Amintiri din Cehia

O amintire din vremurile bune cu ai mei prieteni într-ale artei (în mod special cu Ilie Boca), amuzantă şi pilduitoare totodată, ar fi o întâmplare din timpul miraculos trăit împreună în toamna anului 1996 cu un grup de artişti băcăuani în Cehia, ca răspuns al vizitei grupului Torzo, la Tescani. Atunci, în afara vizitelor în muzee şi galerii sau la sediul uniunilor de creaţie, suspendat pe patru piloni deasupra Vâltavei şi unde gazdele ne primiseră cu o masă  ce ne apărea pantagruelică, pentru o întîlnire de artişti, a trebuit, în mod special, să organizăm o expoziţie de artă la Ambasada României din Praga.

Manifestarea, deşi era o selecţie din expoziţia anterioară deschisă la Muzeul Hussit din Tabor, sau poate tocmai de aceea, s-a dovedit din multe puncte de vedere o reuşită. Vernisajul, select şi risipitor în acelaşi timp, unde artiştii tăifăsuiau laolaltă cu ambasadori, consuli, potentaţi oameni de afaceri şi personalităţi culturale, a fost scăldat din belşug cu bere cehească şi vinuri româneşti. Şi toate acestea într-o sală cu tapiserii de secolul XVI în care trona agăţat de tavan un candelabru uriaş din cristal de Bohemia, despre care se spunea că însuşi Ceauşescu dăduse dispoziţie să fie înlocuit cu un fals. Operaţie care, din fericire a fost dată în vileag din clădirea de vizavi, unde se afla Ambasada Italiei.

În acea selectă adunare am înţeles printre altele că patriotismul nu este numai apanajul celor ce nu reuşesc: un foarte prosper om de afaceri praghez cu un nume predestinat-Pastramagiu, avea pe cartea de vizită tricolorul românesc, iar soţia (cehoaică pe care o cunoscuse pe litoralul nostru), nu  vorbea  în casă decât româneşte.

Faptul că eram cazaţi la ambasadă şi felul în care eram trataţi, frumuseţea şi normalitatea din jurul nostru, „aerul occidental pe care îl respiram”, arhitectura înnobilată, arta urbană, galeriile fastuoase, pline de sticlării monumentale (doar eram în Bohemia!) ne făceau să ne simţim alţi oameni. Faţadele din centrul istoric unde se răsfăţau lucrări de  art nouveau în plină restaurare, podul Carol „alintat” cu şevalete şi formaţii rock, palatul Hrad cu garda prezidenţială (unde soldaţii erau selectaţi pentru a nu fi mai înalţi decât Havel), târgurile de meserii pline cu arme de epocă, armuri, zale, soldăţei de plumb, spectacole şi muzică medievală, forfota de turişti nemţi şi japonezi, contribuiau din plin la această unică stare! Eram de câteva zile în Praga, fostă capitală a imperiului prusac, trăiam parcă într-o lume pe care o uitasem, de care ne era dor şi pe care o regăseam cu bucurie.

Tocmai vizitasem o importantă galerie organizată pe trei niveluri, unde lucra soţia unuia din artiştii gazdă (deci era iarăşi gratis pentru noi!). La parter puteai vedea artă modernă, la subsol o expoziţie cu lucrări între sexi-porno şi underground, iar la etaj expunea pictură un important pictor şi regizor german, Achterbuch. Era uimitor că pictura acestuia semăna întrucâtva cu cea a lui Ilie Boca; până şi la vârstă erau apropiaţi. Ilie îl admira cu voce tare, ca de obicei, îi recunoştea valoarea dar simţea că are un handicap tehnic în faţa neamţului: Bătrâne, tocmai îmi spunea, uite, eu nu pot să obţin transparenţele astea, fiindcă nu am acril!

Cu o seară înainte, câţiva artişti din grupul Torzo ne invitaseră la celebrul club de jazz praghez- Reduta, ce se afla în apropierea amintitei galerii şi unde în hol te întâmpina un poster impresionant şi neaşteptat: Bill Clinton cântand la saxofon ca invitat al preşedintelui Havel. A fost o seară cu adevărat galactică, cu muzică de jazz de cea mai bună calitate, recitaluri şi băuturi foarte scumpe (eu am băut doar rîndul oferit de gazde!). Ca invitată a serii era protagonista  celebrului serial  M.A.S.H..- Loretta Swit de la  care colegul Bujor tocmai obţinuse un autograf pentru fiul său, pe o poză a acestuia în ipostază de culturist.

Ilie Boca părea mai strălucitor, mai relaxat, mai plin de spirit ca de obicei, nu mai desena tot timpul ca la Tabor; trăia din plin clipa pragheză ca pe un moment irepetabil şi  totodată devenise mai de-al nostru, mai „civil”, mai de gaşcă! Colegul Văsâi chiar observase că Ilie se întoarce de la cumpărături, de fiecare dată  cu o sticlă de Budweiser în punga cu alimente… ca desert! Ştiam că era destul de strâns la pungă, nu risipea fără motiv, îi plăcea mult să ducă acasă cadouri şi colecţiona de peste tot antichităţi. Totodată, Ilie avea calităţi cunoscute de marşeur sau globetrotter şi zile întregi ne-a  purtat pe jos prin superba capitală, pe care unii o consideră, într-un fel, mai frumoasă decât Parisul. Datorită lui Ilie Boca şi a lungilor plimbări de atunci mă descurc mai bine în Praga decât în Bucureşti! Sau cel puţin aşa îmi place să cred, deoarece nu am prea avut ocazia să  verific.

Trebuia să ajungem pe jos de la ambasada noastră până aproape de primărie, în zona în care începuse revoluţia de catifea, de unde trebuia să luăm metroul spre  Muzeul de Artă Modernă; acolo un angajat, membru al grupului Torzo urma să ne introducă, în  muzeul în care era angajat, prin depozitul de artă de care răspundea. Maestrul Boca, văzând preţul biletului de metro (puteai cumpăra un mic suvenir sau două beri) ne propuse s-o luăm pe jos mai departe, fiindcă se cam făcuse de prânz şi aşa puteam găsi un bistro mai ieftin. Mâncam de obicei „la varice” (mici localuri cu servire în picioare) salate asortate cu tot ce doreai şi beam din cele mai bune beri. După aproape două ore de mers pe jos, cu salate şi bere, la bistrouri fără w.c.-uri accesibile, cu jumătate de oră înainte de a ajunge la Muzeu, am adăstat lângă nişte tufe de pe malul Vâltavei să scăpam de „nobila povară”. De data aceasta maestrul nu a mai anchiesat la gestul nostru gregar şi balcanic încercând un timp să reziste ca un european civilizat. Asta până la un moment când de la presiunea pe care până şi o bere vestită o poate exercita, îi reveni simţul umorului şi urechile noastre siderate auziră atunci o eliberatoare vorbă de spirit: – Cred că am să mă piş în muzeul lor!…şi s-a ţinut de cuvânt.

Revenirea de la Praga a semănat izbitor cu drumul spre Cehia – plin de culoare şi spirit de echipă  tipic românesc: plecări în echipaj pe grupuri mici, afine şi apoi risipiri cât se poate de aiurea, impregnate de individualism specific românesc, cu pierderi, rătăciri, regrete, regăsiri (uneori  pătimaşe) de regulă într-o berărie pe care atât de mult… deja le iubeam!

Impresionanta gară a Pragăi ne adunase încă o dată. Şi asta doar pentru a ne risipi pe drumul de întoarcere spre Tabor, acolo unde gazda noastră, moldoveanul naturalizat Teodor Buzu interpreta orice întârziere şi abatere de la program, prin prisma imaginii lăsate permanent de media cehă despre români: adică scandaluri, hoţii, probleme coborâte de regulă în ograda ambasadei române din Praga. Iar noi alimentasem încă o dată aceste temeri, cu „nevinovata” noastră întârziere care ne ducea cu gândul spre obiceiurile de acasă.

Rămăsesem în trupa cea mai problematică în care trebuia să mă comport mai mereu ca un tampon şi să fac tot posibilul să se poată trece peste celebra întrebare a lui „Diabolo” faţă de artistul-doctor: – Bă coane, ori eşti doctor, ori eşti pictor!? Era mai simplu să ne întrebe pe noi care-l invidiam pentru cât lucrează şi pentru faptul că este un colorist recunoscut în branşă,  iar ca doctor nu unul oarecare. Şi pe lângă toate astea mai şi scria bine. Dar trupa mai era, trebuie   apoi să recunoaştem, cea mai veselă, colorată şi neplicticoasă echipă. Aşadar, tocmai ne pierdusem prin subteranele gării pragheze de echipa serioasă (Ion şi Ilie) şi nici măcar nu ne consideram foarte vinovaţi. Păi cine îi pusese pe cehi să plimbe căruţuri cu bere la peroane, tocmai când noi căutam trenul!

Noi nu ne grăbeam, dar totuşi trebuia să ajungem la Tabor. Am aflat în sfârşit de un tren navetă cam la o oră distanţă şi hotărâsem să mai bem o bere, iar de la peron am mai luat şi la pachet. Nu ştiam de loc că n-o să ne tihnească. Bineînţeles, imediat după ce o sticlă tocmai se răsturnase pe jos pe culoarul vagonului, am „servit” de la o tânără familie, o muştruluială netradusă dar înţeleasă cu vârf şi îndesat! Abia atunci am înţeles că nu se bea în tren. Ne demascasem şi ne resemnam aprinzându-ne o ţigară care bineînţeles că nu ne-a ajutat prea mult, fiindcă la ei în tren nici măcar nu se fuma! (era prima dată când nu puteam înghiţi civilizaţia asta totalitară!) În final, controlorul, aflând că suntem din est, ne-a  lăsat să fumăm la geam… cu mâna afară.

II

Teodor era marcat de griji, deoarece am ajuns după miezul nopţii, dar s-a liniştit când a înţeles că doar boema era cauza. Ajunsesem teferi, nu sunase nici un telefon de la ambasadă şi nici nu se întâmplase decât ceva… îngrijorător. Şi cum nu era deajuns că întârziasem vreo două ore, încântaţi că am garat „acasă”, după un dialog în rusă şi engleză „despre multe” chestii cu două domniţe înnoptate, am intrat tustrei în primul local ce ne întâmpina în Taborul nostru drag, vestitul de atunci pentru noi – „Marina Bar”. Încă ne mai permiteam să cheltuim. Primisem fiecare artist câte 2000 de coroane de la colegii din Torzo şi de la municipalitatea oraşului unde lucra soţia lui Buzu, iar pentru cadouri aveam mărci de acasă. Atmosfera caldă, berea bună şi din belşug a încins din nou spiritele împăstate copios cu „panseuri” aprinse. Faptul că eram între ei la propriu şi la figurat, a făcut ca totul să se termine cu bine la final, superbinedispuşi şi cu câteva desene noi realizate ad hoc. Acolo, în aburul de bere şi în fumul ţigărilor Carpaţi (atât de gustate de gazde!) am reuşit într-un final portretul în pix, de care Mircea şi acum este foarte mândru.

Ca să nu mai zic de seara când ne-am dus să bem o bere la un mic local privat, puţin mai la vale de clădirea ce aparţinea muzeului Hussit în care eram foarte onorabil cazaţi. Ne doream un relaş după o săptămână trăită la maxim, în cetatea medievală a Taborului şi în câteva importante centre istorice ale Bohemiei de sud. A doua zi dimineaţa urma să plecăm la Praga pentru câteva zile. Acolo aveam să vizităm superba capitală unde trebuia să organizăm o expoziţie de artă la ambasada României, ce ne găzduia în această perioadă. Şi când ne aminteam cum am revenit de acolo, ne apuca de fiecare dată veselia, melancolia şi chiar mândria de balcanici cu acte în regulă, precum şi buni vecini ai Levantului istoric!

Localul se numea „U Kajnu” („La Fântână”), probabil de la micul havuz de piatră aflat în faţă şi uşor lateral de uşa acestuia. O clădire mică şi colorată, pe o stradă îngustă, cochetă şi în pantă, ca multe clădiri din Taborul vechi. Nimic nu prevestea seara ce urma să vină, cu intensitate sufocantă uneori. Cele câteva mese, curăţenia, clienţii puţini şi de regulă tineri, o lumină plăcută, spaţiul aerisit şi primitor în acelaşi timp, o masă de biliard cu lumină locală, din stânga, precum şi un tânăr ospătar şi patron totodată, agreabil şi îmbrăcat atipic pentru percepţia noastră: pantaloni la dungă, cămaşa albă şi cravata impecabilă. Toate acestea formau o impresie adâncă de „autre chose” pe care îl căutai de ceva timp şi în care erai deja profund implicat.

Probabil că şi noi i-am creat  proprietarului o impresie apropiată (dar adiind mai târziu a poartă de Orient cu aromă latină!) pentru că, aflând de la gazdele noastre cine suntem, s-a ocupat cu mult interes şi înţelegere faţă de temperamentala gaşcă artistică română. Acolo, în micul local privat din cetatea Bohemiei de sud a Taborului, unde de regulă veneau elevi întârziaţi după o agapă prelungită, am înţeles prima dată că artist înseamnă ceva – un personaj ce prezintă un real interes, în care merită să investeşti şi a cărei clipă trebuie să o trăieşti cu bucurie, recreând realitatea aleatorie şi mult prea chitită pe material.

După primele rânduri de Budwaisser şi  primele impresii încrucişate, plăcându-i atmosfera încălzită, discuţiile despre artă şi arţagul picant, văzând că într-un târziu ni se face foame după atâtea aprige discuţii şi beri, patronul se întoarse la un moment dat între noi cu un platou plin de gustări. În acelaşi timp simţi nevoia să ne amintească complice că e dispus să încalce regula casei pentru noi (nu avea autorizaţie de servit mâncare). Îl încântase de asemenea şi faptul că începusem să jucăm biliard la invitaţia lui, că o făceam bine şi că puneam suflet şi patimă în tot ce făceam. Chiar şi atunci când Nero a făcut un pas în plus, spărgând oala veceului din baia tot mai neluminată de aburii din privirile lui pătimaşe. Era cel mai temperamental şi scandalagiu dintre noi atunci când lua la bord prea multă băutură, dar gestul lui ne-a readus pe pământ, fiindcă ne aşteptam la o replică pe  măsură din partea patronului, sau cel puţin la penalizări din diurna personală. Ştiind că tocmai eludase regula casei, acesta a tratat gestul ca pe spargerea unui pahar sau a unei farfurii, a şters calm pe jos, a îndepărtat resturile şi a revenit la datorie ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Seara a continuat, un timp cu anatema boroboaţei planând deasupra capetelor noastre. „Diabolo”, cum îi ziceau artiştii cehi ce-l cunoscuseră la Tescani pe colegul buclucaş, se potolise. Treptat am trecut la lucruri mai paşnice. Prin Teodor s-au legat discuţii cu vecinii de mese care, aflând ca suntem artişti plastici, ne-au dăruit cu simpatie calendare şi hârtie de la o tipografie din apropiere, acolo unde lucrau. Am deschis mapele şi caietele ce le purtam de regulă cu noi şi am început să ne facem meseria. Tânărul amfitrion a devenit tot mai interesat de masa noastră unde în final l-am acceptat cu căldură şi a venit rândul nostru să-i facem cinste. Târziu în noapte ne-am îndurat cu greu să părăsim „U Kajnu”, iar gazda ne-a urat succes în capitală şi ne-a promis că ne aşteaptă când ne vom întoarce, la o noua serată, cu un veceu nou şi cu toaleta luminată… chiar cu antiabur.

Dimineaţa bineînţeles am mărturisit, cu o căinţă neregretabilă, care e cauza  plecării târzii, iar Ilie, care lipsise de la agapă,  auzind toată povestea a promis că la revenirea din Praga va veni  cu noi la Fântână – neapărat.

Lucru care s-a întâmplat, la o scară mai domestică şi cu siguranţă  mai încărcată de artă şi Budwaisser. Sau de Budwaisser şi artă, sau arta Budwaisserului, oricum pe undeva pe acolo… Ilie în schimb a desenat cu noi toată noaptea, la final… chiar şi faţa de masă. Patronul înţelesese reţeta: TORNI BERE ŞI IESE ARTĂ! Văzând că s-a ales cu o colecţie de desene, acesta a devenit subit fanul şi prietenul nostru, a promis că dacă mai venim, anul viitor pe pereţi vom găsi o expoziţie de artă românească iar pe masă… multă bere. Lucru confirmat peste un an, de colegii-artişti ce au revenit la Tabor.

III

Dar cum prima impresie contează întotdeauna, seara vernisajului de la Muzeul Husit din Tabor, a fost cu siguranţă cea mai „tare”. Asta pentru că au fost lucruri şi întâmplări ce au lăsat amprente pe faţa evenimentelor ce se succedau cu o intensitate mult peste percepţia noastră  obişnuită. În primul rând nu era un lucru de fiecare zi să vezi cum se montează o expoziţie de artă modernă într-un castel medieval în stil gotic, în a cărui sală principală trona statuia ecvestră a eroului cetăţii şi a Bohemiei totodată – Jan Zizka. Nu mai puţin spectaculoasă ne apărea maniera lucrătorilor precum şi a instrumentelor cu care se lucra: sticlă occidentală pentru grafică, cleme de inox pentru rame, bormaşină cu acumulator etc. care pentru noi părea de domeniul s.f.

La dineu, într-o atmosferă peste aşteptări, scăldată cu multă bere bună, la un moment dat, am avut senzaţia că văd un personaj din Hasek printre noi. Mi se părea că e o scenetă ca multe altele pe care le văzusem aici, sau un personaj subecvestru de ceară, încremenit cu mâna pe pahar. Nu era decât un muzeograf „indigen”, cu un nas mare şi roşu, complet detaşat de ce se întâmplă în jur, care se instalase cu câteva sticle de bere şi cu o tavă de gustări pe soclul de sub picioarele uriaşului cal de bronz. Era unul din acele personaje, care după spusa lui Teodor sunt specifice ţărilor unde sunt mari băutori de bere. Povestirea lui era pigmentată cu amintirile tatălui său fost luptător al armatei roşii în Tatra: „- Cu un cioclej de păpuşoi dădeam jos un pluton de soldaţi de-ai lor!”

Punctul culminant al serii l-a constituit recitalul unei tinere soliste – Ludmila Perjinova, frumoasa blondă căreia îi admirasem nudul în lucrările unei expoziţii foto ce tocmai o vizitasem. După recital „s-a lipit” de grupul gălăgios şi probabil exotic al românilor, explicându-ne la un moment dat, foarte plastic într-o franceză cursivă, cum se pregăteşte ea pentru momentul recitalului, depărtând picioarele şi trăgând aer în plămâni. În acel moment, toată energia care vine de jos urcă, urcă şi intră în ea ca un sex, eliberând vocea în valuri, ca un soi de orgasm! Discuţiile mele cu ea, ţin minte ca acum, au fost doar lucruri serioase: simbolism, Bacovia şi alte „chestii” culturale. Recitalul a fost frumos şi simţit ca orice audiţie vie… de aproape. Şi cum o seară  rotundă adoarme de regulă în zori, aceasta a continuat la hotel, în camera primitoare a lui Mircea (ce devenise dintr-o dată extrem de generos!) unde solista a venit însoţită de o tânără croată şi de Teodor. Toţi vorbeam franţuzeşte, chiar şi „Diabolo”, cel care până la vernisaj nu scosese o vorbuliţă în altă limbă decât cea de la mama lui. Graseind am trecut pe pălincă, whisky, ţigări de foi, tutun olandez de pipă sau pur şi simplu pe Carpaţi, iar discuţia se înfierbântase în aşa măsură încât Teodor, după ceva ore, văzând ataşamentul fetelor de noua locaţie vivantă, încercă să le convingă hotărât şi ireductibil că e timpul să plece i-me-di-at. Ulterior am aflat că tânăra croată, era soţia unui diplomat şi l-am iertat pe rând pe aprigul moldovean căruia prietenii cehii, simţindu-i românismul nedisimulat, îi mărturisise cu năduf, într-o împrejurare oficială: -Teodor, tu n-ai să fii niciodată cu adevărat ceh!

Am declarat recent unei distinse ziariste cu ocazia aniversarii a 70 de ani de viaţă a maestrului Boca, că aş lua cu mine, naufragiat, într-o ipotetică insulă şi trei amintiri cu domnia sa. Prima ar fi cea a unei tabere interzise la Tescani, în toamna lui ’89 când, împreună cu Ovidiu Marciuc, am avut privilegiul să-l văd şi să-l aud pe Ilie Boca, cum ne făcea să înţelegem peisajul din jur, motivele câmpiei din lunca Tazlaului, „pictând cu vorbele” şi gesticulând ca un dirijor ce încerca să stăpânească natura cu ce are ea în esenţa ei fundamental pentru un artist: motiv, sinteză, forma ca semn iconic. Parcă-l aud: – Uite bătrâne, iei  casele alea, elimini de acolo din stânga, în prim plan vibrezi uşor cu ocru peste laviuri de umbră, sau… plopii de lângă biserica de lemn cu griuri calde şi grâul cu verde china în prim plan…

A doua, e amintirea nopţii de la U Kajnu, când în micul local din Taborul cehesc, am desenat şarjând într-un desant artistic românesc, câteva ore printre sticle de Budwaisser, gustări interzise şi vorbe de duh. Ilie după ce a terminat hârtia, a pictat până şi pe faţa de masă. Ce seară! Ce melanj de plăceri estetice, gustative… ce sete de bere adevărată şi artă!

A treia şi poate cea mai dragă: noaptea târzie, albă şi proaspătă, în care l-am ascultat cu nesaţ pe Ilie Boca, în camera unde dormea cu Ion Văsâi, vorbindu-ne despre şcolile de pictură din Iaşi şi Bucureşti, despre personalităţile artistice prin care acestea trăiesc, precum şi despre şcolile de artă din Munchen şi Barbizon care au şcolit  artiştii din cele două centre de cultură naţionale. Despre faptul că amprenta acestora asupra evoluţiei artei din „dulcele târg”, precum şi din capitală, era încă foarte vizibilă. Doamne, ce noapte! Doamne, ce discuţii! Doamne, ce linişte fără de boltă şi lipsă de somn aşteptată!… şi ce oraş găzduia aceste irepetabile momente!

Simţeam că alunecam spre timpurile când aici se întâmplau războaiele husite, ca în ultima seară ce încheia sărbătorile cetăţii Tabor. Atunci am asistat uimiţi de pe un promontoriu al oraşului vechi la asediul cetăţii din vale, ce reconstituia o celebră bătălie cu francezii, a istoriei acestor locuri. Se înnoptase şi la o azvârlitură de săgeată de noi, alergau cai, se trăgea cu tunuri, explodau obuze, mirosea a fân ars şi a pucioasă -cădeau ziduri… spre alte lumi ce se grăbeau să vină!

Foarte greu însă pentru unii, pentru noi şi pentru aici: acasă mă aştepta însă o surpriză de proporţii. Întârziasem aproape o săptămână la servici, dar nu-mi făceam mari probleme (deşi  aveam 100 de mărci mai puţin… în maşină şi niciun cadou pentru soţie) deoarece ne asigurase şeful că ne va face el cererea de învoire. Şi cum era normal şi colegial, am venit în prima zi de serviciu cu o sacoşă plină de Budwaisser şi o sticlă de Becherova, vestitul lichior cehesc cu o istorie plină de ierburi şi poveşti de vânătoare, precum şi cu un aer plin de firesc în comunicare şi cu resentimente ozonate. După poveştile de rigoare şi după golirea sticlelor, şeful m-a anunţat oficios că am probleme cu întârzierea şi că mi se va desface probabil contractul de muncă şi că… de fapt uitase sau nu-i spusesem noi (ceva în genul acesta, oricum, fără scuze şi echivoc!)  să ne facă cererea .

Am omis un lucru mărunt şi esenţial totodată: munceam şi trăiam la porţile balcanico-dâmboviţene ale Orientului şi asta trebuia de acum iarăşi… „să ne ocupe traiul şi timpul în întregime!”- vorba unui celebru cârcotaş al unor vremi ce tocmai se buluceau  să vină peste noi.

Ioan BURLACU