Dan Perşa – Poveştile bunicului

Când am ieşit din tunelul oranj, eram orbit de ameţeală, dar într-un mod plăcut, fiindcă mă simţeam aproape plutind, ca atunci când ai coborât dintr-o maşină după ce ai călătorit mult timp cu viteză sau ca atunci când din întuneric intri într-o sală de bal luminată feeric şi totuşi, în orizontul vederii mele era crepuscul, o lumină parcă umbrită, filtrată de vegetaţia luxuriantă a unei lumi apuse, tropicale, o lumină lutoasă, negru-mierie, ca pielea feţei asiaticelor blonde, având fineţea cerii. Privii în jur, căutând din ochi pe Homer, dar nu mai era şi am văzut mişcându-se neliniştitor enormele asparagus dintre eucalipţi, ferigile cu frunze penate, războlite de ciorchini de sporangii, iar dintre ele se înălţa vertical aripa translucidă a unei ortoptere, ţesută fin, în mozaic iregular, din nervuri roşietice şi i se înălţa craniul acoperit cu piele roz fragmentată în solzi, şi-o spinare de rinocefal, cu coarda dorsală elastică şi frumos arcuită, făcută dintr-o pieliţă fină, întinsă pe oase subţiri ca oasele de peşte, aşa cum stă marginea pânzei umbrelei deschise pe spiţele întinse, iar pe craniu, între coarnele cum sunt cele de rinocer, călărea Aspasia din Milet, iar când arătarea se ivi cu totul dintre frunze, condusă de femeie cu frâu de borangic legat la zăbala de aur ce-i era înfiptă dihăniei în gură, am recunoscut acel trup imens, de leu de mare înaripat, cu picioare de şopârlă, verzi, era Nero, împăratul romanilor şi el porni, mânat de femeie, răsturnând de-a valma cocotierii albi, bambuşii noduroşi, micile agave, gardeniile roz, dracila înfoiată, laurii, manglierii, stejarii, velnişii, încât lăsa în urmă o cale pământoasă, zdrobită, foarte clară între baobabi, chitri şi secvoia, cale pe care l-am urmat, mai cu seamă pentru maiestuoasa regină a bunului gust, până ce balaurul ieşi din pădure, urmându-şi calea printr-un deşert de aur arămiu, aflat într-un veşnic crepuscul şi am mers pe dâra lăsată de el, până când am văzut că Aspasia, deşi ţinea frâul, era captiva monstrului, între coarnele lui ca într-un turn. Şi după ce arătarea a traversat deşertul, s-a cufundat în ocean şi a prins să-l înoate, ca un leviatan, lăsând deasupra apelor zimţate doar botul cu Aspasia între coarne, aripile lui translucide, întinse pe mare ca două gondole, pe care m-am urcat, şi creasta de dragon din spinare, ca pânza unei jonci, în care bătea vântul. Trecu prin Gibraltar, tăie apele viorii ale Mediteranei, l-am văzut ieşind din ele în Delta Nilului mâlos şi apele i se scurgeau de pe trup ca un diluviu, suflând din ele aburi ce îl ascundeau pe alocuri, încât monstrul părea un pământ de început al lumii. Se târî, împingându-se cu picioarele lui de şopârlă, ce nu-i puteau suporta greutatea, de-a lungul ţărmului, până în Alexandria, oraşul Ptolemeilor, surpând cu greutatea trupului său temple şi mastabale, cu aripile lui sanctuare şi Marele Obelisc în vârful căruia tocmai răsărea soarele, enorm cheag de sânge şi se îndreptă spre Bibliotecă, făcu o spărtură în ea cu cornul ca o trompă din vârful botului şi pătrunse între rafturile cu giuvaericale de cărţi, aleside de suluri de papirus, îl auzii râzând şi ridicându-se ca atunci când l-am întâlnit întâia oară, drept Nero pe tron, scăpără un chibrit şi aprinse o torţă şi cu ea împrăştie focul în toată clădirea, hohotind nebuneşte, cuprins de furoare şi strigând neîntrerupt Laudă ţie, Prometeu! iar când focul căpătă atâta putere, încât se făcu asemenea unui rubin translucid şi trosnind, se aşeză calm în mijlocul bibliotecii, pe un tron de aur şi argint bătut în nestemate şi l-am văzut cuprins în vâltoare, până se înroşi ca oţelul topit, când strigă: O, ce artist mare piere odată cu mine! iar Aspasia se făcu răsurie, cu diadema-i ruginie forjată pe cap şi cocul, în agrafe bordo, stacojiu ca o pară, cu fibulele veşmintelor, ţesute-n platină, purpuroase şi o văzui înălţându-se de pe creştetul monstrului, soră a zeiţei Atena, ca duh marmaziu şi îndreptându-se spre El-Kahira în zbor, se opri deasupra Gizeh-ului între marile piramide, ezitând între Kefren şi Keops, dar se lăsă într-un târziu pe creştetul Sfinxei, cufundându-se în capul ei ca într-o mlaştină, în care îmi dorii să mă afund şi eu.

Sentimentele noastre sunt atât de sărace, mi-am spus, încât nu putem privi decât cu un ochi naiv lumea. Mă apropiai de Sfinx, crezând-o moartă, dar gura ei se deschise: Ce creşte când iei şi scade când pui, zise, înviată o clipă, căci apoi, privind-o, era la fel de tăcută şi singură ca servitorul meu, nepăsătoare de piramide, de pustiul Deşertului de Est, fiindcă inima ei, însăşi, îmi dădui seama, era un pustiu de eresuri, arse de soare şi ger şi fără izvor, de când putem răspunde tuturor întrebărilor sale, E groapa, groapa, am plecat de lângă ea murmurând, în minte cu imaginea-i nesfârşită, pe care n-o doream înlocuită de nimic, căci ce e Sfinxul altceva decât o ghicitoare şi ce e ghicitoarea dacă nu o Enigmă şi ce e enigma, dacă nu labirintul, al cărui centru e un răspuns?

Şi ce e Sfinxul, dacă nu multiplicarea nesfârşitelor potenţe ale spiritului, inflorescenţa iluziilor noastre în aerul de aur foşnitor al planetei, atunci când iubim miracolul răcorii, nu a cavoului, ci a neasemuitei ciocolăţi fierbinţi, auzii un glas lângă mine, urmat îndată de o pocnitură – era managerul, îmbrăcat ca un chelner al anilor ‘3o, cu haină albă şi pantaloni negri, cu o medalie de crom la rever, cu ghetre în picioare şi părul purtat ca un dandy al zilelor noastre, prins în inel la ceafă, spre a face o coadă, şi care tocmai desfăcea o sticlă de şampanie, cu gesturi versate: poc!… Răspunsei: poc! poc! deşi încercat de mari îndoieli, căci răspunsul putea fi şi hârşti! hârşti! dar nimerisem, Felicitări, spuse atunci entuziasmat managerul şi îmi turnă şampanie în pahar, care sfârâi şi se topi, încât abia rămase un strop ca să beau, deşi eram însetat şi băui, iar apoi am mâncat „dulcea limbă de pisică” -, ai trecut de încă o barieră, ai recunoscut instantaneu codul de acces: poc! zise, răspunsei: Poc! poc! şi el râse ca după o glumă bună şi atunci se ivi Homer, Am fost prin preajmă, spuse, dar mi-a fost teamă să mă arăt, până când aţi râs, căci aşa se spune, că de omul care râde şi de omul care fluieră pe drum să nu te temi, Dar să te temi, spuse managerul, de omul care nu-şi pune picături oftalmice în ochi, picături de vin pe limbă, de omul care nu iubeşte femeia, de cel care nu-şi doreşte mai mult decât are, de cel care nu s-a lamentat niciodată, de cel pe care nu l-a durut ficatul, dar mai ales fereşte-te de Omul Roşu, spuse şi fiindcă vorbea aşa mult, l-am suspectat că nu vrea să-i toarne şampanie şi lui Homer, dar el tocmai atunci luă o cupă şi turnă, până când spuma s-a revărsat peste marginea ei, Homer bău, Ar trebui să facem focul, spuse, pentru că ne aşteaptă o noapte lungă şi cum eu eram cel mai tânăr, am adunat de pe ţărm aşchii şi scânduri de epave ale marilor galioane sfărâmate şi aduse de valuri la ţărm, le-am aranjat sub forma unui rug indic de incinerare, pe care l-am dat focului şi în jurul căruia ne-am aşezat, Un foc de tabără, spuse Homer, care-şi sprijinise bastonul de stâncă, şi îşi duse palmele aproape de gură, ca şi când ar fi vrut să le încălzească răsuflând, Un foc de tabără, repetă…ca pe vremea aheilor…

-Ia loc, domnule autor, mi-am amintit cuvintele managerului, spuse când m-a aşezat în faţa computerului. Calea literaturii, am spus apăsat – şi cuvintele lui Miron Licurici îmi zornăiau în  minte aidoma unei cascade de şpan. Tu ai pornit pe calea nesfârşită, i-am strigat, purtat spre adâncimi, pe când eu… bolnav în fără temeinicia lumii şi în frivolul clopot al ficţiunii, unde fac să răsune cuvintele sterpe… Şi privii ecranul, pentru că în fosforescenţa sa se ivise o lumânare, dar mai apoi, privind în jur, eram înconjurat de lumânări care ardeau, încât până la orizont, pământul părea cuprins de pojar. Şi până dincolo de orizontul vederii, dincolo de fluviul aburos, de cataracte şi de stânca vârfului de munte ce plutea pe nori, se aflau lumânări. Mi-am amintit atunci de Crăiasa Zăpezii, de plaja pustie, de nisipul în care mi s-au imprimat paşii, paşi la care nu mă voi putea reîntoarce, ci doar, în unele clipe, oprit în loc, aşezat cu faţa spre trecut, voi putea privi incrustaţiile lor tot mai mici, cu marginile mâncate de valuri… Lumânări de argint vreau, am strigat şi în absidiola imensei biserici gotice a visului meu diurn, în nava fanteziei, în turnul cu fleşă al imaginaţiei, în altarul serenităţii, lumânările s-au preschimbat în tuburi de argint, din care flăcările scoteau sunete prelungi, ca acelea ale picăturilor ce cad de pe ţurţurii stalactitelor pe stânci umede, care fac ca sunetul să fie continuu, sunet şi ecou, ca ieşit dintr-o orgă. Cine a produs metamorfoza lumânărilor, m-am întrebat, am privit în jur, dar nu era nimeni să-mi răspundă. Şi aflat în acest cântec nesfârşit, la care rezonau pietrele, mi-am amintit vorbele lui Homer: cuvântul se naşte din uscăciune, din foc, rostirea e întotdeauna verticală, şi atunci argintul lumânărilor se preschimbă în flacără, lumânările erau ele însele flăcări care cântau. Cine? am întrebat. Cine produce metamorfoza? Voinţa mea, o putere ce îmi împlineşte dorinţa, sau însuşi Cuvântul? Şi apăru, pe cer, chipul lui Miron Licurici, care-mi zâmbi, contopindu-se cu perele de foc, pe care îndată le-am văzut: erau Gangele şi Amazonul, Nilul şi Dunărea, Eufratul, Tigris, stând ca fumigaţiile oraculare ale Demetrei cu izvoarele în cer, iar deltele şi estuarele călcau pământul. Flăcările fluviilor, mi-am spus, materializări ale Cuvântului, pe care coboară bărcile Harului. Iată apele întoarse la izvoare, gândii. Şi am pornit printre fluvii, iar uneori îmi părea că văd Fiara, animalul cu sex de şacal, gură de broască, picioare de leu, coadă de furnicar şi aripi de hulub, dar, eram sigur, trupul Fiarei s-a dematerializat de mult şi a rămas doar o cenuşă fină, disipată în vânt, care când mă atinge şi trece prin mine, îmi mai stârneşte memoria şi vechile imagini bolnave. Şi, iată, Miron Licurici apăru cu o ţigaretă în gură, rezemat de o stâncă acoperită de ferigi, iar picioarele îi stăteau în tufele de fragi. Zâmbi, când l-am văzut, dar îmi vorbi, deşi melancolic, destul de aspru. Ai exorcizat patima nervilor, neantul, moartea, dar povestea mea nu a luat sfârşit. Căci de acolo de unde drumurile noastre se despărţiră,  tu ai luat calea literaturii, dar pe mine Cardinalul Roşu mă opreşte să trec. Atunci, lângă el am văzut elefantul: Sunt elefantul roz păros cu codiţă de pardos, spuse acesta, iar Miron Licurici îl încălecă şi s-au ridicat în văzduh. Când aproape să se piardă în zare, ca din apele unui ocean, răsări o clipă, încât am crezut că e doar o părere, un bot de ţâr albastru, în care au intrat.

-Nu mai ai nevoie de mine  acum, am auzit o voce în spatele meu şi deşi am recunoscut-o, mă speriai, căci între fluvii ea a fost neaşteptată ca revelaţia. Mi-am privit călăuza oarbă. Trupul lui Homer căpătase o transparenţă spectrală şi mi-a venit să plâng, de teamă că se va destrăma.

-Mereu voi avea nevoie de tine, i-am spus, iar dacă pleci, jumătate de lume se va pustii. Şi mi-au venit în minte cuvintele zazen, pe care le-am scornit pentru calmarea nervilor: Tic-tacul ceasului e ca trilul păsăruicii, dar ceasul nu e păsărică. Erau însă în ele, îmi dădeam şi eu seama acum, mult prea multă nelinişte. Homer zâmbi şi l-am văzut cum se metamorfozează în manager.

-Te-am păcălit, te-am păcălit, strigă el, plecă ţopăind în pas spaniol şi se întoarse în panţarolă. Pe toate le atrage pământul, numai flacăra e atrasă de boltă, spuse şi se aruncă în Gange, ale cărui ape erau ca diamantul şi se înălţă către izvoare, în cer. Mi-am amintit câtă vreme am luat aparenţele drept realităţi, şi abia acum, când distingeam adevărul, când am înţeles că ne-a lăsat liberi, să facem ce vrem, să credem ce vrem, pentru ca singuri să scăpăm de orbire, am putut întreba: Tu ne păcăleşti? dar el nu mai era. Mi-am amintit clipa când a spus entuziasmat: „Aceasta e terasa!”, iar dacă a fost adevărată bucuria lui, înseamnă că eu creez lumea pentru El, urmărit de privirile lui, însă îndată apoi mi-am amintit cât de mincinos poate fi, în stare să croiască un plan pe mii de ani, iar atunci, cum să nu mă poată înşela pe mine, nevrednicul, şi cum poate crede că un om poate deschide ochii spre a vedea realul şi nu doar aparenţele scornite?…

-Tu ne păcăleşti?, am şoptit iar.

Atunci Homer apăru şi în loc să poarte toiagul în mână, avea două diamante în găvane, iar când m-am uitat mai bine la ele, gândind că ar fi trebuit să fie două lumânări, diamantele s-au preschimbat în lumânări şi ardeau ca două torţe în două grote.

-De vreme ce doar o aparenţă, realitatea poate fi oricare, spuse, apoi tăcu o vreme şi adăugă:

-Fii oaspetele meu, oşteanule iscusit.

Am fost mândru de vorbele lui, dar mândria îmi părea un sentiment cufundat în vagotonie, faţă de sentimentul că puterile bunicului se află şi-n mine. Am făcut semn cu mâna şi norii se adunară, volburi, peste tot peisajul şi mii de fulgere căzură din ei. Iată Fiara, spuse Homer şi arătă cu degetul între eucalipţi. Nero, sub chipul unui leu de mare, fumega, carbonizându-se, în mijlocul unei păduri permiene, între Cicadee şi Pteridosperme…