Un altfel de festival literar

Pe o vreme tipic englezească (nici nu plouă, nici nu arde soarele…), adică exact cum îşi doreşte orice călător, am reuşit să-l conving pe un prieten stabilit în regiunea Kent „să dăm o fugă” până la Rochester. „Ce Dumnezeu vrei să vezi acolo?! E un oraş cam proletar, unde s-a închis cam toată industria… Au o catedrală frumoasă şi un castel cam ruinat. Şi cam asta-i tot…” I-am spus că am citit în presă despre „nu ştiu ce festival literar”… Mi-a făcut pe plac şi în jumătate de oră eram pe High Street, în centrul istoric la Rochesterului. Atmosfera era de mare sărbătoare. Cele două străzi care traversau inima cetăţii erau pietonale şi lumea – copii, bătrâni, turişti sau localnici – participau din plin la zecile de evenimente ce se consumau concomitent. Prietenul meu şi-a recunoscut surprinderea şi a mărturisit că altceva a înţeles – până acum – că ar fi un festival literar…

Festivalul de Vară Charles Dickens, anul acesta, s-a aflat la a 32-a ediţie. Timp de trei zile (4 – 6 iunie 2010), comunitatea din Rochester l-a sărbătorit pe scriitorul care a marcat identitatea culturală a acestor locuri. Howard Doe, consilier ales în Consiliul Regiunii Medway, mărturiseşte, cu pasiune în voce, că „Dickens este o legendă naţională şi legăturile sale cu Medway sunt bine dovedite. În fiecare an ne străduim să facem din Festivalul Dickens o experienţă plăcută şi 2010 nu este diferit. Sperăm că toţi cei implicaţi în organizare, dar şi cât mai mulţi localnici să se îmbrace în costume victoriene şi să participe la parade şi competiţii.” În esenţă, asta înseamnă Festivalul Dickens: reînvierea epocii victoriene, un jubileu al tradiţiilor respectate şi bine păstrate. Pentru englezi, un festival literar nu se opreşte doar la câteva „sesiuni de referate ştiinţifice” sau dezbateri sterile despre „permanenţa lui Dickens (sau oricare alt mare scriitor…) în cultura contemporană” (!). Pe străzile din Rochester m-am întâlnit cu personajele lui Dickens, am fost „arestat” de agentul care păzea Eastgate House, casa care apare şi în „The Pickwick Papers”, şi am ascultat şi admirat, pe pajiştea de lângă zidurile castelului, recitaluri cu texte dickensiene dramatizate. De asemenea, am tresărit când, la un colţ de stradă, am dat nas în nas cu fantomatica Domnişoară Havisham. În compensaţie, poate, am fost invitat la picnicul din jurul Catedralei (ridicată de Episcopul Gundulf, la 1080, pe locul unde a existat un alt lăcaş creştin al celţilor, vechi de dinainte de anul 604). Peste tot, organizatorii au fost atenţi cu fiecare amănunt, începând de la vestimentaţie şi terminând cu vesela folosită la aceste mese publice. Fiecare metru pătrat a fost ocupat cu un eveniment. Curtea Castelului a fost invadată de carusele, tiribombe şi multe corturi unde se vindeau produse tradiţionale, fanfara scoţiană te scotea din minţi cu ritmurile sale, într-un parc am dat peste un teatru de păpuşi în aer liber, iar la „The Seven Poor Travellers” (vechiul han care l-a inspirat pe Dickens atunci când a scris „The Six Poor Travellers”) încă mai poţi să-ţi stingi setea cu o bere, în atmosfera de-acum un veac şi jumătate.

Turistul interesat şi de altceva decât spectacolul din stradă, cu uşurinţă a putut descoperi vechea şcoală în care a învăţat Dickens (astăzi muzeu) unde pe vechile bănci erau caietele elevilor de astăzi care scriseseră compuneri despre opera şi personajele marelui scriitor. Sau a putut merge în Gad’s Hill să vadă Chalet Swiss (Cabana Elveţiană) unde Dickens se refugia în universul său pentru a scrie. Astăzi, Cabana este nesigură pentru a se permite accesul în interior. Asociaţia Dickens cu sprijinul Lions Club Rochester încearcă să obţină din donaţii o sută de mii de lire pentru o restaurare generală. Cetăţenii sunt optimişti că la viitoarele ediţii ale Festivalului şi acest obiectiv va fi deschis oaspeţilor. Proiectul nu sperie pe cei din Consilul Local. Au, deja, experienţa din 2006 – 2007 când au reuşit să finanţeze cu 62 de milioane de lire realizarea „Parcului Dickens”, un altfel de Disneyland. În locul vechilor docuri părăsite, pe un teren de patru acri, aflat între Rochester şi Chatham, a fost recreată lumea dickensiană unde vizitatorii pot experimenta distracţii, sunete şi mirosuri dintr-o lume demult apusă. Este, cred, cel mai frumos şi singurul mod în care urmaşii unui mare literat îi pot cinsti acestuia memoria. Dickens a fost foarte ferm în testamentul său: a interzis celor ce-i vor urma să-i ridice vreo statuie sau să pună vreo placă de comemorare. Aşa se face că singura statuie a scriitorului, în mărime naturală, se află la Philadelphia, în SUA. Americanii au realizat-o în 1894 şi au dăruit-o englezilor. Însă fiul romancierului a returnat coletul nedesfăcut. Cu mare greutate, Guvernul englez a obţinut aprobarea urmaşilor lui Dickens pentru a-i înmormânta trupul în Westminster Abbey, în Colţul Scriitorilor, în zori de zi şi în prezenţa a doar 12 persoane. La urma urmei, a avut dreptate: adevărata posteritate se păstrează în minţile şi inimile oamenilor…

Ştefan Radu