Remus Giorgioni – Azimutul nortului

În toamna aceea, ecosonda se defectase. Ceva la sistemul de alimentare, sau de înregistrare. Când motoristul împreună cu unul din colegi, fost electrician şi depanator radio-tv remediară defecţiunea, se-ntâmplă altă boroboaţa: se blocă pedala. Apoi, când  pierdurăm şi vibratorul, am renunţat definitiv la serviciile faimoasei „sonde ultrason”. Resemnaţi, ne-am trezit în situaţia inedită de a folosi trolii şi sonde de mână, pe care le improvizarăm la faţa locului din nailon de pescuit. Am confecţionat şi cordeline gradate cu plutitori.

Timpul era nemaipomenit. Lumina scăzută, mirifică a unui sfârşit de octombrie legendar, aerul lui călduţ încărcat de o blâdeţe, un calm nesfârşit, te făceau să crezi – inoculându-ţi sentimentul de ireal – că te-ai afla  pe un lac imaginar, rătăcit undeva la orizontul îndepărtat al memoriei. Un vânt slab, aproape o adiere încreţea uşor pielea lacului. Câteva colege profitau de acest timp minunat şi de răgazul pregătirilor care îi agitau îndeosebi pe bărbaţi, făcând plajă (scandalos, scandalos…: topless!) pe platforma debarcaderului.

Pe mine mă încerca ispita unei băi răcoroase, dar trebuia mai întâi făcută treaba… În fiecare toamnă, colectivul nostru de hidrologi se deplasa pentru verificarea hărţii batimetrice a fiecărui lac  din zona controlată de staţia hidrologică. Apoi, pe lacul acesta apăruse de-o vreme încoace o vegetaţie brună, putrefactă, cu aspect nu tocmai îmbietor. Însă adevărul era că ceva, un presentiment difuz, mă oprea (a fost să fie ca unii dintre noi să facă baia aceasta către sfârşitul programului, neprogramat…).

Pentru că  staţia nu avea destule bărci disponibile, am fost nevoiţi să închiriem  de la debarcader şi câteva hidrobiciclete, apoi ne-am apucat de treabă, împărţiţi pe echipe. Hidrobicicleta care ne-a fost repartizată (căzusem în echipă cu Cornel şi cu Ştefan) mi s-a părut încă de la început puţin aplecată-ntr-o parte, avea probabil o mică găurice în plutitorul drept. Practic, nici nu aveam de  unde alege, sezonul fiind încheiat baza de agrement intrase în fază de întreţinere.

Pe Cotyzo l-am lăsat să caleze aparatul pe un mal, apoi l-am trecut pe Cornel cu nivela pe malul opus, fără  vreun incident. El ne şi avertizase că nu lucrează cu hidrobicicleta, fiindcă nu ştie să înoate. Un alt coleg, care trecuse înainte cu barca l-a ajutat să găsească borna cea mai apropiată şi să transmită cota la mal, timp în care noi am adus „jucăria” pe aliniamentul profilului,  între cele două aparate calate pe maluri.

Totul părea să decurgă normal, după plan, timpul continua să ţină cu noi, rămânând mai mult decât favorabil; ba chiar cu un adaos nefiresc de blândeţe. Obişnuiţi „să plimbăm ecosonda pe apă” (aşa ne tachina directorul, ce faceţi voi acolo… ia, plimbaţi şi voi ecosonda de colo-colo pe oglinda apei!), ne venea destul de greu să ne  acomodăm la noile condiţii, deşi ne căzuse la împărţeală un tronson relativ uşor, către coada lacului. Lăţimea profilelor era cuprinsă între două şi trei sute de metri, iar adâncimea, sub zece metri.

La primul profil  a mers  cel mai greu: ba se încâlcea nailonul, ba se rupea cordelina, ba nu reuşeam noi să păstrăm aliniamentul. Până să notăm noi rezultatele (eu mânuiam troliul, iar Ştefan ţinea stadia şi cârma ambarcaţiunii), hidrobicicleta era dusă de cel mai uşor val la câţiva metri buni de linia celor două aparate. Cei cu barca  se descurcau desigur mai bine, dar eu nu-i invidiam, chiar îmi plăcea situaţia inedită în care eram puşi: o luasem ca pe-o plimbare.

Atent la cifrele pe care mi le dicta (la fiecare profil trebuiau materializate şi  coordonatele x-y-z cu GPS-ul), dar nu peste măsură de concentrat, mă lăsasem furat, încetul cu-ncetul de respiraţia mistică a  anotimpului,  farmecul tranchilizant al toamnei româneşti, cu gândul la cele două toamne de aur petrecute peste ocean, în Atlanta. În faţa mea, pe versantul unui mic  piemont, se lăfăia un regal de culori şi nuanţe, de la galben-auriu la roş-arămiu, fond pe care se ivea, ici-colo, imacularea câtorva pâlcuri de mesteceni.

La al patrulea profil, cel dinspre baraj, ceva mai lung decât celelate, putui sesiza o uşoară schimbare în aer; mişcare abia perceptibilă, ca o plapitaţie de aripi uriaşe care până atunci planseră în zbor uşor. Cred că eram sigurul  care…, singurul sensibil la mişcările atmosferice şi de altă natură, ceilaţi nu păreau să observe ceva deosebit – ţine băi boule stadia aia drept, nu vezi că te bate vântul!? îl tachina Cornel pe prietenul lui Pitiyu (Ştefan). Aerul străveziu al toamnei devenise parcă mai dens, dens spre apăsător, ca şi cum un nor invizibil se apropiase, palmă străvezie, acoperind ochii soarelui, şi aşa suferinzi de târziul şi sfârşelile anotimpului.

Eram trecuţi de mult timp de jumătatea lăţimii, ieşiserăm din raza de vizibilitate optimă a apratului de pe malul  drept, când m-a surprins neplăcut o accentuare vizibilă a înclinaţiei hidrobicicletei. Pe partea dreaptă, unde stătea colegul, plutitorul era aproape îngropat în apă. Îmi amintesc că am şi făcut remarca aceasta cu glas tare, dar Ştefan, aplecat asupra contorului, nu recepţionase prea bine ce-am spus, sau îmi răspunse în doi peri, ceva de genul: fugi cu ursul, forget it, sau acuşica suntem la mal. În acelaşi timp, peste lac  se lăsase o pâclă groasă, apoi o negură translucidă iar apa, sensibilă parcă la aceste repetate mişcări atmosferice, începu să joace mai tare-ntre maluri. Cornel instalase nivela în preajma unei cruci de tablă împlântată în mal – probabil locul unde s-a înecat cineva. Eram destul de aproape s-o putem vedea, iar Ştefan apucă să glumească, zicând ia te uită, tâmpitul ăsta ne orientează pe azimutul mortului!

Cred că în alte împrejurări n-aş fi luat în seamă asemenea cuvinte, dar acum ele îmi sunară surprinzător de suspect în urechi, îmbibate cum erau de tainele toamnei, iar gluma îmi părea cam sinistră. Mă înfiorai până-n creştet de un curent rece, făcusem piele de gâscă. În acord cu scăderea luminii valurile se înteţiseră, crescând nefiresc, căci un asemenea fenomen ar fi fost la locul lui numai în plină vară. Vântul bătea dinspre larg, iar noi fiind orientaţi în direcţia malului şi mereu răsuciţi de valuri, apa umpluse locaşurile pedalelor, împiedicându-ne să înaintăm normal. Picioarele ne erau până la glezne în apă, bascheţii îmbibaţi  şi – colac peste pupăză – nailonul sondei se înfăşurase pe axul pedalelor, blocându-le aproape  total.

Deodată, ca împinsă dinspre adânc de ceva, ambarcaţiunea noastră se săltă de partea din faţă, iar eu am sărit instinctiv s-o contrabalansez, dar era deja prea târziu. Câte kile să aibă, Doamne, băiatul ăsta!?, mă nedumiream eu, în timp ce jucăria noastră cabra. M-am trezit în apă, fără să-mi fi pierdut cu totul cumpătul, în frig şi în întuneric, disputat de câteva valuri deodată.  Iată că tot am ajuns să fac baie!, mi-a fost primul gând, în timp ce trăgeam fără succes de hainele îmbibate, fără să reuşesc să dezleg  nici măcar şireturile bascheţilor.  Eu trăgeam de ele, ele mă trăgeau în jos…, când iată că mă izbesc de un obiect tare, ceva ca un baston… Era umbrela colegului (bietul Ştefan…, făcea parte din categoria celor care nu pleacă  niciodată de-acasă fără umbrelă, chiar şi pe soare… Dar dacă colegii noştri meteorologi au greşit iar prognoza!?)

Atunci realizai într-o străfulgerare, siderat şi terifiat, că în tot acest timp dinspre hidrobicicletă nu se auzise nici un sunet, un plescăit, ceva. Ştefan al nostru nu dădea nici un semn de viaţă! Când zării ca prin ceaţă ambarcaţia răsturnată, mă îndepărtasem ca la vreo treizeci de metri de ea şi atunci, tras mereu în jos de hainele murate mă hotărâi subit,  declanşare a instinctului de conservare, să mă îndrept spre mal. Intrasem în panică şi loveam apa cu disperare. În acea clipă au început să se facă auzite primele răgnete…

Ajuns într-un târziu, nici azi nu ştiu cum pe mal, mă aşezai lângă cruce. În picioare, cu nivela în spate, Cornel parcă muţise. Scruta insistent întunericul dens, întuneric de eclipsă, nu ca acel estival, de furtună. Îmi era de-a dreptul ciudă pe el că nu-mi întinsese măcar vârful stadiei, sau al vreunei prăjini, stătea ca paralizat pe mal.  Mă uitam la el: era amuţit şi încremenit, când au răsunat din nou acele strigăte-răgnete-mugete…

Reuşisem cu greu să scot de pe mine treningul de bumbac, geaca şi bascheţii aceia nenorociţi (nu putui să ascult de tine, Elviro, şi să iau sandalele  de baie!) când am început să distingem ceva. La vreo sută de metri de mal, ambarcaţia fatidică părea împotmolită în vegetaţie, încolăcită şi învelită de ea, că nu mai sălta nebuneşte pe valuri. Agăţat cu disperare de ea Ştefan striga, cerea ajutor, dar nu reuşea să scoată – în faza aceasta – decât nişte horcăituri fioroase.

Se îneca, era prea vizibil, deşi nici până în zi de azi nu pot să ştiu de ce! Băuse el în cădere ceva apă, dar acum părea să fie în siguranţă, cum se afla, cu bustul întreg în afară, încercând să se caţere pe hidrobicicleta răsturnată. Mă bătea serios gândul  să pornesc într-acolo, aşa uşor cum eram acum, în dres şi cu  bascul pe cap… Dar mi-am dat seama  că totul era pierdut.  Vedeam cum se cramponează cu toată voinţa şi forţa lui de sportiv – cândva tenismen de performanţă – de nenorocita aceea de bicicletă de apă.  O forţă  malefică îl trăgea spre adâncuri, am avut chiar impresia că văd prin tricou încordarea supraomenească a muşchilor, într-o  încercare disperată de a se sustrage destinului; dâre de mâl (sau de sânge?) se prelingeau pe corpul ambarcaţiei răsturnate.

Am schiţat gestul de a mă arunca în valuri, însă Cornel mă reţinu, prinzându-mă ca un cleşte de braţ. M-am întors spre el, era alb ca varul: Stai blând, – zice – tu nu vezi că nu mai e nimic de făcut? Cine ştie câte secunde trecuseră, dar când ne-am uitat iarăşi spre larg, în locul acela apa fierbea de un sorb uriaş care înghiţise şi trupul întunecat al colegului şi „cadavrul” plutitor. Curând se va linişti total, ştergând orice urmă.

***

În ziua aceea greu de uitat am făcut cu Cornel pe jos câţiva kilometri buni. Mi-am uscat hainele la un cort de pescari, dar mai mult în marş, pe vânt. Colegii care măsuraseră tronsonul vecin au venit să ne  invite în barca lor, dar n-au insistat, înţelegând fără  multe vorbe că preferam să ajungem la casa-baraj pe jos.  Soarele era din nou pe cer, „furtuna” se topise ca prin minune (cei care făcuseră ridicările în preajma  barajului, în frunte cu şeful staţiei, n-au vrut să creadă în ruptul capului că pe lacul acela, în după-amiaza aceea, în acele condiţii, ar fi avut loc vreo furtună. Cel mult aşa, o înnorare uşoară, abia perceptibilă – de unde furtună toamna??,  o părere de nori ireali…)

Trupul colegului nostru a fost cules de scafandri în seara aceleiaşi zile. A fost smuls, pur şi simplu din mâlul vâscos de pe fundul lacului, înfăşurat în liane ca-ntr-un cosciug.

Cum aveau să confirme şi măsurătorile noastre recente, în ultimul an lacul se colmatase considerabil…