Internat la psihiatrie

Cam de-o săptămână sunt internat la Spitalul de nebuni, dacă nu vă deranjează.

Într-una din zile a apărut un domn poliţist în civil, care i-a întrebat pe infirmieri:

– Ăsta-i ăla?

– Îhî! au răspuns ei.

– Domnule, mi-a zis, eu sunt comisarul Henry al treişpelea…

Am înţeles că era numele său conspirativ…

– Încântat, i-am răspuns întinzându-i mâna. Haralampy Vreischte întâiul,  muncitor necalificat la…

– Ştiu. Domnule, m-a întrerupt cu asprime. Auzi, mie-mi place lucrul scurt: recunoşti că ai ucis o fată în blocul X7 din colonie?

– Yes.

Pentru domnul comisar din poliţia britanică, răspunsul meu sună obraznic, aşa că le atrage atenţia celor doi infirmieri care îl însoţesc:

– De ăsta să aveţi mare grijă…

Şi au, deşi nu mă aşteptam la atâta docilitate din partea lor.

Drept urmare, în momentul de faţă nu mai am cuvinte din cauza maxilarului inferior deplasat spre stânga cu vreo trei centimetri, reprezentând cam O,OOO23 % din lungimea Ecuatorului – o  nimica toată – fapt  care mi-a şi creat o stare sufletească extrem de pozitivă. Mă privesc într-un ciob de oglindă amuzându-mă copios de figura mea semiturtită şi strâmbându-mă urât spre  unii de dincolo de fereastră, care mă arată cu degetul. Ii scuip exact când prin dreptul ferestrei trece domnul director al Balamucului. Mă scuipă şi domnia sa, dar ceva mai profesional, aşa că îi apreciez înţelepciunea de bun conducător şi organizator prin această coborâre la nivelul de comunicare al pacienţilor. I-am făcut complice cu ochiul, iar după câteva minute m-au băgat într-o cămaşă de forţă nou-nouţă, cadou din partea conducerii Balamucului primite ca ajutoare de la americani – un gest pentru care trebuie să ai şi tu toată consideraţia. Mulţi colegi de salon şi chiar de palier neştiind exact despre ce este vorba  mor de invidie în timp ce eu îi privesc de sus, din patul suprapus de care m-au legat infirmierii…

Până una-alta, mă opresc aici cu scrisul, atenţionându-te încă odată, cu tot dragul, autoritatea şi responsabilitatea, să ai grijă ce faci cu fidelitatea şi te rog comportă-te în lipsa mea, că altfel vă belesc pe toţi. Te îmbrăţişează, al tău Porumbic Haralampy. Pa, tu!

Ziua a…

Dar ce rost mai are calendarul? Ce rost mai am şi eu pe lumea asta?

Îmi vine să-mi plâng de milă şi chiar simt o lacrimă alunecându-mi compromiţătoare pe obraz.

– Ia  uite, mă, la ăsta – plânge!, exclamă un infirmier. Ce ai, mă? Vrei să ne impresionezi, sau vrei să zici că te-am lovit de să-ţi pişi ochii?

Şi mă trage viguros de mustaţă apoi de perciunul drept. Doamne, ce intuiţie la oamenii ăştia! Era tocmai zona unde mă lovisem căzând în copilărie dintr-un cireş. Cu acea ocazie am stat în comă trei zile şi toată lumea s-a bucurat că, în sfârşit, va scăpa de mine – cea  mai perfectă puşlama din câte hălăduiseră prin acele meleaguri de-a lungul istoriei – s-ar fi bucurat mai ales străbunicul. Dar le-am făcut figura, deoarece, imediat după revenire la viaţă, am constatat întrebând:

– Unchiule Norbert, tu de ce ai nas de porc?

Ce să aştepţi de la un copil de şase ani?

Insă unchiul era un om hotărât, călit în lupta cu viaţa şi cu personalitate, aşa că mi-a tras o palmă relativ zdravănă din moment ce am reintrat rapid în comă unde, probabil, mă simţeam  mai bine…

Este foarte posibil, din punct de vedere ştiinţific, ca acea întâmplare-cădere petrecută în copilărie, coroborată cu gena din partea străbunicului meu adoptiv şi cu palma unchiului Norbert, să fi dus la construcţia unei personalităţi atât de accentuate cum este a mea. Desigur, aceasta este o simplă ipoteză, însă poate constitui un indiciu la o adică… Astfel stând lucrurile, declar cu mâna pe marginea patului meu fără saltea şi în deplină încorsetare în cămaşa de forţă, că am unele presimţiri cam negre în legătură cu viitorul imediat aici, în sânul Spitalului de nebunatici, cum îl alintă asistenta şefă – o frumuseţe cum numa’-n vis un demon se arată… Parcă aşa zicea unu’, înainte de internarea la Săftica…

– Fiţi atenţi la Ulise şi la calul de lemn, le zic infirmierilor. Ceva îmi spune că aici se vor petrece înfăptuiri mari…

Le mai spun vreo câteva încercând să-i conving asupra acestui adevăr şi că, nu peste multă vreme, vor fi mândri ca au avut un pacient ca mine.

– Adică, ce vrei să ne pârleşti, bade? râde unul.

Râd şi ceilalţi bătându-mă prieteneşte pe umăr, pe spate, pe burtă în zona ficatului până ce mă ia cu leşin. Încep să behăi ceva între rock, twist cu alunecări spre samba, în timp ce domnii infirmieri mă lovesc în continuare pe unde apucă, în semn de apreciere. Urlu, iar toată floarea Balamucului mă aplaudă şi scuipă spre mine prin geam să nu mă deoache. Nu le răspund cu aceeaşi monedă, fiindcă ţin prea mult la prestigiul acestei instituţii care mă adăposteşte cu dragoste de părinte prin intermediul personalului asupra căruia evit să mai fac vreun fel de consideraţii. Acum mă bântuie ipotezele, simt că posed fler de poliţist, aşa cum constatase cândva o mătuşă venită din Australia de Sud:

– Doamne, băiatul ăsta are nas mai fin decât Messi!

Aici trebuie să precizez că este vorba despre Messi, câinele nostru şi unul dintre cei mai jigăriţi patrupezi din istoria zbuciumată inter şi postbelică a satului meu natal. Javra avea atât de dezvoltat simţul mirosului, încât a scăpat cu greu de recrutare între noile cadre ale Serviciului Intern Secret, pe scurt şi codificat: SIS. Acel câine, începea să urle a pustiu şi lună plină ori de câte ori unchiu-mi-o Carlos din satul vecin sărea gardul ca s-o scape de călduri pe vecină-sa Măriuţa pe care o apuca febra ori de câte ori bărbatu-so era plecat la oraş după cumpărături. Mă rog…  Că dacă l-ar fi prins pe unchiu-mi-o la oblojirea neveste-si, habar n-am pe unde ar fi scos cămaşa lui de in atât de cârpită că, pusă la uscat în curte, ciorile ocoleau satul… Dacă îl prindea. Daca nu…

Australianca de mătuşă-mea făcea legătura dintre mine şi Messi fără să fie convinsă în întregime că, prin muşcătura lui câinele îmi transmisese o mare parte din inteligenţa sa nativ-tradiţională, precum şi simţul olfactiv, preluând, în schimb de la mine un microb datorită căruia începuse să meargă numai în două labe, i se lungise o ureche, în final turbând. Mai târziu am aflat cu destulă tristeţe, din surse neoficiale, dar sigure – de la o consăteancă ale cărei informaţii erau de multe ori mai sigure decât ale CNN-ului – că bietul câine murise creştineşte ţinând o lumânare între dinţi. Dar, pentru că puţin mai înainte pomenisem de inteligenţă, şi pentru ca posteritatea să nu mistifice, ca de obicei, marile adevăruri istorice, menţionez că însăşi domnişoara asistentă Tany, căreia nebunii îi spuneau tenia crezând că o dezmierdau, a spus într-una din zilele ei mai bune referindu-se la mine:

– Bolundul ăsta e totuşi ceva mai inteligent decât Richard!

– Normal că imediat m-am gândit cu desăvârşită infatuare la următorii Ricarzi: Strauss, Inimă de Leu, Wagner şi, Ricardo del Turco. Insă repede revenindu-mi din reverie, am întrebat-o:

– Doamnă, aveţi pe cineva cu numele ăsta în familie sau…?

– Un cobai…

Adevărul este că, la oricare dintre Ricarzi ne-am gândi, niciunul dintre ei n-a adus omenirii atâtea foloase cât un cobai anonim dintr-un laborator – aşa că, să-i dăm cobaiului ce i se vine din biblie. Acesta este şi motivul pentru care, ori de câte ori trec pe lângă Institutul de Cercetări Cobaistice (ICC), îmi scot pălăria cu mare respect, salut cu o plecăciune adâncă şi, după ce mă reculeg timp de trei minute, îmi continuu drumul, deşi în câteva rânduri mi s-a spus:

– Biserica e cealaltă clădire…

Sincer să fiu, am toată consideraţia pentru aceste vieţuitoare minuscule şi inocente, sacrificate pe altarul ştiinţei pentru ca omenirea să meargă din ce în ce mai înainte. Adică spre junglă. Pe vremuri, am cunoscut un individ care, pentru a-i înţelege şi a se apropia de cobai din punct de vedere sufletesc, a început să umble în patru labe, să chiţăie şi, în final, să accepte viaţa într-un recipient de sticlă. Faptul i-a atras oprobiul opiniei publice compusă din soţie, socrii, vecini şi copii, chestiune care nu l-a descumpănit însă, el având un caracter foarte puternic. Drept care a şi luat hotărârea cea mai înţeleaptă, după părerea mea: a furat ce-a putut de pe acasă şi a plecat în munţi să caute  lespedea pe care Moise scrijelise conştiincios cele zece porunci, respectiv prima Constituţie a omenirii. În paranteză fie spus, la prima traducere a poruncilor în limba noastră maternă, românii, fără jenă sau remuşcare, au anulat din start Porunca a 8-a – Să nu furi – sugrumând cifra. Şi de aceea pe meleagurile noastre strămoşeşti, se fură de trăsneşte, fără nici o frică de Dumnezeu… Pardon? Ei, am glumit… Închis paranteza. Se spune că acel cercetător vorbea cu copacii, le cerea informaţii şi ţinea conferinţe de presă vorbind despre evoluţia lui homo sapiens în condiţii de climă montană în zona Europei de Sud-Est, Masivul Retezat… La mine influenţa lui Messi – ca să revin la idee – s-a manifestat doar prin dezvoltarea anormală a simţului mirosului şi un fler cu totul ieşit din comun, fapt care mi-a cauzat destule… Astfel, am mirosit eu că între portăriţă şi maistru se întâmpla ceva care producea lacrimi soţiei sale… L-am  sesizat pe  inginerul şef în calitate de membru de partid şi de opinie publică, drept  care mi s-a desfăcut contractul de muncă disciplinar pentru calomnie şi reducere de personal. Explicaţia am găsit-o repede: câinele nefiind salariat al ogrăzii noastre cu contract de  muncă pe durată nedeterminată, simţul privitor la păstrarea secretului de stat şi de întreprindere, precum şi la fidelitatea dintre soţi, şi viaţa în trei, normal că nu avusese ce să-mi transmită când mă contactase cu colţii pe glezna piciorului stâng…

De vreo două nopţi, se consideră că am devenit un bolnav cu probleme, aşa că unul dintre infirmieri doarme cu mine în salon. Nu e un impediment, ci doar un fraier. Noaptea trecută mi-am ros cu dinţii sfoara cu care mă legaseră de pat, m-am apropiat de infirmierul adormit şi l-am muşcat  de nas. N-aş putea să explic prea bine de ce tocmai de nas, însă, întotdeauna când văd pe cineva dormind am această pornire relativ canibalică. Urletul  infirmierului a pus pe picioare întreg Balamucul, iar asistenta Tany (Tenia) a spus cu mare emoţie:

– Doamne, ce voce! Ce Caruso, Mario Lanza, Mariana Nicolesco şi Irina Loghin la un loc…!

Subscriu.

Apoi, liniştea s-a lăsat parcă mai deplină, ieşea  luna de după Codrul Vlăsiei şi urla un câine la poarta Balamucului vrând să intre. Noroc mare cu portarul, un om vigilent, conştiincios şi cu simţul datoriei şi pantalonii în vine, că tocmai rezolvase o problemă intimă cu nebuna care număra toată ziua vrăbiile din faţa pavilionului numărul trei. Noroc, pentru că a întrebat animalul firesc şi oficial:

– Mă, ai bilet de trimitere?

Şi, fiindcă patrupedul a răspuns printr-un simplu şi neconcludent “ham”, portarul a repetat întrebarea sec:

– Mă, ai ori nu?

De această dată, câinele a dat scurt din  coadă în semn că nu.

– Atunci, s-a minunat portarul, ce moaş-ta vrei?

Lipsa de cooperare dintre animal şi om a rezultat din referatul prezentat de portar conducerii. Balamucului în ziua următoare, iar investigarea sa asupra actelor doveditoare privind starea psihică a animalului, fusese pe deplin justificată şi apreciată de conducerea  instituţiei în mod corespunzător. Domnul director în persoană scoţând în evidenţă vigilenţa portarului, într-o scurtă alocuţiune rostită în faţa unui grup de salariaţi format din femeile de serviciu de la Pavilionul cinci.

Am aplaudat cu toată convingerea un astfel de salariat şi l-am notat în suflet ca pe un exemplu de conştiinţă şi conduită, caracteristică, de altfel, doar unui adevărat pui de dac, ceea ce Marea Britanie nu avea…

Cât despre capitolul “Câinele – cel mai bun prieten al omului”, rămâne să mai discutăm… Pentru că, în timpul câtorva concedii de odihnă petrecute în diferite staţiuni lângă sânul tău, Coryntina, am avut parte de experienţe care mi-au cam zguduit părerea despre tradiţionala afecţiune dintre câine şi om. Pentru susţinerea afirmaţiei, vă spun o istorioară:

…O Staţiune de odihnă este un fel de localitate aşezată la munte sau  la mare, iar când nu mai este loc, ea poate fi aşezată şi la şes în apropierea unui sat de unde se pot cumpăra ziare apărute în urmă cu o săptămână. De asemenea, se poate cumpăra lapte de bivoliţă pe care ţăranii faini şi rumeni îl vând amestecat cu apă cristalină de izvor pentru a-l putea introduce în sticle de-un litru. În perioada de acomodare, care ţine în mod normal douăsprezece zile, în fiecare  noapte sunt repartizaţi împrejurul şi în incinta staţiunii un număr de câini cuprins între şapte şi infinit, cu scopul creării unui climat rural adecvat. Câinii sunt puşi în funcţiune fie pe bază de lună plină – atunci când e senin cerul –, fie  din alte motive, cum ar fi lupta pentru respectarea legii fondului funciar, sau căldura la căţele. In general, ei sunt educaţi astfel, încât latră şi urlă de seara până  în zori când se liniştesc brusc, semn că oamenii muncii sosiţi la odihnă au voie să doarmă. Intre orele de masă se pot face excursii sau plimbări pentru cunoaşterea mediului înconjurător şi a frumuseţilor patriei străbune. Cu această ocazie se poate vizita o stână dotată cu oi, măgari şi berbeci, şi unde ciobănaşii rumeni şi voioşi cântă la casetofon doine şi jocuri înregistrate pe casetă de Dumitru Fărcaş, Luţă Ioviţă, Luca Novac şi Sofia Vicoveanca. Cele mai multe mioare, nu-şi dau seama de tertip şi pasc în voie iarba verde de-acasă ca nişte oi proaste ce sunt, dar cu auzul dezmierdat de orchestra condusă de George Vancu interpretată la fluier de ciobănaşii menţionaţi mai sus. Ascultă şi excursioniştii păstrând distanţa regulamentară de stână, oi, şi măgari din cauza unui câine care a  imobilizat grupul până la apariţia unui cioban scund, suplu şi înalt – asocierea haotică se datorează spaimei de câine –, care îi zice animalului:

– Nie, mă, la oi!

– Câinele înţelege perfect şi renunţă, în urma unor mârâituri ameninţătoare, la asuprirea omului de către animal. In tot acest timp oile continuă să pască iarba conform instrucţiunilor pentru aplicarea unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, adică paşnic. Iar când lucrurile sunt pe deplin liniştite, din grupul foştilor sechestraţi se aude vocea mormăită a unui ardelean semiurbanizat:

– No, apoi asta îi puteam zice şi io, da’ nu eram sigur de dialect, trăznească-l în numele tatălui de câine…

Ceea ce pentru Marele Creator ar fi o joacă pe care, însă, deocamdată, nu o agreează din motive pe care nu le explică nimănui. Dar scuzaţi paranteza… Vorbeam despre paznicul Balamucului care conversa atât de clar şi de autoritar cu câinele, încât nu putem să nu exclamăm:

– Doamne, ce putere extraordinară de convingere a avut ideologia noii noastre conduceri asupra oamenilor de a reuşit să-i facă să dialogheze  cu câinii!  Pentru că aşa ceva – vorbitul de unul singur, sau cu animale, se petrecea numai la noi atât în perioada socialismului cu faţă umană, cât şi în primii o sută de ani după revoluţia din decembrie ’89. Că după-aceea intră pe rol Star Trek-ul cu generaţia a treia, a patra ş.a.m.d.

Dumitru Hurubă