Oraşul ochilor ce văd

Povestea aşază la temelia Istanbulului de azi consultarea Oracolului din Delphi, la vremea unei foamete cumplite în Grecia Centrală,  de către regele Megarei, Byzas, fiu de semizeu trac, cu îndemnul de a se muta într-un loc nou, un loc ,,unde ar trebui să fii orb ca să nu-ţi dai seama ce frumos este”. Urmându-l, Byzas împreună cu poporul său s-a stabilit, la 600 î. Hr., pe promontoriul care desparte Cornul de Aur de Marea Marmara, la Sarayburnu, în zona  din centrul oraşului cunoscută  ca a Seraiului, cu parcul Gülhane şi Palatul Topkapî. De altminteri, Tacit s-a şi referit la Sarayburnu ca fiind situat în partea opusă ,,ţării poporului orb”, aluzie la întemeietorii oraşului Kalkhedon, care îi precedaseră pe Byzas şi ai lui şi care nu observaseră frumuseţea locului. Am absorbit-o şi eu prin toţi porii într-o amiază însorită, bucurându-mă mai ales de calmul, de seninul ei, apoi m-am întors spre somptuosul Topkapî – desfăşurare de pavilioane, se spune, reproducând în piatră taberele de corturi ale otomanilor nomazi de odinioară. Am ezitat o clipă în faţa lacătului de la Sfânta Irina, vechea biserică zidită de Împăratul Constantin şi reconstruită de Iustinian, care a slujit o perioadă drept arsenal şi care e căutată astăzi, graţie acusticii deosebite, de organizatorii de concerte, apoi am ieşit pe Poarta Imperială străjuită de steagul Republicii Turcia, pe care două panouri uriaşe anunţau întâlnirea muzeelor Topkapî şi Kremlin în realizarea unei expoziţii dedicate comorilor sultanilor. Chipurile lor m-au urmărit de la înălţime.

Şansa acestei călătorii în Turcia este legată de colaborarea Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, preşedinte dr. Mihai Miron, cu  Forumul de Dialog Intercultural Tuna Bucureşti, director Ahmet Ecirli, evidenţiată de canavaua ţesută de dorinţa turcilor de a fi văzuţi la ei acasă şi de interesul românilor, inclusiv cu statutul lor de membri ai Uniunii Europene, pentru o prezenţă de care istoria noastră a fost mereu conştientă. Aş menţiona şi avantajul unor coechipieri din presă, neobosiţi în descoperirea şi încercarea de înţelegere a Turciei zilelor noastre, şi neapărat şi pe acela de a fi fost împreună nu numai cu Ahmet Ecirli, ci şi cu Neçdet Çelik, redactor-şef al ediţiei din România a celui mai important cotidian turc, ,,Zaman”, cu Sibel Abdi, tătăroaică, absolventă de liceu în limba turcă şi de facultate de limba turcă, de asemenea redactor la ,,Zaman” Bucureşti, şi cu Nihat S. Osman, redactor-şef al  revistei ,,Karadeňiz”/,,Marea Neagră” (editată de Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România), cu o parte a familiei trăind (şi scriind) la Istanbul. O experienţă extraordinară, această privire multiplă, în care sentimente, credinţe, cunoştinţe, lecturi diferite au încercat să se armonizeze sau în orice caz să dialogheze pentru ca să vadă cât mai bine  faţa nouă a unei lumi atât de vechi! Şosele ireproşabile, elan constructiv vizibil peste tot, clădiri impresionante prin înălţime şi eleganţă şi în oricare dintre marginile aşezărilor, curăţenie, un chef de muncă cvasiunanim şi fronturi ale muncii pretutindeni, iar în Istanbul mai mult decât oriunde! Pe scurt, o Turcie neaşteptat de tânără şi înfloritoare, care ne-a făcut să primim fără mefienţă, la întâlnirea din redacţia ziarului ,,Zaman” (tirajul zilnic 800 000 de exemplare în Turcia, tipografii în 5 oraşe, 14 ediţii în străinătate),  răspunsul lui Celil Sağir, editorialistul pe probleme externe, la întrebarea dacă dorind integrarea în Uniunea Europeană sunt şi conştienţi de costurile  economice: ,,Da, dar ni le permitem!” Fără mefienţă, nu numai pentru că văzusem ceea ce văzusem, ci şi pentru că aflasem reţeta succesului acestei publicaţii, prima din ţară ca desfacere a producţiei sale: refuzul programatic al titlurilor de senzaţie, opţiunea pentru maximă seriozitate (,,Fără ştiri contestate!”), preocupări susţinute pentru educaţie, pentru sănătatea familiei, a relaţiilor dintre oameni, pentru sprijinirea democraţiei, a deschiderii societăţii spre diversitatea culturilor, orientărilor politice, ,,şi sută la sută pentru intrarea în UE”.

Între Sfânta Sofia şi Moscheea Albastră, banchete lungi, fără spetează, dau călătorului posibilitatea să întârzie şi să le admire în voie spectacolul, întorcându-se spre una, spre cealaltă. Stau şi eu lângă Nicolae Iorga şi-l ascult vorbindu-mi de prima, ,,una din minunile lumii, cea mai întinsă şi mai cu meşteşug potrivită din bisericile creştinătăţii”,  şi în amiaza blândă încerc  zadarnic  să o văd cu mânia şi jalea din ochii lui. Poate pentru că a privit-o când încă funcţiona ca moschee, ea, vreme de aproape o mie de ani cea mai mare biserică a creştinătăţii. Poate pentru că nu izbutesc să  desluşesc, împreună cu el,  ,,gloatele cuceritorului, care smulgeau  aurul, argintul, pietrele scumpe, mărgăritarele rare, care zvârleau în foc vechiul lemn sfânt al icoanelor măiestre, care răspândeau moaştele pentru a lua chivotele scumpe, care vărsau împărtăşania pentru a avea potirul, care sfâşiau pergamentul cu miniaturile pentru a putea căpăta şi dosi mai răpede materialul scump din plăcile sculptate, prinse pe legătură”, deşi nu mă îndoiesc nicio secundă de adevărul închipuirii sale, deşi, cum spune Camil Petrescu, şi în mine, colindul prin Istanbul trezeşte ,,viziuni atavice, adormite în subconştientul rasei”. Mi-e însă oarecum mai aproape clipa cu mult mai îndepărtată, dinaintea bătăliei din 312, când Împăratul Constantin a avut viziunea crucii. Ea se întinde deasupra mea precum cerul înstelat, cerul cu soarele şi luna deodată, după legea minunilor desăvârşite. Oglindă a firmamentului, interiorul Sfintei Sofia /Haghia Sofia/Aya Sofia iţi dă sentimentul visului, susţine tot Camil Petrescu, imaginând-o în ,,serile de Paşti ale împăraţilor bizantini, în serile de Ramadan păgân” – ,,când totul era desfătare de lumină şi rugăciune”. Fără să o caut neapărat, mă gândesc dacă lacrimile Coloanei ei Plângătoare, capabile să lecuiască suferinţele ochilor, m-ar putea ajuta şi să aflu dacă atunci, în 1935, când a declarat-o muzeu, încercând în acest fel să aline răni de demult, legendarul Kemal Atatürk l-a văzut şi pe Ahmet Ecirli, în primăvara lui 2010, solicitând discret, la bucătăria şcolii particulare de arte, presă şi educaţie fizică la care am luat masa la un moment dat, dar şi în alte locuri, grijă pentru ce mi se oferea de mâncare, după ce observase că posteam, şi dacă ne-a văzut  pe noi, în acelaşi martie 2010, pe Stelian Bajdechi, descendenta unui vechi neam de aromâni, obligaţi de istorie să pribegească prin Peninsula Balcanică, şi pe mine, coborâtoare la Istanbul din Suceava lui Ştefan cel Mare, descălţându-ne şi îmbrobodindu-ne cu desăvârşit respect la intrarea în faimoasa Moschee Albastră. Oricum,  am simţit căutătura acestui excepţional arhitect al Turciei moderne răsfrântă în privirea mea de panoul care, şi pe unul din zidurile Sfintei Sofia, anunţa oraşul drept capitală culturală europeană în acest an al secolului XXI. Şi o undă de bucurie, cu toate că tocmai el lipsise Istanbulul de rangul de capitală în favoarea Ankarei.

Într-adevăr, singurul oraş  desfăşurat pe două continente, Europa şi Asia, Istanbulul este şi unicul care, timp de mai mult de un mileniu şi jumătate,  a fost întâi capitală a unui imperiu creştin – A Doua Romă, Constantinopol!, comoara Imperiului Bizantin – şi apoi al unui imperiu islamic, Imperiul Otoman, pentru ca, iată, acum, în 2010,  să ajungă, alături de oraşele Pecs, din Ungaria, şi Essen, din Germania, Capitală Culturală Europeană, titlu care înglobează recunoaşterea unei contribuţii majore la îmbogăţirea tezaurului cultural al umanităţii. Şi care exprimă un fel al lumii de a vedea Istanbulul şi altminteri  decât prin ochii milioanelor săi de vizitatori (7,5  în 2009 şi, se speră, 10, în 2010, cu cele 170 de evenimente care îi aşteaptă, precum, în toamnă, expoziţia ,,De la Bizanţ la Istanbul” sau deschiderea, în iulie, a Muzeului Inocenţei, conceput de Orhan Pamuk): ,,Există, recunoştea un specialist în domeniu, o legătură între acest titlu şi procesul de aderare al Turciei la UE, fie doar şi posibilitatea de a arăta Turcia Europei şi Europa Turciei”.

Dacă ar trebui să aleg o singură filă din cartea acestei călătorii, ar fi ca şi cum aş prefera doar una din cele peste 20 000 de plăci-bijuterie de Iznik (Niceea de altcândva, Niceea primului conciliu ecumenic al Bisericii Creştine, pe vremea lui Constantin, în anul 325) de la Moscheea Albastră sau numai una din cele 260 de ferestre ale ei prin care pătrunde lumina şi pe care faianţa azurie o amplifică,  colorând până şi aerul şi scăldându-ne într-un albastru ireal. Superbă, cu 6 minarete, ceea ce la începutul veacului XVII, când a fost construită pentru  sultanul Ahmed I, a fost socotit  un sacrilegiu, deoarece, s-a zis, îndrăznea să rivalizeze astfel cu Mecca, ea stă în propria glorie, fără să clintească, nici prin strălucirea interiorului, nici prin frumuseţea exteriorului, niciun dram din gloria Sfintei Sofia, unica pe care arhitectul imperial Mehmed Aga a râvnit să o depăşească. Dar nu am să uit călătoria pe Bosfor, în care, învăluiţi în acelaşi azur sidefat şi urmăriţi din adânc de giuvaerurile şi galbenii aruncaţi de bizantini în Cornul de Aur la intrarea în Constantinopol a ocupanţilor otomani, am admirat Istanbulul în cea mai de demult vedere a sa. Atunci am ştiut că va rămâne şi în viaţa mea şi că am să-l reîntâlnesc, chiar dacă nu mă voi mai întoarce niciodată aici. Nu peste puţin timp, în aprilie, de Ziua Mondială a Cărţii, la Memorialul de la Ipoteşti, oraşul avea să-mi spună că îmi auzise gândul, că îmi citise în suflet  cu glasul fiului său Ali Narçin. Învăţase româneşte îndrăgostit de o româncă, şi foarte bine româneşte, din iubire pentru Eminescu. A trudit 20 de ani la cartea pe care mi-a dăruit-o,  Romen Şiirin Efsane Şairi Mihai Eminescu, Ozan Yayincilik Ldt., Istanbul, 2009, despre şi cu Eminescu, şi ne-a vrăjit, un amfiteatru de oameni mai curând sceptici când este vorba de traducerea lui Eminescu, recitându-ne ,,Ce te legeni…”, versiunea sa în limba turcă. Acum, ne-a mai spus, pregăteşte un al doilea volum de versuri eminesciene în turceşte. De altminteri, cartea continuă să fie importantă în Turcia şi în era computerelor, am găsit-o, diversă, expusă bogat, până şi  în capătul asiatic al ţării, dar în Istanbul chiar şi călătorul care a renunţat la lectura ei pe suport de hârtie nu are cum să reziste ispitei de a o privi, de a o răsfoi şi, nu o dată, de a o cumpăra, de a şi-o dărui. Şi nu mă refer la apreciatul Târg de Carte Tüyar, de la începutul lui noiembrie, cu impresionata sa expoziţie de vizavi de Hotelul Palas Pera, ci la neobişnuitul, cel puţin pentru mine, Sahaflar Çarşisi, Bazarul de Cărţi din Istanbulul Bazarelor, din Istanbulul Aurului, străjuit de bustul lui Ibrahim Müteferrika, care la 31 ianuarie 1729 a tipărit prima carte în limba turcă. O copleşitoare etalare de cărţi, de manuscrise şi tipărituri, în toate limbile mapamondului, care m-a emoţionat până în adâncul inimii şi a cărei amintire aduce, de fiecare dată, o caldă bucurie cititoarei care sunt, care voi rămâne până la capăt.

Numele lui Orhan Pamuk (dar şi al lui Nâzim Hikmet, dar şi al lui Reşat Nuri Güntekin) a revenit de mai multe ori în discuţia cu Sibel Abdi de-a lungul plimbării noastre pe Bosfor. Căderea serii ne-a prins atunci pe apă şi vreme de câteva minute, ieşite din măsura ceasului, soarele s-a răsfrânt în fiecare fereastră, în fiecare palmă de faianţă, în fiecare acoperiş smălţuit, în fiecare construcţie metalică şi a fost ca şi cum Istanbulul ar fi îndreptat spre noi miriade de ochi de aur. Ne-am amintit amândouă, dar fiecare în tăcerea sa, de sufletul melancolic al Istanbulului, a cărui subtilă descriere îi adusese lui Pamuk Premiul Nobel pentru Literatură. Al oraşului care văzuse mai multe, poate, decât oricare pe acest pământ. Apoi ambarcaţiunea a lunecat uşor pe lângă misteriosul Turn al Fecioarei, a cărui siluetă albă a desăvârşit apusul, lăsând cale liberă chemării  muezinului.

În zori, am ieşit pe terasa hotelului ca să sorbim, proaspete,  mireasma cafelei şi priveliştea Istanbulului. Deodată un ciocănit uşor ne-a atras atenţia. Un pescăruş se uita nemişcat la noi. Ne-am ţinut respiraţia ca să-l vedem mai bine. Era, oare, într-adevăr, un pescăruş sau privirea milenară a oraşului zăbovind asupra noastră?

Doina CERNICA