O alchimie poetică

Volumul de versuri „Estimp – sau tabloul periodic al sentimentelor” mi-a fost trimis de autor, poetul Ioan Suciu, după ce beneficiase deja de o cronică şi în revista „Convorbiri literare” din Iaşi, unde domnul Emilian Marcu nota: „Poezia lui Ioan Suciu este una cerebrală în care sentimentele sunt îndepărtate cu o anume ostentaţie încărcată de trimiteri la mituri (…). O poezia existenţială în care tema fundamentală este continuitatea (…), o anume încrâncenare care bântuie prin poezia lui Ioan Suciu cel care se lasă adesea cotropit de cuvintele ce vor să caute neapărat idei. Un anume ton de tristeţe după timpul ireversibil pierdut ca o fata morgana îi acoperă eşafodajul liric.” (V. „Convorbiri literare” Iaşi, p.185 /febr. 2010/nr.2,170)

Membru al Uniunii Scriitorilor Români – filiala Braşov, Ioan Suciu a fost aşezat între „poeţii buni” (inclusiv prin calificativul conferit de revista ieşeană sus – menţionată) dar nu poţi judeca un poet, din punctul meu de vedere, prin prisma unui singur volum, decât dacă el reuşeşte să sintetizeze în acesta întreg registrul literar şi afectiv, întregul său potenţial creator.

„Nu pot spune verdicte ultime şi nici etichete pe opera cuiva până nu i-ai văzut esenţa” – susţinea pe bună dreptate criticul literar Alex Ştefănescu într-una din intervenţiile sale la TVR Cultural; observaţia se potriveşte cazului de faţă. Sigur că trebuie să păstrăm obiectivismul analizei… tocmai de aceea dacă am de făcut un oarecare reproş, acesta s-ar reduce nu la maniera de redare metaforică a unor idei şi gânduri, ci la selectarea valorică a textelor poetice pe care însuşi autorul o poate face mai riguros; căci volumul „Estimp – sau tabloul periodic al sentimentelor” cuprinde pe lângă texte poetice grăitoare şi poezii mai puţin elaborate dar cărora nu le lipseşte noima… acesta ar fi principalul neajuns şi probabil de aici şi calificativele atribuite volumului.

Nu văd o renunţare la sentimente în lirica poetului braşovean Ioan Suciu, ci mai degrabă o resemantizare a emoţiei artistice, o reaşezare a valorilor individuale într-un tipar propriu, aşa cum se cuvine. De aici şi reticenţa unora în faţa imposibilităţii de încadrare estetică… elementele romantice „îmbrăţişate” de accente parnasiene sau postmoderniste, ceea ce dezorientează în momentul receptării: „…hai să ne / vedem de treburi – / luminoasele/ ispite dau din coate/ încă de la mal…/ După/ cum vă spun, trecură/ anii ’20/ de unde naiba or fi scornit/ ei tocmai asta?…/ Până şi / ploaia se încrede/ în mine iar Nichita/ Şi-a desenat/ pe coperţile respirărilor/ cercuri/ de lupi, muşcându-se de cozi!…” (Op. cit. p.38) sau: „Pe această insulă/ care tocmai iese din mare,/ bazată pe temelii înţelepte, / trecute şi viitoare,/ vom arde bucurii trecute/ şi neîncăpătoare/ (prin complicaţii/ simplificatoare),/ cu adâncimi de suflet/ sau de mări/ pe care forţe şi voinţe nu vor / putea să ni le stingă, chiar/ de-or auzi cântând vitralii/ în trup de crini, de orhidee/ şi dalii”. (op.cit. p.29)

Nu pot să nu observ că sunt mai bine primite de critica noastră – în genere – poeziile luminoase, vesele sau cele elegiac-clasice; un soi de hedonism ne îndepărtează de receptarea lucidă a unui lirism anticalofil sau de o sobrietate stranie… există în lirismul lui Ioan Suciu o întoarcere fină spre folclor, spre legendă şi mit, iar tonalitatea epică este asimilată de metafore–relicvariu şi plasticizante ce par a performa „un menuet stilistic” de o sensibilitate imanentă: „Într-o zi,/ când stele vor fi băute/ de ciute/ din uitare, / eu – voi fi Soare/ tu – vei fi Mare/ Şi/ ne vom iubi/ în fiecare/ răsărit./ La asfinţit/ ai să-mi fii Lună/ Şi-am să-ţi fiu Furtună/ – până-ntr-o zi -/ când… alte ciute, vor veni/ să-ţi caute stele-n uitare…” (op.cit.p.60)

Poate că poezia d-lui Ioan Suciu păcătuieşte prin oscilarea semiotică ce ţine aici de metamorfoza metaforei implicite în simbol sau a simbolurilor în metafore paradox; dar tot aşa de bine am putea primi acest aspect ca adevărata forţă intrinsecă a creaţiilor sale. Cert este faptul că nu va atrage (încă) un număr mare de lectori, dar îşi va selecta „audienţa”.

Avem în faţă un poet autentic iar calificativele nu-şi au rostul… posteritatea decide în legătură cu fiecare dintre noi şi nicidecum contextualitatea încâlcită a prezentului… Suntem nişte tălmaci, nişte ambasadori (mai buni – mai puţin buni) pentru viitorime… Şi atât!

Carletta-Elena Brebu