpiotul (adăpostită actualmente în metocul mânăstirii), şi mă gândesc la acomodarea individualismului cu colectivismul ca o soluţie eliberatoare pentru creatorul actual, rob al ambiţiei de a se adresa în egală măsură societăţii şi omului, precum şi la părăsirea, pluridirecţională, a  îngustului şi zbuciumatului teritoriu locuit de eu-lui incandescent.

 4 mai

 Survolat de la înălţime, Lithochoro e un buchet de ţăndări surâzătoare ce semnalizează, aidoma oricărui muzeu etnografic în aeu liber, frânturi de curiozităţi şi obsesii, candori şi eschive, şanse şi oportunităţi, surprize şi inerţii, taine şi destine. Am senzaţia că nu pot fi liber şi deplin decât uitând de mine însumi, lăsându-mă confiscat de cioburile unei realităţi care, ca orice operă fragmentară, descompune şi recompune de fiecare dată ceea ce am putea numi un absolut sau un crâmpei din Absolutul cu A mare. La urma urmei, compozitorul e un rebel ce face muzică, adică o altă realitate, pentru că cea care i se oferă fie îl şochează şi îi repugnă, fie îl anesteziază, lăsându-l indiferent. Văzut de jos acelaşi Lithochoro e o staţiune de vacanţă expusă maximal metafizicii spiritului grec, deopotrivă conservator şi comercial. Dar, mai ales, naţionalist.

 5 mai

 Pretutindeni, pe plajele îmbrăţişate de briza Mării Egee sau în tavernele mirosind a thrapsalo şi pittes stinse cu mastiha şi vinuri de Mesagia, aerul e ca şi îmbâcsit de syrtaki şi bouzouki. Se cântă ori se difuzează aproape numai muzică grecească. Arare ori eşti „ciupit” de vreo eufonie latino orinanglo-saxono-americană. Se vede treaba că grecii sunt nu doar naţionalişti, ci şi iraţionali. Dacă în antichitatea lor gândirea logică a unui Platon ori Aristotel a luat-o înaintea celei magice, în prezent emoţionalul şi nocturnul sunt recuperate copios în dauna conceptualului şi diurnului. Prin grija lor teribilă de a-şi ocroti muzica tradiţională, elenii de azi reevaluează ideea de artă ca posibilitate cognitivă de sorginte mitologică, dar şi ca scăpare a individului cu certă identitate etnică şi culturală de alienarea provocată prin metişizare ori prin împrumuturi sonore pe cât de forţate, pe atât de prefabricate.

 6 mai

 Regimurile autoritare şi-au etalat aproape de fiecare dată interesul pentru un anume tip de educaţie: în nici un caz unul abstract, idealist, ci au propus modele formative concrete, chiar realiste din perspectiva finalităţii orânduirii respective. Capitala Thessaliei păstrează încă mentalitatea fortăreţelor conduse cu mână de fier, acolo unde se pune preţ nu pe învăţământul vocaţional (arta sonoră ne fiind nici în prezent o materie intens şi înalt studiată în şcoli), ci pe vocaţia unui învăţământ realist, semn al prevalării delirului pozitivist ce alimentează barbaria tehnologică şi tehnolatrică. De loc întâmplător, aici a funcţionat succesiv  un avanpost cruciat, o garnizoană otomană, iar în prezent proliferează o bază NATO. Dar Larissa e cotată şi ca fiind locul cel mai fierbinte (la propriu) de pe harta Greciei, cu o temperatură medie anuală de 18 ş C. Să fie oare punctul de radiaţie ai unei virtuale explozii ori implozii atitudinale? Teorema lui Pitagora, bunăoară, nu depinde de limba în care-i demonstrată ori de cutumele epocii care o vehiculează; o partitură de Xenakis însă trebuie să ţină cont de spiritul şi stilul societăţii în care a fost compusă. Poate de aceea arta are stil şi ştiinţa nu, iar ştiinţa presupune ideea de progres şi arta nu.

La Amaliapoli vaporaşul căpitanului Costas aşteaptă pasagerii pentru a-i transporta peste valuri, la Skyatos, aşa cum foaia cu portative adastă notele pentru a fi debarcate în sonorităţi aidoma valurilor.

 7 mai

 Adese ori promovarea unei muzici se datorează faptului că s-a născut în remorca unui anume trend politic, social, artistic (foarte frecvent bazat pe armături financiare), devenind, în cazul cel mai fericit, chiar simbolul lui. Într-un fel, nici eu n-am opus rezistenţă curentului de a (re)veni la Paralia Katerini, aşa cum la premiera berlineză a Norei lui Ibsen, sub presiunea publicului, protagonista s-a întors în finalul piesei, la locul faptei. Să mai spună cineva că sunt pesimist şi că sufăr de scenarită ieftină şi implacabilă ori de acele figuri retorice redevabile teoriei conspiraţiei. SignOmi GreCIA. EfharisO.

Liviu Dănceanu