Sărbătoare la Marea Pagodă din Vincennes

Pe 4 iulie tibetanii din întreaga lume au venit la Marea Pagodă din Paris, pentru a sărbători aniversarea naşterii lui Dalai Lama, Sa Sainteté Dalai Lama. În Franţa, comunitatea tibetană se află la a treia generaţie de după ocuparea Tibetului de către China În 1958, când au ajuns aici primii refugiaţi.

În această zi, tibetani, francezi sau pur şi simplu simpatizanţi ai Tibetului vor sărbători a 75-a aniversare a leader-ului lor spiritual, aflat în exil, Dalai Lama. Sediul comunităţii tibetane la Paris şi locaşul lor de cult, Marea Pagodă, în care tronează un uraş Buddha cu zâmbet enigmatic, dintr-un metal auriu strălucitor,  se află într-o zonă a pădurii Vincennes, pe o suprafaţă de vreun hectar, îngrădită. În incintă se înalţă şi o construcţie cu două etaje, pentru bibliotecă, expoziţii şi birouri cu spaţii de cazare pentru călugării tibetani, sosiţi la Paris cu ocazia unor importante evenimente, precum acesta.

Cu vreo lună în urmă au apărut primele anunţuri cu chipul zâmbitor al sărbătoritului, prinse pe trunchiurile copacilor din pădure, ca nişte borne (sau steaguri de rugăciune, o comparaţie mai potrivită pentru cultura religioasă tibetană) ducând spre pagodă. În zilele obişnuite, când accesul publicului este interzis, de dincolo de gardul metalic, înalt de peste doi metri – prin care preapuţinul ce se zăreşte este insuficient pentru a ghici  ce nu se vede, dacă niciodată nu ai fost în interior – răzbat zgomotele specifice unei vieţi domestice, zgomot de ferăstrău, lovituri de ciocan, câte un lătrat de câine, care seamănă cu zilele obişnuite ale vieţii din satele noastre româneşti.

Locul acesta, pe care Parisul l-a oferit Tibetului din exil, are la dreapta, după pâlcuri de copaci, şoseaua din estul metropolei şi la stânga, un pod din beton şi din lemn ce trece peste unul din lacurile artificiale ale pădurii Vincennes, zonă care oferă adăpost şi ocrotire multor varietăţi de păsări de apă,  prezentate doct, după cerinţele oricărei rezervaţii naturale, pe  panouri. Exemplarele vii le întâlneşti la promenadă prin pădure, pe unele le poţi şi atinge, obişnuite fiind cu oamenii.

Venind dinspre metroul Porte Doreé, situat la marginea pădurii, spre Marea Pagodă, în direcţia pe care ţi-o arată o săgeată indicatoare, aflată chiar la ieşirea din metrou, înaintea porţii, pe o distanţă de vreo mie de metri pătraţi, este o zonă defrişată, o poiană făcută de mâna omului unde, puţin înainte de intrare şi în dreapta, îţi atrage atenţia un grup statuar Zen. Un grup de bărbaţi, turnat într-un metal cenuşiu, în port japonez, unii în mers, alţii şezând în poziţia lotus şi cu un prim plan doar cu un singur personaj, ce este aşezat în aceeaşi poziţie şi care pare a fi mentorul spiritual al grupului. Privirile lor sunt îndreptate înspre acea întinsă poiană cu deschidere către apa lacului. Ei sunt Pelerinii norilor şi ai apei, tot astfel numindu-se şi organizaţia de prietenie francezo-japoneză pentru schimburi culturale, înfiinţată la Paris în 1972. Pelerinii Zen sunt cei care caută fără încetare adevărul, traversând spectacolul naturii pe care îl parcurg precum norii cerului, precum apa râurilor. Expresia plastică a spiritului Zen, în această operă de inspiraţie religioasă, aparţine artistului Tarao Yazaki, care a finalizat-o în 1971.

În incinta aşezării tibetane din Bois de Vincennes, de la  Paris, departe de zgomotele oraşului, într-un peisaj ce îl aminteşte pe cel de acasă, de pe platoul tibetan, se încearcă atragerea vizitatorilor pentru o mai bună cunoaştere a culturii  poporului. Tibetul din exilul de la Paris şi-a  câştigat cu timpul, pentru el şi pentru cei care au rămas departe, mulţi prieteni şi susţinători. Simplitatea lor place, la fel organizarea, lipsită de fast, care cucereşte prin respectarea cutumelor ca şi prin oferta unei zile ca acestea, căreia nu-i lipseşte nimic ca să fie o reuşită.

Un podium de lemn, de vreo sută de metri pătraţi, construcţie cu un acoperiş susţinut de stâlpi de beton, ce o înconjoară, câţiva sprijinind şi din interior, serveşte drept sufragerie. Pe toată suprafaţa au fost puse mese lungi din lemn şi bănci înguste, de o parte şi de alta.  Pe o porţiune a uneia dintre laturi, sufrageria deschisă se închide cu o încăpere ataşată. Este bucătăria unde se pregătesc bucate vegetariene tradiţionale, se coc pe abur, pâiniţe rotunde de culoare gălbuie şi se pregătesc dulciuri asemănătoare celor chinezeşti. O hrană simplă cu condimentele şi aromele bucătăriei tibetane, la un preţ acceptabil, o hrană pe care rafinamentul francez gastronomic o apreciază, dovadă răbdarea cu care aşteaptă la rândul ce înconjoară curtea pagodei, toţi cei prezenţi, unii pentru a doua oară, în timp ce pe poarta larg deschisă intră mereu alţii.

Pe stâlpii sufrageriei sau la intrarea în templu ca şi  în toate locurile care au putut fi valorificate pentru expunere sunt prinse panouri mari, verticale, unele de lungimea pilonilor, cu texte traduse din tibetană în limba franceză, al căror conţinut te desprind de prezent şi de modernitate, conducându-te pe un drum spiritual iniţiatic. Etnosul este impregnat de budism, de spiritualitatea Prinţului Siddhârta, a cărui reîncarnare a paisprezecea – este actualul Dalai Lama, înaltul Sărbătorit şi Marele Absent, căci din motive de securitate nu participă la  festivităţile datate precis.

Prinţul Siddhârta se naşte în anul 529  î.H. şi la vârsta de 29 de ani părăseşte Palatul şi descoperă realitatea şi suferinţele oamenilor. Dar înainte de acest moment, în anul 523, soseşte la Boodh-Saya, unde va atinge înţelepciunea Trezirii, Iluminarea, devenind Buddha (Buddha înseamnă Cel Treaz, care are 33 de nume). Şapte săptămâni mai târziu va fi începutul predicii, ce se va desfăşura pe o durată de mai bine de 40 de ani. Prima învăţătură este Transmiterea celor Patru Adevăruri. În anul 478, Buddha moare la Kushinagara. O lungă poveste ce continuă şi astăzi.

Filozofia budistă, exprimată în scrieri poetice, a reţinut din timpul cosmic pe cel mai celebru yoghin şi poet tibetan, trăitor în secolul al XII-lea, Jetsun Milarepa, autor al unor texte adunate în O sută de mii de cântece, unul dintre acestea fiind preluat pe un panou pentru de participanţii la festivitate. Îl redăm: „Am renunţat la zarva / petrecerilor/ Solitudinea mi-a adus libertatea/ Sunt fericit/ Am renunţat la strădaniile/ de tot felul/ în liniştea văilor pustii/ eu sunt fericit/ Am renunţat la ataşamentele/ pricinuitoare de suferinţă ale acestei lumi/ Şi sunt fericit/ Nu am a adăposti/ bogăţii/ Evit dorinţa de erudiţie livrescă/ Devotamentul, liber de orice obligaţie/ mă face fericit.

Sunt fericit/ căci n-am cunoscut/ Aţâţarea la vorbăria/ care Amplifică orgoliul/ Nu cunosc şiretlicul, nici viclenia/ Fără să fiu precaut, fără să sufăr/ sunt fericit:/ liber de vanitate/ liber de vise de glorie/ Sunt fericit de la sfârşitul rumorilor/ şi al clevetelii/ Oricare mi-ar fi locul de popas/ el mă odihneşte/ Oriunde sunt, eu sunt fericit/ Orice veştmânt mă mulţumeşte/ Orice hrană mă satisface/ Sunt fără încetare o fiinţă fericită.”

Sărbătoarea de la Marea Pagodă din Paris, închinată deţinătorului Premiului Nobel pentru Pace, din 1989, Tenzin Gyatso, Dalai Lama, cel mai înalt ierarh religios tibetan şi conducător al guvernului acestei ţări, din exil, a  început cu ceremonialul Sang-Sol sau Oferirea de Tămâie. Totul fusese pregătit aşa cum cerea tradiţia, pe un loc înalt şi curat din faţa Casei Zeilor. Sang- Sol este destinată divinităţilor care aduc, oferă. După recitarea mantrelor de către lama adunaţi cu acest prilej pe un podium special ridicat, la un ceas de linişte, dimineaţa, înainte de sosirea turiştilor, tibetanii şi preoţii lor, în prezenţa a doi cameramani apăruţi între timp, au format un cerc, fiecare primind un pumn de tsampa (făină de orz prăjită), care după câteva invocaţii ale preoţilor -  urmate din timp în timp de glasurile participanţilor, tibetani veniţi din Europa ca şi din Tibet – a fost aruncată în aer, ca ofrandă pentru lama, pentru zeităţile meditaţiei şi pentru protectorii religioşi cu cererea specifică pentru longevitate, motivul festivităţii fiind ziua de naştere a lui Dalai Lama, dar şi pentru neţărmurită iubire, compasiune, calm, toate aceste sentimente şi stări, vizualizate ca zeităţi.

Ziua se anunţa frumoasă, însorită, aşa cum sunt zilele de bun augur. De copacii şi de stâlpii înalţi ca şi deasupra tarabelor cu obiecte de vânzare făcute de meşteri tibetani, erau legate steaguri de rugăciune din material textil şi de diferite mărimi şi culori, cu fragmente din vechi texte religioase în limba tibetană, scrise manual. Se spune că aceste obiecte cu care participanţii se întorc la casele lor, între care şi steguleţele de rugăciune pe care le puteai obţine contra unei sume simbolice, sunt binecuvântate şi se transformă într-o sursă inepuizabilă de mare mulţumire şi bucurie pentru cei cărora le sunt oferite. Sang – Sol s-a încheiat cu o nouă reuniune a preoţilor lama, care şi-au cerut iertare zeităţilor pentru orice greşeală în îndeplinirea ritualului, rugându-le apoi, să se întoarcă în sălaşul lor şi încheind cu recitarea de versuri aducătoare de bine. În diferite puncte ale Casei Zeilor s-a ars la un moment dat şi tămâie cu miros de răşină de brad, căci acest obicei este şi semn de mare apreciere şi politeţe, menit să marcheze trecerea şi prezenţa unor persoane importante, invitaţi şi preoţi.

Un lama a vorbit apoi despre Cele patru adevăruri nobile, care sunt învăţăturile centrale ale budismului, evocându-l pe Buddha, care după şapte săptămâni de tăcere, a ajuns la Trezire, Iluminare, aflând ce este suferinţa umană, omniprezentă dincolo de origine, credinţă, vârstă. Budismul crede că originea ultimă a suferinţei este spiritul uman, în fapt, ignoranţa, viziunea eronată vizavi de noi înşine. Soluţia propusă este înţelepciunea şi Altruismul. Înţelepciunea fiind deprinderea de a vedea lucrurile aşa cum sunt ele, Altruismul ce vine după soluţionarea propriilor probleme, fiind înţelegere şi compasiune. În ciuda diferenţelor de înţelegere şi sensibilitate, ne uneşte scopul ultim, eliminarea suferinţei. Sfatul acelui lama, ce a prezentat esenţa budismului, a fost compasiunea şi surâsul.

În tot acest timp, la bucătărie, s-au pregătit bucatele tibetane, pentru care lumea a aşteptat cu răbdare la un rând care semăna cu coada unui mare dragon vegetarian. Ne-am găsit locuri, unii în sufrageria improvizată, alţii pe iarba din curtea pagodei. În piaţa cu produse tibetane, deschisă în aceeaşi incintă, turiştii au făcut cumpărături şi donaţii pentru tibetanii din ţara ocupată de chinezi, apoi a urmat un superb program artistic, susţinut de copii şi tinere  femei, de tineri solişti vocali şi instrumentali, ziua de sărbătoare încheindu-se ca şi pe la noi, la români, cu o horă în care ne-am prins cu toţii, aşa cum zicea acel lama, indiferent de origine, credinţă, vârstă. În metrou aveam să reîntâlnesc poezia, care călătorea şi ea cu mine. Poezia laică de data aceasta, versurile lui Guillaume Apolliaire, afişate în vagonul în care mă aflam şi datate 1918, închinate iubirii aducătoare de dezamăgiri şi suferinţă:

„Te recunoşti/ Această adorabilă persoană/ tu eşti.

Sub pălăria mare/ canotier/ Ochi/ Nas/ Gura/

Iată ovalul chipului tău/ Albul decolteului tău.

Iată, în fine, imperfecta/ imagine a bustului tău adorat/

Văzut ca dincolo de-un nor.

Un pic mai jos este/ inima ta cu ale ei bătăi.”

Angela SCARLAT