Roni CĂCIULARU - Cafeneaua din Disengoff 88

”Minimum”, revista domnului Mirodan. De la primele pagini, cortina se deschide. Spectacolul începe. Căci domnu’ Mirodan, se ştie, este un mare autor de piese de teatru. Are „scena” în sânge. „Minimum” e făcută de el ( şi numai de el), cu sânge mirodanian. Şi e făcută de încă un milion de ziarişti şi scriitori. De fiecare dată, cu fiecare număr, avem de-a face cu un mare spectacol. Al lumii. Al lumii din noi şi de-acum – cu evrei şi români şi oameni de pretutindeni. Al lumii  în luptă. Pentru mai bine, pentru mai frumos, pentru normal, pentru bun simţ, pentru adevăr, pentru omenie, pentru libertatea spiritului. Pentru idealuri curate, aşa cum, de altfel, începuse Mirodan ca reporter, la o publicaţie de tineret din România, prin anul  46, la numai 17 ani.

De atunci şi până azi  scriitorul ziarist Al. Mirodan s-a constituit într-o aprigă reacţie împotriva a tot ce „violează şi umileşte individul”, după cum îşi recunoaşte şi singur alergia, într-un interviu acordat Lucreţiei Berzintu din Israel, pentru revista românească „Agero”, din Germania. „Nu suport pe nici un plan al relaţiilor interumane – contiunuă scriitorul – condiţia de prizonier.” Începuse cu reportaje, interviuri, ştiri. Era înfulecător de realitate, naiv şi exacerbat în lupta pentru o lume nouă, mai omenoasă, atât de dorită după sălbăticiile războiului mondial. O lume mai bună şi pentru evrei, desigur… El, Mirodan, este de fapt Cerchez: ziaristul din piesa de debut a actualului director de la „Minimum”, piesă care s-a bucurat de un mare succes – „Ziariştii”. A scris apoi: ”Celebrul 702”, „Şeful sectorului suflete”, „Camuflaj”, „Transplantarea inimii necunoscute”, „Primarul lunii şi iubita sa”… Un moment de nouă direcţie tematică al teatrului mirodanian, moment de răscruce, îl constituie apoi piesa „Contract special de închiriat oameni” – în care atacă ascuţit şi răspicat antisemitismul.

Aplauze la scene deschise, premii precum cel al Academiei Române, sau cel al Ministerului Culturii etc.,etc. sunt lăsate în urmă: drama vieţii sale se produce! Are loc părăsirea României, plecarea în Israel. Are loc ruptura cu sine, cu viaţa lui, spre a-şi fi credincios sieşi, gândirii şi speranţelor sale. A lăsat fizic, dar a luat cu sine, în inima  şi conştiinţa sa, prietenii adevărate, amintiri şi vise. În Israel, unde se stabileşte definitiv, în inima Tel Aviv – ului, porneşte tot de la gazetărie. Începuse a scrie un fel de „Dicţionar” cu  privire  la scriitorii evrei din România şi din Israel, şi de oriunde ar fi ei, dar vorbitori ai limbii în care ne-am născut. E vorba de o reacţie unicat şi substanţială, inteligentă şi puternică, împotriva antisemitismului. Dar desigur, nu numai atât… Dramaturgul Dorel Dorian subliniază, pe drept, că Mirodan a „nemurit” o sumedenie de scriitori.

Publica cu regularitate pagini din acest „Dicţionar” în ziarul de limbă română de aici, din Israel, care aparţinea atunci unui tartor, şef de trust de presă, un anume Himelfarb. Nimeni nu mişca în front! Totul – la porunca şi pe gustul lui. Un Neica Nimeni , hălăduind prin culisele ziaristicii de aici şi dirijând-o după un nord al lui, altul decât cel adevărat: nordul politic, legat de nordul totalitar şi, desigur, financiar. Într-un astfel de context Mirodan a făcut o anchetă despre mascarada premiilor literare cu diplome de carton şi bani de fason; premii de batjocură – mai ales prin sumele minuscule – la adresa condeielor de pe „uliţa românească”. Mirodan se situase astfel în fruntea scriitorimii româneşti din Israel.

Articolul este oprit de la apariţie, autorul – chemat la „Spaima spaimelor” . Un gest de-al dictatorului şi rămâneai fără pâine, sau chiar şi măcar fără perspectiva ei. In esenţă, nu mai aveai unde publica! Pentru un literat ca Mirodan, asta putea însemna sfârşitul. Prietenii îi spun: „Te sinucizi!”…  Dar Mirodan nu răspunde chemării Himelfarbului. Nu stă cu capul plecat. Nu e în firea lui. Şi scoate, nici mai mult, nici mai puţin, decât o REVISTĂ! Fără bani, fără alte mijloace, doar cu talent, cu prieteni, cu ambiţie şi, mai ales, cu încrederea în libertatea spiritului, a omului! Revista „ a prins!”. S-a vândut, a devenit căutată. În ţară dar şi peste hotare. Azi se fac abonamente nu numai în Israel, ci şi în U.S.A., Canada, America de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Insulele Fuji… Revista e citită cu plăcere, se înţelege, şi în România. A fost ”o victorie asupra fricii”, spune Al. Mirodan. A fost o răzbunare. Împotriva oricărei forme de prizonierat! A fost o sănătoasă reacţie alergică. La întrebarea: „Ce vă caracterizează?”, Mirodan răspunde: ”Teama de frică”.

E de 33 de ani în Israel. Şi îşi zideşte sufletul, tânăr şi tenace, în „zidurile” acestei minunate catedrale care este „Minimum” şi în care se desfăşoară, mereu nou, un mare spectacol, unul din cele mai bune spectacole ale lumii noastre de azi!

Răsfoiesc revista cu o plăcere anume, precum aceea pe care o aveam când, spre sfârşit de săptămână, lipseam de la cursuri şi seminarii şi, în Iaşii studenţiei mele, singur, singurel, mă ascundeam în a doua cameră a unei cofetării de pe strada Lăpuşneanu,  goală de lume la acele ore de dimineaţă, cu „Contemporanul” lui G. Ivaşcu, cu „Gazeta literară”, cu „Tribuna” de la Cluj şi cu alte vreo două publicaţii pe masă . Eram rege! Făceam ce-mi plăcea! Şi mă îmbătam cu farmecul unor litere de aur, atât de dragi sufletului meu.

Tel Aviv.  Strada Disengoff – renumita stradă a cafenelelor de mai ieri. Renumita stradă a taifasurilor, a promenadei, a discuţiilor de-o clipă, de-o oră, la un cataif de omorât ziua şi pensia… Disengoff – strada hainelor cochete ( mai mult sau mai puţin!), a modelor amestecate, a unor flirturi scurte, strecurate parcă dintr-o altă lume. Dimineaţă de iarnă israeliană, luminoasă, care poate echivala oricând cu o primăvară băcăuană.  Este acum şi aici un aer burghez, uşor modern şi, totuşi, cam patriarhal.

Iată-mă ajuns. Cafeneaua de la numărul 88. Intru. Mese libere, oră de neafluenţă. Mobilier de culoare închisă. Deasupra mesuţelor, la care sunt doar câte două scaune, lampadare luminează discret dar eficient. Loc elegant, vizibil şi retras, destinat parcă, la ore matinale, discreţiei, dar  şi jocului perfid al imaginaţiei. La fereastră, alături de o doamnă delicată, văd un cunoscut şi reputat istoric. Discută ponderat . Desigur, chestiuni ştiinţifice. Dar eu îl caut pe domnul Mirodan. M-a onorat, stabilindu-mi aici o întâlnire. Privesc în jur. Nu-i. Nici mai în spate, în sala cu mesuţe ce-mi aminteşte de genul de cofetărie provincială din România unor ani trecuţi. Nu-i! Mă uit şi pe terasă. Goală. Mă-ntorc să plec. Dar cine-i tipul ăsta, dintr-o parte a sălii, aplecat peste masă astfel că nu i se vede faţa, având deja a doua ceaşcă de cafea, şi câteva file desprinse de prin diferite publicaţii străine? Citeşte absorbit, cu pixul în mână, transcriind ori traducând ceva pe un caiet de lucru. O ceaşcă e deja goală. Da , el e!  Ne salutăm, foile rupte şi caietul intră repede în servietă; comand şi eu „una turcească”, mică.

Discuţia se leagă repede, e antrenantă, cu Mirodan nici nu poate fi altfel. Mă gândesc- amintindu-mi că în chenarul redacţional de la „Minimum” e trecut numai numărul căsuţei poştale, nu şi sediul – mă gândesc că, de fapt, aici este, într-un fel, redacţia.  Aici Cerchez – Mirodan urmăreşte, scrie, devine şi detectiv când e nevoie, scoate un pistol din teaca vreunei cărţi dintre atâtea „poliţiste” traduse de el în româneşte, îl pune tot pe masa de lucru. Aici el asociază, deduce, rescrie, şterge, are probleme de conştiinţă, fumează trabuc şi bea cafele, decupează, desface şi lipeşte texte, poze, caricaturi. Se ceartă. Intrigă. Dărâmă şi construieşte. Face gazetărie „la cataramă”! Acum, în zilele astea, ca şi ieri, ca şi alaltăieri, ca şi în urmă cu un an, cu doi sau cu douăzeci şi doi, ori douăzeci şi patru, el face nu un reportaj sau două. Nu face, să zicem, un ziar. Nu! Mirodan creează şi recreează o REVISTĂ! „Revista oamenilor inteligenţi”, cum scria pe copertă, la-nceputul apariţiei sale.

Mesele, când am venit, erau majoritatea goale. Scaune libere, scrumiere. Acum, rod sigur al imaginaţiei mele de visător nevindecabil, au luat loc, ţinând cont, sau nu, de vicioasa mea închipuire, tot felul de tipi, dar şi nume deosebit de respectabile. Condeie alese sau acceptate după preferinţele şi gustul domnului director. Ziarişti şi scriitori. Din Israel. Din România. Din întreaga lume. Cred că este redacţia cu cei mai mulţi redactori şi colaboratori din câte am cunoscut.

Am nimerit, deci, la o aşa zisă şedinţă redacţională, condusă de însuşi domnul Mirodan. Până se ridică „cortina” pentru marea avanpremieră, mai este puţin. Aşteptăm… Deodată  îmi vine o idee, tot de jurnalist. Mă retrag de la locul meu. Ii las pe convivii acestei „cafenele literare şi gazetăreşti” cu discuţiile dintre ei, în aşteptarea dezbaterilor de rigoare, înainte de apariţia unui nou număr. Scot „celularul” şi dau telefoane. Scurte şi grăbite. Am cerut mai multor cititori ai revistei „Minimum”, pe care-i cunosc nu de azi, să-mi caracterizeze, de astă dată doar printr-un cuvânt, această publicaţie. Iată, tot în grabă, un rezultat sintetic şi neordonat: Actuală. Bună. Cu nerv. Atrăgătoare. Percutantă. Credibilă. Adevărată. Scrisă clar. Scrisă bine. Conflictuală. Stimulatoare. Inteligentă. Dură. Interesantă. Perfidă. Curajoasă. Insinuantă. Bârfitoare. Parşivă. Sensibilă. Normativă. Decentă. De scandal. De bun simţ. Armonioasă. Pasionantă. Pasionată. Pătimaşă. De dreapta. De centru. Incomodă. Substanţială. Cu greutate. Colaj. Lipicioasă. Umanistă. Culturală. Anti-antisemită. Obiectivă. Subiectivă. Cu umor. Informată. Morală.Trăsnită. Deşteaptă. De idei. Consecventă. Realistă. Echilibrată. Autoritară. Îndârjită. Spumoasă. Colţoasă. Generoasă. Subtilă. Evreiască. Româneasacă. Justiţiară. Universală. Socială. Satirică. Istorică. Intelectuală. Populară. Recuperantă. Luptătoare. Guvernantă. Literară. Colocvială. Maliţioasă. Vivantă. Parfumată. Elegantă. Suplă. Are nuri. Are draci. Are ace. Are pe vino-ncoace!…

Bun! Ştiam eu că, de fapt, nu numai subsemnatul gândeşte astfel. Deci – pe de-o parte ăştia din sala cafenelei de pe strada Disengoff, nr.88; pe de alta – „anchetaţii” mei. Mai confrunt cu ce s-a angajat  Cerchez – Mirodan, la primul număr al lui „Minimum” ( deşi mi se pare că şedinţa de lucru a-nceput de-acum).”Vrem – spunea el laconic – să facem o revistă bună. Asta-i tot.” Iar în interviul (de clasă!) luat de ziarista Lucreţia Berzintu, când aceasta îl întreabă „Ce-aţi vrea să transmiteţi cititorilor?”, Al. Mirodan spune: „ Angajamentul meu solemn de a mă strădui să nu-i plictisesc niciodată”! Dacă cumva cineva mi-ar spune că Mirodan nu-i om de cuvânt, i-aş pune sub nas colecţia revistei.

… Se discută acum – şi-s destule luări de poziţie în contradictoriu –  rubricile „La închiderea ediţiei”, „Ne place… Nu ne place…”, Se zvoneşte că…”, „Etc… Etc”. Rubricile sunt orchestrate, regizate, ba chiar interpretate tot de „Omul orchestră”, adică jurnalistul Mirodan, pe baza agenţiilor de presă de pe mapamond, a ziarelor şi revistelor de oriunde, a informaţiilor obţinute prin contactele sale cu tot felul de oameni din întreaga lume largă. Omul nostru de pe Disengoff filtrează totul şi ne redă esenţa. Se discută apoi articolele de la „Lumea românească” şi cele de la „E o lume”. Cât priveşte conţinutul paginilor de „Dicţionar  neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română” el este doar amintit. Nimeni nu comentează. La fel e şi cu „Poşta Dicţionarului”… Dintr-o mapă specială sunt scoase şi comentate alte materiale. Doamna Sanda Peri, relizatoarea graficii revistei „Minimum”( care e pe baricada revistei încă de la primul număr! ) îi arată între timp  „bossului” câteva machete, mai adaugă ici o caricatură, colo un ”nasture” vitriolant.

Recunosc, am avut o şansă reportericească aparte, încât să se nimerească a fi întâlnirea mea reală cu domnul Mirodan – întâlnire care era  pe o cu totul altă direcţie – tocmai când să fie şi şedinţa aceasta imaginară, de lucru, a atâtor condeie de clasă care sunt prezente în „Minimum”.

-La mai multe numere, domnu’ Mirodan!, îi spun la sfârşit.

- Mulţumesc, da’ nu depinde numai de mine…

Am ieşit afară  din cafeneaua care era aproape goală. Totuşi, înainte de noi doi, nu plecase nimeni de aici! Înăuntru rămăsese doar ceva fum parfumat de la havana scriitorului. Fata aia, într-adevăr drăguţă, strângea liniştită de pe masa la care şezurăm. Soarele primăvăratec din amiaza de martie, mângâia delicat strada Disengoff. Iar eu, deşi îmi luasem „la revedere” de la Marele Mirodan, nu vroiam să cred că imaginaţia mea continuă să mă menţină alături de el. Singur, spre staţia de autobuz, sunt totuşi împreună cu maestrul. Şi continui să vorbesc cu el:

-Domnu’ Mirodan, zic eu, revista e atât de iubită, de apreciată! Aici şi în lume. Daţi-mi voie să vă spun : „La muţi ani!”.

-Aţi spus ceva?

Autobuzul ne clatină uşor.

-Nu doamnă, cred că vi s-a părut…

La semafor prindem culoarea roşie.

Oprim.