Nichita Danilov, ambasadorul neliniştilor

Afirmat iniţial ca poet, prin volume precum Fântâni carteziene, Arlechini la marginea câmpului, Poezii, Centura de castitate etc., Nichita Danilov şi-a câştigat deja un loc vizibil şi în proza ultimilor ani. Scepticismul criticilor care contestă capacitatea unei asemenea metamorfoze îşi găseşte un (nou) răspuns în Ambasadorul invizibil (Iaşi, Polirom, 2010), cel mai recent roman semnat de autorul ieşean. Continuând linia celor precedente (Tălpi. Şotronul, Maşa şi Extraterestrul sau Locomotiva Noimann), Nichita Danilov se dezvăluie acum capabil să extindă zona investigaţiilor romaneşti, printr-un volum redutabil.

Ambasadorul vizibil

Cartea de faţă poate fi citită ea însăşi ca un ambasador. La suprafaţă, romanul e construit ca istorie a unor istorii. Poetul Evgeni Lein relatează câteva întâmplări aparent disparate, la care a fost martor sau pe care le pune pe seama altora. Meseria de reporter l-a purtat prin întreaga Uniune Sovietică, dar şi prin Europa, prilej numai bun pentru Nichita Danilov de a-i atribui rolul de narator al unor întâmplări senzaţionale, care se află la limita fantasticului. Poveştile sale se reţin prin ineditul întâmplărilor, prin depăşirea normalităţii. Fraţii Briedis şi Leons descoperă uluiţi că în acel an anghilele se hrăneau doar cu cadavre şi că succesul lor se bazează se datorează tatălui, care a dispărut în apele mării. Aflând secretul, întreg sătucul îşi dezgroapă morţii în speranţa unor capturi bogate. Ceea ce provoacă, evident, o anchetă a autorităţilor.

Este apoi povestea despre Galina, „mama tuturor morţilor”, personaj care are o plăcere stranie de a spăla trupurile celor decedaţi încât lumea o crede nebună şi chiar capabilă de a anticipa clipa sfârşitului. La priveghiul lui Agaton, ginerele său, lucrurile alunecă spre grotesc, iar cei adunaţi încing o petrecere de pomină. Căutând un bilet câştigător la loto, văduva Marina îşi dă acordul de a dezhuma cadavrul, prilej cu care se constată urmele profanării. O anchetă dezvăluie că majoritatea mormintelor fuseseră vandalizate, prilej pentru Nichita Danilov de a insera în text o întreagă poveste despre secta eteroscopiţilor, care se ocupa cu traficul de sicrie.

Un loc aparte îl ocupă cazul straniului Alexei, care dă târcoale mereu misiunii diplomatice, avertizând asupra unor cataclisme ce pândesc omenirea. Printr-un complicat mecanism textual, el devine un mesagerul unei alte lumi, dar şi motorul acestei cărţi, fiind cel care îi încredinţează lui Lein manuscrisul „o zi din viaţa lui Vladimir Ilici. Blesemul Casei Romanovilor”, care va sta la baza acestui roman întrucât, în final, poetul i-l oferă, la rândul său, naratorului: „– Păstrează-l, zise el. Ţi-i las pe ţar şi pe Lenin ca amintire.” (p. 454)

Ambasadorul invizibil

Dincolo de poveştile relatate prin intermediul acestui mecanism narativ alambicat, stau nodurile de semnificaţii. Scriitura lui Nichita Danilov poate fi definită prin chiar vorbele lui Lein: „Nu ştiu cât am fost de coerent; sărind de la una la alta, împănând întâmplarea cu fel de fel de amănunte, m-am abătut de la subiect. Am mania digresiunilor. Nu pot să relatez o întâmplare fără s-o ramific cu fel de fel de paranteze. Cred că sunt greu de urmărit…” (p.83) Iată, aşadar, sintetizată aici opţiunea pentru un anumit fel de concepe romanul. Nichita Danilov exprimă, prin vorbele unuia dintre naratorii săi, preferinţa pentru relatarea multiplă, pe care o complică voit, într-un joc narativ subtil.

Dincolo de cavalcada de paranteze, digresiuni, inserţii şi de melanjul de planuri narative, se află mâna unui prozator stăpân pe propriile mijloace. Unul care controlează destinele cărţii şi care manipulează cu abilitate situaţiile ficţionale. Adică un ambasador invizibil, care îi coordonează pe naratorii in interiorul romanului, aducându-i spre acele zone care dezvălui sensurile de adâncime ale cărţii: „Întotdeauna sunt doi ambasadori. Unul vizibil, altul invizibil, care controlează totul. Cel vizibil e doar o marionetă. El se mişcă în funcţie de ce-i dictează celălalt.” (p.142)

Experimentul Danilov

Fără să se fi desprins întru totul de mecanismele poeziei, Nichita Danilov reuşeşte în Ambasadorul invizibil un roman care ne propune o fascinantă incursiune în laboratoarele puterii. Partea cea mai consistentă rămâne, nu întâmplător, tocmai aceea în care asistăm la o amplă meditaţie asupra formelor puterii, atribuită unui preşedinte, zis Letinski, personaj măcinat de viziuni ale foametei (reminiscenţă dintr-o copilărie abrutizantă) şi de nelinişti pe care le maschează sub aparenţa unor gesturi excentrice.

Din această perspectivă, La preşedinţie. Letinski & Kuzin devine o halucinantă parabolă despre fascinaţia puterii, căreia i se adaugă un remarcabil simţ imaginativ care îi permite prozatorului să reinterpreteze istoria umanităţii la modul parodic. Manipulator abil sau simplă marionetă, acest Letinski dezvăluie o amplă cunoaştere a dedesubturilor fiinţei umane, exersând tot felul de scenarii năstruşnice menite a-i confirma teoriile despre putere şi a-i spori autoritatea în faţa subalternilor. Pentru a-şi verifica permanent intuiţiile, el recreează, la scară redusă, un muzeu al sosiilor personalităţilor exemplare ale omenirii, selectând 999 dintre cele mai importante figuri.

Ei bine, periplul pe care îl face, însoţit de consilierul Kuzin şi sub atenta supraveghere a aparent neînsemnatului regizor Iaki, devine prilej pentru o halucinantă desfăşurare de forţe şi, implicit, de înţelesuri textuale. Aşa cum preşedintele însuşi îi declară lui Kuzin, asistăm la un spectacol unic: „«Ceea ce ai văzut aici e un experiment unic în felul său. Unic în istorie şi, poate, în literatură. E un fel de happening. Un fel de performance sau cam aşa ceva, cu care ne umplu capul de atâta vreme artiştii postmodernişti atunci când aruncă pe piaţă tot felul de teorii. (…) Nimeni nu s-a gândit la un experiment măreţ. Eu m-am gândit şi am adunat aici, de-a valma, toate epocile, chiar şi comuna primitivă. Toţi oamenii importanţi sau, mă rog, o parte din ei, începând cu şefi de state, cu filozofi, cu tot felul de proroci, magi, ghicitori în stele, poeţi şi filfizoni (în salonul cinci sunt o duzină de doni juani) îşi au câte o replică aici!»” (p. 421) Iată, aşadar, una dintre cheile de lectură ale cărţii. Ambasadorul invizibil nu e altceva decât o replică polemică pe care Nichita Danilov o dă experimentelor lipsite de substanţă care abundă în romanul postdecembrist. Se creează astfel un univers miniatural, „un fel de sferă Rubik”, o imagine sintetică a unei istorii globale, pe fundalul căreia scriitorul dezvoltă un volum bogat în semnificaţii.

Salonul sosiilor poate fi, la fel de bine, creuzetul în care se făureşte o altă istorie, una apocrifă, purtătoare a neliniştilor unui prozator contemporan care se vede silit să se raporteze la trecut. Pe care îşi permite să-l trateze la modul serios-parodic, mizând pe un dublu efect: al atractivităţii, dar şi al consistenţei. Sunt astfel traşi de ureche sau persiflaţi subţire Cezar, Kant, Tolstoi, Petru cel Mare, Lenin, Dimitrie Cantemir sau Ceauşescu, într-o paradă a personalităţilor care au marcat decisiv mersul omenirii. Colivia sosiilor întreţine astfel iluzia puterii, devenind o sursă consistentă a semnificaţiilor textuale. Fiecare dintre discuţiile pe care personajul le poartă cu sosiile echivalează cu tot atâtea încercări de a găsi răspunsuri unor întrebări provocatoare de nelinişti adânci: „Eu însă, iată, nu pot trăi fără să-mi pun astfel de întrebări şi nici pe alţii nu-i las în pace să-şi ducă viaţa liniştit şi-i sâcâi de dimineaţă până seara cu tot felul de întrebări…” (p. 391)

Devenit narator el însuşi, acest Letinski istoriseşte o întâmplare din timpul foametei de după război, când o mamă dintr-un sătuc lituanian, decide să se sacrifice lăsându-se mâncată de cei doi fii, Montevideus şi Lavinius pentru a-i salva. E o reeditare a ciclului vieţii şi un straniu complex oedipian, într-o formă de un macabru insolit: „Mama mai pomeni despre faptul că-l ţinuse timp de nouă luni în burta sa şi îl hrănise cu sângele ei. Acum, ea va sta cuminte ca un făt în burta lui şi-l va hrăni din nou.” (p. 447) O inversare straie de roluri care caută să justifice comportamentul uneori delirant al lui Letinski şi să insinueze noi sensuri ale cărţii. Măcinat de propriile-i amintiri, complexe şi frustrări, preşedintele nu face decât să reitereze imaginea şarpelui Uroboros: „De fapt, eu sunt cel care m-am vârât sub greutatea asta. Şi eu sunt acela care, cum să-ţi zic, s-a aşezat ca un bolovan asupra mea. Cel ce va muşca, ospătându-se din mine, voi fi tot eu. Eu sunt călăul meu şi tot eu victima cărei îi voi face felul.” (p. 436) Iată-ne, aşadar, în faţa unei problematici complexe, care, pornind de la spectacolul lumii sfârşeşte prin a repune în discuţie marile întrebări existenţiale şi neliniştile sufletului uman.

Cartea neliniştilor noastre

Dovedind că a asimilat modelele predecesorilor (aşa cum arată şi Radu Aldulescu în postfaţă), Nichita Danilov relatează întâmplări memorabile, creionând personaje puternice, capabile să dea iluzia realităţii şi să servească intenţiilor autorului. Ambasadorul invizibil este, în fapt, un roman-telescop, în care, cu fiecare poveste, se păşeşte în adâncime spre întrebările-cheie ale fiinţei umane. Abilitatea prozatorului de a dubla povestirile de suprafaţă printr-un roman subteran, în care se conturează mesajul cărţii, face din scriitor un jucător de şah, un strateg al prozei contemporane. Paradoxal sau nu, Nichita Danilov devine propriul ambasador, într-o dublă ipostază: vizibil şi invizibil. Iar romanul se transformă într-o carte a neliniştilor noastre de zi cu zi.

Adrian Jicu