Despre paroxismul contemporan

Cred că în urmă cu vreo douăzeci şi cinci de ani, la televiziunea noastră cu un singur canal, într-o anume zi a săptămânii, nu mai ştiu care, era o emisiune, „Universul cunoaşterii“, dacă nu mă înşel, cumpărată de la englezi sau americani… Ţinea vreo cincisprezece minute şi o urmăream cu regularitate. Rememorez o secvenţă. Obiectivul aparatului de filmat era fixat pe un perete imens plin cu cărţi. Vreo zece secunde imaginea nu s-a mişcat, apoi… Ceea ce vedeţi, a spus o voce gravă, e o bibliotecă pe a cărei rafturi sunt aproximativ o sută de mii de cărţi, cam cât ar putea citi un cititor foarte serios într-o viaţă. Şi-acum, a continuat vocea, iată restul… Dintr-odată, obiectivul aparatului s-a pus în mişcare şi, unul după altul, apăreau pereţi imenşi plini de cărţi, asemenea celui dintâi. Nu trebuie să fii neapărat Borges, mi-am spus, ca să te-nfiori în faţa infinitei cunoaşteri. M-am simţit, pentru câteva clipe, copleşit şi umilit de mulţimea „cărţilor de citit“, de mulţimea cărţilor pe care nu le voi putea citi niciodată. Şi, pe vremea aceea, la noi, în Est, nu apăruse computerul în forma în care îl înţelegem acum,  televiziunea cu sute de canale şi, mai nou, INTERNETUL…

M-am întâlnit nu demult cu o carte a lui Jean Baudrillard, Paroxistul indiferent – Convorbiri cu Philippe Petit, Idea Design&Print, Cluj-Napoca, 2001, editată într-o colecţie a editurii, numită „Panoptikon“. Jean Baudrillard (n.1929 – d. 2007) este filozof, eseist, sociolog, a predat la Universitatea Paris-X Nanterre şi la mai multe universităţi americane. A lucrat la Institutul de Cercetare şi de Informare Socio-Economică de la Universitatea Paris-IX Dauphine. E un germanist prin formaţie, până mai ieri un marxist prin convingere (în anii ’60 a făcut parte din grupul „Socialism sau barbarie?“, propunând o semiologie a valorii (Pour un économie politique du signe, 1972; L’Echange symbolique et la mort, 1976), cât şi o critică radicală a lumii postmoderne (De la séduction, 1979; Simulacres et simulation, 1981; L’autre par lui-męme, 1987; La pansée radicale, 1994; L’échange imposible, 1999 etc.)

Titlul cărţii, în speţă, noţiunea „paroxist“, are legătură, aşa cum indică mottoul cărţii cu un termen latinesc, împrumutat din greacă, „paroxiton“. Literal, acesta înseamnă „penultimul“, în prozodie caracterizând penultima silabă. Paroxismul ar fi, deci, momentul penultim, acela care precede sfârşitul, ceea ce este „exact înainte ca nimic să nu mai fie de spus“. Cartea conţine un dialog-interviu între cel care-l propune, Philippe Petit, şi personalitatea descrisă anterior, Jean Baudrillard, multe dintre capitolele ei pornind de la cărţile maestrului, de la studii sau articole ale acestuia.

Jean Baudrillard îşi pune problema, într-un fel de prefaţă, intitulată „Destinul valorii“, sfârşitului economiei politice, pe care „noi l-am visat împreună cu Marx, în indistincţia claselor şi transparenţa socialului“, sub semnul crizei capitalului. Apoi, afirmă el, l-am visat „împotriva lui Marx“, contestând întâietatea economicului şi politicului: „economia politică abolită, pur şi simplu, ca epifenomen, învinsă de propriul ei simulacru, printr-o logică superioară.“ El este de părere că economia politică dispare astăzi, încălcându-şi propria-i logică (logica valorii, a pieţei, producţia, plus-valoarea, logica însăşi a capitalului), înaintând spre „un joc de reguli flotante şi arbitrare, un joc al catastrofei.“ Speculaţia nu mai e plus-valoarea, „ci un extaz al valorii, lipsit de orice referinţă la producţie şi la condiţiile reale ale acesteia“. Este vorba de „forţa expurgată a valorii“, pură şi vidă, care scurtcircuitează acum economia politică, îndepărtând-o de o  alternativă viabilă, trecându-se „în faza estetică şi delirantă a economiei“. Aşadar, economia reală este mai originală, scrie el, decât toate utopiile şi devansează teoria. Transmutaţiei valorilor i s-a substituit o mutaţie a acestora, dispărând aproape distincţia util-inutil, din pricina „excesului de funcţionalitate care antrenează contaminarea lor – moartea valorii de întrebuinţare“. Chiar valorile individuale, restabilite, însă nu în tensiunea lor dialectică cu socialul, vidate, devin echivalente, substitutive. Astfel, ele transpar unele prin intermediul altora: „binele prin intermediul răului, falsul prin intermediul adevăratului, urâtul prin intermediul frumosului, masculinul prin feminin, şi reciproc.“ Se produce, cum afirmă Baudrillard , un „strabism generalizat al valorii“, fiecare valoare privind cruciş prin intermediul celeilalte. Toate valorile sunt sub semnul entropiei, fiindcă tot „ce-a mai rămas viu din semn va pieri în echivalenţă [...], prin insignifianţă“. Înregistrăm, acumulăm şi stocăm totul, se întrabă Baudrillard, „pentru că nu mai există nici un criteriu al valorii“?

Viziunea escatologică asupra economiei, după cum am văzut, e tulburătoare, chiar halucinantă, creatoare de frisoane. Baudrillard vorbeşte într-un capitol al cărţii despre raportul istorie-eveniment, despre exaltarea evenimentului şi despre moartea istoriei. Prezentul e agresiv, e trăit prin mass-media la scară globală (trăim în „satul global“, cum scria Marshall McLuhan în Mass-media sau mediul invizibil), aici şi acum. Numai societăţile tradiţionale şi-au permis luxul de a trăi în „istorie“, afirmă Baudrillard. În capitolul „America, America …“, Baudrillard spune că a întâlnit un stil de viaţă „easy“, care era altceva decât „cerul jos şi greu al Parisului“, potrivit „cerului sălbatic al New York-ului“ şi a celorlalte oraşe americane unde a fost profesor. Europeanul Baudrillard, oarecum saturat de bătrâna Europă, observă că în spaţiul nostru este greu să reflectezi liber, fiindcă eşti pus imediat „cu spatele la zidul diferenţei şi al culturii“. În America anului 1975, intelectualul se putea pierde în „indiferenţa lumii“. Fiind profesor la San Diego, apoi la Los Angeles, evada uneori în deşert, la propriu. Deşertul îl fascina, pentru că el presupune „exterminarea sensului“, el părea „un soi de hiperspaţiu, de grad zero al obiectului şi al sensului, un fel de geologie mentală“. America profundă, „primitivă“, care topeşte transcendenţa în imanenţă, este opusă spiritului european, complicat,  care trăieşte toate temele filozofic. „Banalul“ e o formă a deşertului în America, libertatea ţi se pare că există prea multă pentru toată lumea, un fel de „utopie realizată“ şi te poţi servi de ea cu dezinvoltură. Totul acolo e un show, chiar şi capitalismul … Europa, adaugă Baudrillard, „s-a expropriat pe ea însăşi în universurile ei coloniale devenite autonomie“… Originalitatea problematicii prezentului se află, aşadar, în fostele colonii.

Pentru el, paradoxal, ca european, America rămâne tărâmul utopiei realizate, o utopie a banalităţii realizate, „deci aceea a unei echivalenţe transversale a tuturor lucrurilor şi a unei egalităţi a destinelor venind de jos“… „Paroxistul“, care se postează în momentul care precede sfârşitul, nu are răspuns la toate problemele prezentului şi, desigur, nici nu-şi propune. Fiindcă, iată, prezentul se confruntă cu revendicările Islamului de a fi „partener“ cu o lume dominată, credeam noi, de iudeo-creştini. Şi românii s-au contaminat de mentalitatea occidentală: revoluţia română a fost un show de televiziune, mineriadele, de asemenea, marii hoţi sunt încătuşaţi în direct, apoi descătuşaţi în tăcere, legi şi ordonanţe de urgenţă sunt invalidate de Curtea Constituţională etc. , într-un spectacol interminabil, umoristic şi grotesc totodată. Prezentul este lunecos, iar viitorul, care nu s-a întâmplat, nici nu există.

Dan PETRUŞCĂ