Vocaţia distributivităţii

Pentru oricare cercetător al creaţiei lui George Draga (1935 – 2007), talentul este o dimensiune  suverană, lesne detectabilă încă din lucrările de tinereţe. Dincolo de mimetismul surselor propriu-zis muzicale (fie ele enesciene ori bartokiene), opusurile compozitorului trădează capacitatea de a survola, asimila şi sintetiza elemente de vocabular sonor eterogene, forţa de plăsmuire a unor sintaxe originale. Căci, „lucrul cel mai însemnat în creaţia artistică – nu numai în muzică, ci în oricare altă artă – nu este invenţia materialului, ci puterea lui de plăsmuire” – cum spunea însuşi Bartok, iar conform afirmaţiilor lui Enescu „este necesar dacă vrem să ne atingem scopul, să câştigăm încet  şi cu chibzuinţă terenul pe care îl găsim deja arat şi pe care îl cultivăm pe mai departe”. George Draga a fost într-un fel ucenicul ascultător, crescut şi maturizat sub semnul pildei valorilor consacrate din muzica universală. Nu ştiu cum va rodi în perspectivă moştenirea sa sonoră. Ceea ce ştiu este că în primăvara aceasta ar fi împlinit şaptezeci şi cinci de ani. Dintre ei, douăzeci şi cinci (adică, o treime) şi-a petrecut în redacţia revistei „Muzica”, rostuind număr de număr cuprinsul unei publicaţii ce musai trebuia să acordeze fel şi fel de tonalităţi ultra-subiective sau, mai complicat, să dribleze obstacolele ridicate cu cerbicie de nomenklatura culturală a vremii. A fost un împătimit truditor în slujba adevărului. Al marelui adevăr conform căruia nu exişti de unul singur în lume şi nu poţi rămâne pe vecie acelaşi într-un univers care, în jurul tău, se transformă mereu. George Draga ştia că adevărul este ceea ce simplifică lucrurile, nu ceea ce le complică. Avea mai întotdeauna un zâmbet în colţul gurii. Şi, mai ales, în adâncul privirii. Un zâmbet esenţial: eşti plătit cu un zâmbet; eşti răsplătit cu un zâmbet; eşti însufleţit de un zâmbet; iar calitatea unui zâmbet te poate face să o iei de la capăt, să continui, să speri… A fost şi un împătimit muncitor, socotind lăudabilă îndeletnicirea de pe urma căreia trăieşte, căci munca aceea este pâinea copilului său, şi nu poate fi o trudă ignobilă, pentru că ea se preschimbă în râsete de copil. Dar poate că patima cea mai mare a lui George Draga era întru răspundere. Când călăreşti un armăsar şi armăsarul se rătăceşte, nu calul este cel ce a greşit. Este ca şi cum dacă refuzi să fii răspunzător de înfrângeri, nu vei fi răspunzător nici de victorii. Biruinţele, ca şi eşecurile vlăstarului într-ale slujbei sale silnice – revista „Muzica” –, erau cotate precum cele ale părintelui care, dacă fiul lui a păcătuit, se simte el însuşi dezonorat, face penitenţă sau se îndoliază, căci fiul lui face parte din el. Se spune că a fi dus în ispită înseamnă a te lăsa tentat să te supui argumentelor inteligenţei, când spiritul doarme. Nu inteligenţa diferenţiază pe oameni, chiar dacă inteligenţa presupune anumite grade, generând ierarhii, ci un fel de înţelegere a lucrurilor, înţelegere care, pur şi simplu, există sau nu există. Este ceea ce îndeobşte numim caracter. Adica, bunăvoinţă, bunăcuviinţă şi dreaptăsocotinţă. Or, George Draga le deţinea pe toate din belşug. Din păcate, contemporanii săi nu prea puneau mare preţ pe substanţa omului, neglijând copios Fiinţa. Întâlnindu-l pe George Draga am început să refuz judecarea aproapelui după formulele care-i justifică hotărârile. Prea uşor te înşeli ţinând seama de mărturia cuvintelor sau de direcţia actelor. Dacă cineva merge pe stradă, nu ştii încotro se îndreaptă: spre ură, spre dragoste ? Şi, în orice caz, rămâne întrebarea esenţială: ce fel de om este ? Or, numai atunci afli spre ce înclină şi încotro merge. La urma urmei, omul se îndreaptă totdeauna către ceea ce simte înclinare. Iar George Draga a avut poate mai mult decât orice altceva vocaţia distributivităţii, înţelegând că dacă ceea ce primeşti îţi poate fi, la o adică, furat, ceea ce dăruieşti nu îţi poate lua nimeni. A mers uneori până la sacrificiu. Dar sacrificiu nu înseamnă nici amputare, nici pocăinţă. Este, în mod esenţial, un gest. Şi, cu siguranţă, un fel de a fi. Mai este şi dăruire de sine făcută celorlalţi cu care te înfrăţeşti, inevitabi, întru redempţie. Stă la îndemâna noastră eroarea de a crede că moşia pe care lucrăm este o sumă a intereselor personale, pe când ea este totalul dăruirilor. Iată o eroare în care George Draga nu s-a scufundat conştient niciodată.

Liviu Danceanu