Rostopasca

Vai celor care nu văd că o stare se poate defini prin opusul ei, că susul se defineşte prin jos, dreapta prin stânga, binele prin rău ş.a.m.d. Este mai bun, de pildă, cel ce e mai puţin rău. Singur Dumnezeu e Bunătatea. Stările absolute stau deasupra şi depăşesc immediatezza umană. Coabitarea celor doi poli dă de gând moralei şi celor ce confundă absolutul cu exclusivismul, zdruncinând totodată fidelitatea puritanilor. Astfel privind lucrurile, gândul zboară la problema fatalităţii răului. Acesta apare în alt fel, funcţie de unghiul din care priveşti. Proiectată limitativ la sfera umanului, această împreună-trăire în definiţie îi descumpăneşte pe cei cu sufletul curat.

Am intuit totdeauna o formă a răului în buruiana numită rostopască, deşi îi cunoşteam virtuţile tămăduitoare, pe care însă i le nesocoteam. De altfel, medicamentele sunt otrăvuri. Nu ştiam cum să mă descotorosesc de ea în puţinătatea grădinii ce-mi înconjoară din trei părţi casa. Mai exact, mă intriga extraordinara ei insistenţă vădită într-o înmulţire în progresie geometrică. Nu-i vedeam seminţele şi nu ştiam cum se răspândesc: când planta-mamă era dincoace de casă, micile odrasle apăreau în colonii dincolo de casă… Ivirea lor dintr-o sămânţă întru totul minusculă încât îmi părea abstractă mi-a ascuţit vederea: le depistam încă de mici, când arătau ca un vârf de ac. Nici n-aveam ce prinde cu buricul degetelor, încât ochii trebuiau să mi se prefacă într-un soi de microscop căruia să-i plimb obiectivul pe deasupra ţărânei reînviate ca să le observ încolţirea plăpândă. Săvârşeam în fond o nedreptate, căutând să anulez fantastica lor putere germinativă în favoarea câtorva răsaduri blegi şi lâncede, cărora le căutam în coarne în sperenţa unei ipotetice flori care să-mi ia ochii o zi-două.

Performanţa, ce-mi părea diabolică, a acestei înmulţiri enigmatice îmi stimula fantezia ştiinţifică şi chiar mă încânta: să te înmulţeşti prin adiere! Vorba lui Arghezi: Fata, de cum te-o vedea,/ Ca din vânt rămâne grea… Când geniul vieţii a speculat toate posibilităţile oferite de natură: pământ/ aer/ apă, cald/ frig, presiune scăzută/ presiune crescută, altitudine mare/ altitudine mică etc., de ce nu s-ar transmite informaţia genetică şi prin zefiri?!

Plantă medicinală, rostopasca sau negelariţa, numită aşa fiindcă inhibă creşterea negilor, e foarte puţin pretenţioasă. Creşte în umbra gardurilor, a zidurilor vechi ori a stâncilor, preferând umezeala nisipurilor şi, în general, a solurilor ruderale, ca să folosesc acest termen al botaniştilor, împrumutat din latinescul rudus, ruderis, care, printre alte câteva sensuri, îl are, în chip fericit, şi pe cel de moloz acumulat prin năruire. Aşadar, terenuri sterpe. O inteligenţă supremă, poate zeul lumii verzi, a menit-o locurilor fără căutare. Se hrăneşte cu umezeala tărâţei căzute a zidurilor, a solului cel prost, ocolit de pofta de viaţă a celorlalte buruieni, mai complicate în aparenţă, care mai cer şi altceva, sol ocrotit prin uitare sau dispreţ, scutit de teroarea sapei. Totuşi, ţesutul ei vâlced, exprimat printr-un suc portocaliu şi veninos, e o fabrică de medicamente, care şi-au găsit încă înainte de Pliniu cel Bătrân, utilizare preferenţială în aplicaţiile externe: în pecingine, în albeaţă, în bube dulci etc., dar mai ales în negi, în aluniţele în care se deşteaptă uneori răul…

Aluniţele ?

Iată o poveste recentă.

În urmă cu o lună trebuia să plec la mare, când tocmai observ apariţia unui neg aspru pe bosa dreaptă a frunţii. Primisem vizita unei somităţi chirurgicale, care, spre surprinderea mea, îmi recomandă cu toată seriozitatea:

Tamponaţi-l cu sevă de rostopască!

Repede în grădină după rostopască! Ia însă rostopasca de unde nu-i! Nu-mi dădusem seama că, tot pedepsind-o ani la rând, ajunsesem s-o stârpesc. Am ieşit pe stradă căutând-o pe lângă împlântarea gardurilor şi în micul parc de-alături – nimic!

Şi mi-a venit în minte disperarea împăratului hebreu Saul, cel deja înfrânt înainte de bătălie. Alungase din ţară pe toţi cei care aveau puterea de a invoca morţii şi acum, îngrozit în faţa oştirii filistinilor, porunci – tocmai el! – să i se găsească în grabă o femeie care să cheme spiritul lui Samuel judecătorul, care să-i dea sfatul cel bun. Cu greutate i s-a găsit o astfel de femeie în aşezarea En-Dor. Travestit, s-a dus la ea în plină noapte ca să afle ceea ce ştia şi nu credea, şi anume faptul că împărăţia i-o luase Dumnezeu şi i-o dăduse lui David.

… Am plecat a doua zi la Tekirghiol, adică la mare. Aici, în grădina vilei ce mă adăpostea, am dat peste o tijă de rostopască jumulită dar mândră cu florile ei mărunţele şi galbene. Una singură, rămasă asemenea femeii deştepte şi tari din En-Dor. Nu m-am atins de urgisita buruiană, deşi îmi trebuia sucul ei pentru aluniţa intempestivă. Am lăsat-o de sămânţă.